„Eram gata să-mi beau propria urină”. 68 de zile în încercuire, iar corpul unui coleg mort l-a ajutat să supraviețuiască

… Sașa și-a ajutat colegii chiar și după moarte. Corpul lui, cu care era blocată intrarea în adăpost, a preluat exploziile de la grenadele aruncate de dronele rusești.

„În gaura noastră era strâmt, luptam stând în genunchi lângă corpul lui Sașa, nu mai știu câte ore. Apoi mă uit, iar pe pantalonii mei… Doamne, pe pantalonii mei erau fragmente din creierul lui Sașa. Eu… Eu, doar…”, Vlad își apucă capul cu mâinile și geme înfundat.

Jurnalistul de la hromadske se apleacă peste masa la care stau, încercând să-l liniștească. Nastia, soția lui Vlad, îi întinde imediat o pastilă de calmare. El o bea cu o înghițitură mare de apă.

„Apă”, zâmbește el. „Am stat acolo într-o groapă, fără apă, era atât de greu.”

Acolo – adică în zona Spornoe și Verhnekamenskoe din regiunea Donețk, unde ofițerul Vlad Stoțki din batalionul Svoboda (Libertate, n.red.) a luptat în vara și toamna acestui an. 68 de zile. Înconjurat. Colegii lui au fost uciși ori răniți, iar el a fost un norocos – a ieșit viu, fără nicio zgârietură.

„După eliberare, am încercat să le povestesc prietenilor și familiei mele despre experiența mea – nimeni nu m-a înțeles. Au ascultat și nu au înțeles! Eram furios, voiam să plâng, aveam dureri, eram sfâșiat pe dinăuntru, dar nu puteam plânge. Nastia a venit la Slaveansk să mă viziteze, iar eu strigam la ea: «Nu mă atinge, nu mă atinge!» Ea spunea ceva, dar păreau niște aiureli! Ea zâmbea, iar eu voiam s-o lovesc. Îi strigam: «Nu zâmbi, nu zâmbi la mine!»”

… Au stat de vorbă cu Vlad în garsoniera lui din Irpen (o suburbie a Kievului. n.red.), unde electricitatea era oprită conform graficului, și din această cauză încălzirea electrică nu funcționa. Vlad nu acordă atenție acestor fleacuri. Atunci când se întâmplă atacuri cu drone Șahed și rachete rusești, el pur și simplu trage draperiile de la fereastră. Ar fi frumos să se odihnească undeva în Carpați – poate data viitoare, când se va întoarce de pe front. Iar acum lui Vlad îi place să privească de pe balcon lacul de lângă blocul lor. „Vezi – o rață, acolo, înoată”, se bucură că rața a apărut exact atunci când a vrut să o arate jurnalistului…

Vlad primește sunete de telefon tot timpul, dar le ignoră cât discută cu jurnalistul. Dar a răspuns la un sunet dat din biroul comandamentului său. Pare să fie vorba despre onoruri de stat.

„Vor să-mi dea titlul de Erou al Ucrainei”, explică Vlad ce i s-a spus la telefon.

Din stomatologi, în combatanți

La 25 de ani, chipul lui Vlad este atât de tânăr încât nici măcar barba nu-l face mai solid. Are un zâmbet foarte frumos când relatează cum și-a făcut studiile pentru a deveni dentist la Institutul de Medicină din Jitomir, cum nu-i plăcea să lucreze la policlinică și cum a semnat un contract cu Garda Națională a Ucrainei la vârsta de 20 de ani. Curând, comandamentul i-a sugerat să studieze ca să devină ofițer.

Când a pornit invazia la scară largă, Vlad era cadet la Academia Gărzii Naționale din Harkiv. În a treia zi, el și camarazii săi au ocupat o poziție lângă satul Mala Rohan. Avea o pușcă automată, patru încărcătoare, o grenadă, în care i s-a ordonat să înșurubeze fitilul doar când va începe lupta. Era nevoie de aproape 10 secunde pentru a înșuruba fitilul pe frig, cu mâinile neexperimentate. O mitralieră trage mai mult de 10 focuri pe secundă. De atâtea ori ar fi putut fi ucis de pușcașii ruși în timp ce el se chinuia cu fitilul.

