Fostă profesoară: „Mi se pare înjositor să ne bucurăm de donațiile asociațiilor finanțate de alte țări sau de mila foștilor elevi sau rude, care ne mai ajută cu ceva”
Liubov Golub, fostă profesoară în satul Cinișeuți, raionul Rezina, a activat în domeniul educației timp de 54 de ani. Acum pensionară, fosta profesoară are o pensie lunară de circa 3 mii de lei. A decis să ne scrie după ce, în ediția din 11 august a citit scrisoarea semnată de o altă profesoară, Nina Mihailovschi, în care aceasta vorbea despre pensia mică pe care o primește, deși a activat în școală încă 15 ani după ce s-a pensionat.
„Noi, profesorii pensionați până în anul 1999, suntem în situația doamnei Nina, anume noi suntem copiii războiului și foametei. Suntem cei care și-au făcut studiile la institutele pedagogice, trăind doar dintr-o bursă de 22-27 de ruble. Părinții ce lucrau la colhoz, nu ne puteau ajuta, deoarece primeau foarte puțin. Am început să lucrez cu un salariu de 80 de lei, din care rupeam pentru literatura metodică, ba chiar și artistică. Mă abonasem și la ziare, și reviste. Puține ce-mi puteam permite. Atunci noi toți am fost tineri, săraci, dar fericiți. Totuși, în permanență, scădeam din dorințe, fiind mulțumiți cu ce aveam. Mulți dintre noi am lucrat cu copiii, pregătindu-i pentru examenele de admitere la instituțiile superioare. Nici vorbă nu putea fi ca să fim plătiți pentru așa ceva. Unica ce ne putea bucura au fost succesele lor.
Pe atunci, ajutam la strâns recolta, vara ieșeam la prășit. Ca mulțumire nu am primit nici măcar niște cote de pământ. Am învins multe greutăți. Am fost victimele războiului, foametei, colectivizării și cu părere de rău, în prezent suntem victimele nedreptății și minciunii.
„Oare e normal ca un profesor pensionat să trăiască doar cu acel minim de existență?”
Personal am activat 54 de ani, dintre care 25 am fost director adjunct în școala medie din satul natal. Salariul directorului adjunct a fost unul mai mic decât al unui profesor. A fost mult de lucru, școala activa în două sau chiar trei schimburi. Am ieșit la pensie în anul 1997 cu 95 de lei, după care am lucrat după pensie 17 ani. Acum am o pensie de doar 3 mii de lei. Oare e normal ca un profesor pensionat să trăiască doar cu acel minim de existență? Nu știu cum a fost calculat, dar acum depășește cu mult această sumă.
Prin anii 2010, au fost recalculate pensiile la toți, în afară de cei care s-au pensionat până în anul 1999. De noi au uitat. Conducerea țării așteaptă ca noi cât mai repede să plecăm din viață, să nu încurcăm. Însă, acest lucru nu îl hotărăște conducerea, ne dau zile sau nu. Dumnezeu ne ajută să supraviețuim.
Mi se pare paradoxal ca un angajat al primăriei sau al executivului raional să primească o pensie în calitate de funcționar public mult mai mare decât noi, profesorii. Pentru ce merite? Dureros este și faptul că, activând mai mult de jumătate de secol, suntem atât de vulnerabili. Mi se pare înjositor să ne bucurăm de donațiile asociațiilor finanțate de alte țări sau de mila foștilor elevi sau rude, care ne mai ajută cu ceva. Am dori și noi să fim asigurați cu o pensie ca la colegii noștri din România. Am discutat cu un coleg pensionar de peste Prut și mi-a fost rușine să spun ce pensie am. Am dori să nu fim uitați, chiar dacă nu am rămas atât de mulți. Nu suntem siguri dacă mesajele noastre le citește cineva de la conducere, însă cel puțin putem să ne exprimăm durerea altor oameni”.