La prima poziție de luptă din viața sa, Vlad a văzut cât de mizerabili devin ofițerii care nu-și pot învinge frica față de inamic. La Mala Rohan a devenit un om matur.

… Cadeții au ocupat aceste poziții timp de o lună. Apoi li s-a ordonat să se întoarcă în săli pentru a-și termina studiile.

„Înainte de război, am învățat ceva – am avut o facultate de științe umaniste, lucru cu personalul, hârțogărie. Am tras trei focuri de câteva ori pe an – asta e toată pregătirea de luptă. Iar după Mala Rohan mi-am dat seama ce cunoștințe îmi lipseau pentru a lupta eficient. Am căutat aceste cunoștințe pe tot internetul și pe YouTube. Toate caietele mele erau pline cu notițe. Sunt ofițer, soldații mei vor sta sub aripa mea, nu trebuie să moară din cauza prostiei mele”, punctează Vlad.

A absolvit academia în primăvara anului 2023. După terminarea studiilor, a slujit în mai multe unități lucrând cu documente și antrenând soldați. Și abia în anul următor s-a alăturat batalionului Svoboda.

Asalt, tranșee și, din nou, asalt

„Tipii cu grad de ofițer nu merg cu soldații pe poziții de lupte, nu e treaba lor, ei trebuie să-și organizeze subordonații pentru ca aceștia să îndeplinească o sarcină de luptă. Iar eu m-am dus. Pentru că nu era nimeni care să meargă pe acele poziții, nu erau destui oameni. Și cum poți să fii la război și să nu împuști niciun rus? Cum pot eu, un comandant de pluton, să dau ordine soldaților dacă nu am fost în pielea lor și nu le cunosc munca? De aceea, m-am dus. Pe poziția „Adolf” eram doar un soldat, dar pe poziția „Pincher” mi-am atribuit funcția de comandant. Înaintea mea a fost un superior, nici nu știu cum să vorbesc despre el fără să înjur, dar după „Adolf” am fost gata să fac orice”.

Pe 10 iulie 2024, Vlad se afla pe poziția „Adolf”. De câteva zile situația de acolo era foarte dificilă. A găsit pe poziție doar trei soldați, iar el a devenit al patrulea. Comandamentul îi avertizase că vor intra în poziție pentru aproximativ o lună și ceva.

„Antrenorul lui Mike Tyson obișnuia să spună că frica este focul care îți încălzește casa. Dacă nu ai suficient foc, casa este rece, dacă ai prea mult, casa va arde. Ar trebui să existe atâta frică încât să te încălzească și să te ajute să acționezi. În luptă trebuie să tragi, nu te oprești. Dacă în timpul atacului începi să te temi, să te gândești la moarte, ești pierdut.”

Intensitatea atacurilor rusești era demențială. Câteva zile mai târziu, alți doi soldați de pe poziție au fost răniți. După evacuarea răniților, Vlad și colegul său au rămas singuri. Pentru o zi, două zile sau o eternitate – nu-și amintește în prezent. Apoi, unul câte unul, au venit întăriri.

„Rușii atacă, noi ripostăm, apoi stabilim o poziție, săpăm pământul și-l punem în saci, facem găuri în el, pentru că, dacă un glonț trece prin acest sac, măcar nu te ucide, doar te rănește. Din nou respingem asalturile, din nou săpăm, unii dintre noi sunt uciși, alții sunt transferați pe alte poziții. Suntem constant 3-4 oameni pe poziție, niciodată nu am avut mai mulți. Am ținut poziția „Adolf” timp de 37 de zile – în acest timp, componența luptătorilor s-a schimbat de 8 ori. Erau gărzi naționale, băieți de la brigada 54 a Forțelor Armate ale Ucrainei. Unul câte unul, unul câte unul. Iar eu am fost acolo toate cele 37 de zile.”

„Eram gata să-mi beau propria urină”

Apoi, a venit momentul în care întăririle nu au mai putut ajunge pe poziția „Adolf”. Totul, inclusiv mâncarea și munițiile, se transporta doar cu drona. Iar o dronă poate duce doar 14 kilograme. La ce să renunți, la apă, grenade, comunicații? Dronele fie nu zboară, fie lasă marfa în așa locuri încât rușii te împușcă de o sută de ori până o găsești. Sau o aruncă la vecini, iar băieții de acolo îți beau toată apa…

Vara, pe căldură, în loc de aer, se respiră praf, îmbibat cu miros de transpirație, sânge, urină, excremente. În loc de toaletă, se folosesc pungi și sticle, care sunt împachetate în saci albi de zahăr și aruncate afară. Dar numai probleme cu acești saci, deoarece șobolanii scotocesc în ei. Dronele aruncă patru sticle de apă, iar una tot timpul se sparge. Nu există duș uscat cu care să te speli. Timp de 68 de zile, Vlad și-a îngrijit corpul poate de 4-5 ori. Nu există nimic cu care să te speli pe dinți – îți clătești gura și scuipi apa înapoi în cană să poți clăti gura încă o dată.

„S-a întâmplat că am rămas fără o picătură de apă. Am scris comandantului că o să ne omorâm între noi dacă nu ne trimite apă. Ne-au spus că nu va fi nicio livrare încă douăzeci și patru de ore. Când au spus asta, eram patru în adăpost și am văzut ochii camarazilor mei. Erau ochii unui animal înfometat care se uită la un miel. Cred că și eu mă uitam la ei în felul acesta. Cum să-ți menții moralul ridicat în așa condiții? Mi-am dat seama că vom muri, dacă moralul cedează.

Le spun camarazilor să reziste, dar nici eu nu pot să o fac. Renunț în gând, pentru că, dacă drona nu sosește a doua zi, voi fi gata să-mi beau propria urină. Și am trei oameni cu mine, am crezut că o să explodez de la sentimentul de responsabilitate pentru ei. Pentru că trebuie să mă asigur ca băieții să supraviețuiescă. E o asemenea responsabilitate, ca pentru niște copii. O noapte fără apă, o zi fără apă, și încă o noapte, iar în altă dimineața în sfârșit o primim. Și noi o bem… Am primit pâine și pârjoale. Am mâncat și am râs. A fost o motivație!”

…Abandonarea poziției „Adolf” ar fi însemnat expunerea flancurilor. Și-au menținut poziția timp de o lună și încă o săptămână. Rușii s-au apropiat foarte mult. Adăpostul lor, care inițial semăna cu o adevărată fortăreață, se transformase deja în ruine. Camarazii lor din FAU primiseră ordin de la comandant să părăsească poziția. Și au plecat.

Vlad a rămas singur.

„Niciunul dintre comandanți nu vrea să-și asume responsabilitatea că anume luptătorii lor au cedat pozițiile. Am început să-mi insuflu că o sa țin de unul singur poziția. Mi-am săpat un culcuș, astfel încât să mă pot întinde liber pe spate, și mi-am făcut câteva nișe pentru muniție. M-am gândit unde să prind sârma în cazul în care rușii vor coborî în tranșee.

Și când deja mă pregătisem pentru a ține piept de unul singur, mi s-a dat comanda să mă strecor la următoarea poziție – „Pincher”. A fost singura modalitate de a mă salva, nu aș fi ajuns la cartierul general, erau ruși peste tot. Cartierul general a încercat de multe ori să ne trimită ajutoare, veneau cercetași și geniști, dar nimeni nu putea trece.”

… A luptat pe poziția „Adolf” timp de 37 de zile.

Rezerva n-a sosit

A reușit să ajungă nevătămat pe poziția Pincher. Era 18 august. Erau, din nou, patru. O gaură înghesuită, în care nu mai puteai sta în picioare ca pe „Adolf”, nu te puteai întinde, trebuia să te ghemuiești.

…Li s-a spus că ar trebui să păstreze poziția „Pincher” aproximativ până pe 4 sau 5 septembrie. Dar Vlad nu mai avea încredere în planuri stabilite. Nu li s-a promis ajutor și și-a dat seama că nu avea cine să-i înlocuiască.

„Rușii nu cedau. Atacau permanent, luptele continuau uneori 12 ore. Dronele noastre au înregistrat 50 de cadavre de ruși în jurul poziției noastre. Nimeni nu i-a numărat pe răniți.”

„A fost o luptă foarte dură, i-am împins înapoi. Stăteam așezat, cu mitraliera sub braț, am realizat că totul era pe cale să înceapă din nou. Nu știu ce era cu mine, mă legănam, uitându-mă la intrarea în gaura pe care o acoperea cadavrul lui Sașa și-i spuneam unui rus imaginar: «Nu vei intra, nu vei intra, nu vei intra, nu vei intra, nu vei intra». Nu-mi amintesc cât timp am stat așa”.

Rușii atacau cu infanteria, tancurile, dronele, care erau mai mari decât norii de pe cer. Și m-am gândit: cum se poate așa ceva?

„Dumnezeu, desigur, există. L-am auzit și el m-a auzit pe mine. M-am pus în genunchi și i-am cerut: «Te rog să ai grijă ca astăzi să vină apă sau acumulatoare». I-am cerut și am atins această brățară pe care mi-a dat-o capelanul. Și de fiecare dată când mă rugam la Dumnezeu, venea drona. Ce-i asta? Dumnezeu m-a salvat. Cum s-a întâmplat că am fost acolo atât de mult timp și am supraviețuit? Am supraviețuit chiar și în timpul asalturilor.”

Pe 15 septembrie, Vlad i-a raportat comandantului că pe poziție era un mort (Sașa) și un rănit la braț, că mai erau doi în grupul lor și că tancurile veneau spre ei, iar ei nu aveau muniție antitanc. Dumnezeu există cu adevărat: acele tancuri au explodat deasupra minelor și ei au reușit să nimicească infanteria rusă.

Dar după această bătălie Vlad i-a spus comandantului că este imposibil să mențină poziția mai departe, au nevoie să iasă de acolo. Și dacă celo trei nu le va fi asigurată ieșirea, atunci el de sine stătător, pe propria răspundere, îi va conduce pe băieți.

„De la comandament ne-au spus: «Bine, vă luăm mâine». Care mâine? Vreți ca rănitul să sângereze până moare? Astăzi! La început, ne-au promis un vehicul blindat care să ne ducă la o poziție, situată la un kilometru și jumătate în spatele nostru. Dar șoferul a refuzat să vină după noi. Îl înțeleg, sunt mine peste tot, iar el are trei copii. Ar fi ajuns la noi? Ne-am fi întors?

Și comandantul ne-a spus să alergăm noaptea spre acea poziție din spatele nostru, să îmbrăcăm pelerine de invizibilitate. Să alergi un kilometru și jumătate cu echipament, cu mine instalate peste tot, cu ruși și cu dronele lor nenorocite. Și să duci și toate lucrurile valoroase de pe „Pincher” – centrale, baterii, acumulatori. Am sperat să luăm și corpul lui Sașa, dar trebuia să fugim și era imposibil să ducem și un mort. Eu… El încă zace acolo.”

Pe „Pincher” Vlad a luptat timp de o lună, care părea o noapte fără de sfârșit, cu vise de coșmar…

„Doamne, ajută-mă să plâng”

Au alergat un kilometru și jumătate. Și au ajuns la pozițiile lor.

„Ne-au dat lapte. Uimitor – lapte! Mi-a lipsit atât de mult! Era un scrânciob în spatele unei case și m-am așezat în el să mă legăn. Lapte și un scrânciob. Îmi venea să plâng atât de tare. Mă durea atât de tare. Nu pot… Nici nu pot să vă povestesc?”

Apoi i s-a propus să vorbească cu un psiholog militar. Vlad și-a dat acordul. Acum nu-și poate aminti acea conversație fără să înjure.

„Tremuram, eram răvășit, iar acest… psiholog îmi spune câți băieți a îngropat în 2014 și că vor fi alte sute în acest război. Și totul cu niște glume proaste, cu râsete. M-a târât undeva într-un cimitir să vorbim. Am vrut să-l iau așa și… cu mâinile goale, sincer. Iar el mă tot întreba dacă nu folosesc droguri! Nu știu cum m-am stăpânit. Ăsta e psiholog? E un dobitoc.”

…A plâns doar atunci când a mers să o vadă pe mama lui Sașa. Femeia era sigură că camarazii l-au lăsat pe fiul ei rănit pe poziție să moară și au plecat.

„Nu puteam să o privesc în ochi. Stăteam cu capul plecat, tăcut. Ea a înțeles totul din tăcerea mea. A plâns, m-a îmbrățișat și mi-a spus: «Nu te învinovăți pentru moartea lui». I-am arătat înregistrarea video a asaltului, băieții de la batalion aveau filmarea, acolo se poate vedea momentul în care Sașa a fost împușcat în cap. Ea a văzut acel moment. Acum știe că a murit instantaneu. Că nu a suferit, că nimeni nu l-a lăsat să moară. Cred că a fost ușurată să știe”.

„De ce totul e așa?”

La câteva zile după ce părăsise pozițiile, Vlad era deja în Slaviansk. Se gândea cu groază că urma să primească un ordin de plecare pe front. Nu mai putea să facă acest lucru, dar nu putea nici să refuze. Își întreba în permanență comandanții când trebuie să meargă pe poziții, pentru ca ordinul de executare să nu-l ia prin surprindere. Dar i s-a cerut să lucreze cu novicii.

„Slavianskul este aproape de front, o grămadă de militari sunt acolo, unii pleacă pe poziții, alții se întorc. Orașul trăiește cu războiul, sprijină militarii. M-am simțit bine acolo. Apoi am venit acasă, la Irpin. M-am dus cu Nastia la centrul comercial Lavina, iar acolo dintr-o mașină lusoacă iese un bărbat și se uită la mine ca la un gunoi. Unde este dreptatea? De ce naiba mor niște oameni, flămânzi, fără apă, merg la luptă, iar aici niște tipi narcisiști merg cu mașini de lux? Ai putea cumpăra o mulțimea de drone cu prețul acestei mașini pentru front!

Mă doare, mă înnebunește. Ei bine, de ce totul e așa? De ce unii oameni suferă atât de mult, iar altora nu le pasă? Cât timp mai putem tolera ca autoritățile să-și bată joc de oameni ca mine, ca băieții mei? Ei își cumpără certificate medicale pentru ei și pentru copiii lor ca să nu meargă la război. Animale. Pe poziția noastră era un camarad cu o proteză, Jostik, care-i bătea pe ruși și-i scotea de sub bombardamente pe răniții noștri, nu se ascundea în spatele handicapului său. Iar ăștia… Nu pot… E atât de greu…”

Întrebat cum se odihnește și cum se relaxează în Irpen, Vlad raspunde: „În niciun fel”. Merge la sală, gătește mâncare. După roller coaster, chiar s-a relaxat. Nu poate viziona filme, cele cu multă violență pur și simplu nu le suportă, iar jocurile video par a fi niște povești pentru copii.

Tatăl său face parte din apărarea antiteroristă, poate vorbi cu el deschis despre orice. Nu i-a spus nimic mamei sale la telefon cât timp a fost pe teren. Dar când s-a întors, ea a insistat să-i povestească. Așa că i-a povestit totul. Mama a avut un atac de cord și a ajuns la spital… Rudele? Le-a cerut donații pentru unitate, dar ele au făcut doar un repost.

„Nici chiar nașa mea nu a transferat bani, a spus că se roagă pentru mine. Bunica mea doar a suspinat. Cum se poate așa ceva? M-a omorât.”

…După câteva săptămâni de odihnă, Vlad s-a întors pe poligon, unde au loc antrenamente. Patru dintre cei 29 de soldați ai săi, care au intrat pe poziții la începutul lunii iulie 2024, sunt încă la datorie.

Redactare și adaptare: Olga BULAT