De cealaltă parte a istoriei: Cum s-au format mișcările LGBT din R. Moldova, Ucraina și Germania
Istoria constituirii mișcării LGBT este una specifică, interesantă, dar în mare parte uitată, deși nu s-a întâmplat atât de demult.
În anii ‘90, după destrămarea URSS, homosexualitatea este decriminalizată. Treptat, sunt inițiate discuții pe subiecte considerate tabu până atunci, iar reprezentanți ai LGBT devin vizibili în cultura pop, context în care apariția lor nu este considerată ca fiind una problematică.
Mai târziu, însă, subiectul comunității LGBT devine politizat. Cei care anterior se adunau doar pe ascuns, în mici grupuri locale, încep să pună bazele unor organizații pentru apărarea persoanelor LGBT și să ceară drepturi egale.
Trei activiști, din R. Moldova, Ucraina și Germania, fac o călătorie în timp și povestesc despre modul în care a evoluat mișcarea LGBT în țările lor, dar, mai ales, de ce e important ca această istorie să fie păstrată, o parte fiind deja pierdută pentru totdeauna.
R. Moldova: „Oamenii au înțeles că pot fi nu doar liberi, ci și fericiți”
La începutul anilor ’90, homosexualii își dădeau întâlniri pe ascuns, în locuri stabilite din timp. Primele coming out-uri de la acea vreme s-au soldat cu violențe. Ulterior, în anii 1992-2002, în R. Moldova, fiind documentate peste 15 omoruri motivate de ură.
Urmărind perioada tumultoasă de după destrămarea URSS, activistul LGBT Alexei Marcicov și câțiva prieteni de-ai săi s-au gândit la crearea unei case pentru comunitate în Chișinău, care ar fi avut și scopul de a informa societatea despre cine sunt persoanele LGBT.
Astfel, în 1998, la Chișinău apare Centrul de Informații „Genderdoc-M” (GDM), printre fondatori numărându-se și soția lui Marcicov, față de care anterior își dezvăluise homosexualitatea. Aici au loc primele evenimente coagulate ale comunității – primele conferințe, primele traininguri, dar și pregătirile pentru primul Pride.
În 2002, GDM devenise deja un centru cunoscut în R. Moldova, respectiv, la marșul Pride (al doilea din Europa de Est, după Belarus) organizat atunci, au participat foarte mulți oameni. „Poate mai mulți decât alteori”, susține Marcicov.
Intenția era ca persoanele LGBT să devină vizibile, astfel, manifestația a fost una preponderent culturală. „Societatea nu știa încă cine sunt gayi, lesbienele, bisexualii, transgenderii. Trebuia să le arătăm că nu avem coarne, că nu suntem cu cinci brațe sau cu patru picioare”, explică Marcicov.
După eveniment, au discutat cu cei veniți. Alexei dezvăluie că atunci persoanele LGBT au avut revelația că pot fi „nu doar fericiți, ci și liberi”.
În schimb, după primele Pride-uri, caracterul informativ-cultural al evenimentelor s-a transformat, fiind politizat, la fel ca și chestiunea LGBT în societate, per ansamblu.
„Deși atunci au fost lansate și unele activități legate de cererea de drepturi egale, am abordat treptat acest lucru, fără a împovăra societatea. Am vrut ca publicul să ne vadă mai întâi portretul. Apoi am inclus câteva evenimente cu tentă politică”, adaugă Alexei.
Printre acestea, s-au numărat depuneri de flori sau proteste în fața Primăriei Chișinău, când aceasta intenționa să interzică marșul Pride. Chiar și așa, evenimentul a avut loc, deşi apăruseră și provocatori.
„Pe de altă parte, baza legislativă pentru care au luptat activiștii până în prezent – de exemplu, Legea cu privire la asigurarea egalității, pentru care luptă în continuare, are influențe asupra protecției persoanelor LGBT”, subliniază Marcicov.
Între timp, istoria de până acum a mișcării LGBT din R. Moldova se păstrează în jurnale scrise și în înregistrări video pe CD-uri, la sediul GDM. Activiștii consideră important să păstreze detalii despre primele adunări, despre modul în care au creat GDM, despre primele marșuri Pride. În acest fel, spun ei, vor fi păstrate cel puțin poveștile și problemele membrilor LGBT cu care GDM a fost în contact. Iar asta înseamnă că alți tineri vor putea descoperi că nu sunt singurii care trec prin dileme similare, atunci când își descoperă identitatea, iar, pe de altă parte, așa cum remarcă și Alexei Marcicov, că gay și lesbiene au existat dintotdeauna.
Ucraina: „Astăzi, ei pot trăi relativ deschis…”
Și în Ucraina primele organizații LGBT apăreau tot în anii ‘90, în condiții complicate. Primele inițiative porneau de jos și nu aveau prea multe conexiuni. Oamenii făceau totul din bani proprii, fără alt suport. În acea perioadă, existau doar două organizații LGBT și două jurnale, în care se documenta activitatea comunității. Organizarea evenimentelor dincolo de grupurile mici de interese rămânea un aspect complicat. În schimb, la televizor, puteau fi văzute deja persoane LGBT.
Mai târziu, în 1997, una dintre primele persoane publice din Ucraina își face coming out-ul. Este vorba despre artistul Kostya Gnatenco, care în premieră vorbește despre orientarea sa în cadrul unui show televizat „Eu nu sunt un monstru”. Activiștii LGBT susțin că acest precedent a deschis calea pentru alți membri ai comunității, într-un spațiu steril până atunci.
Treptat, au început să apară organizații LGBT în mai multe zone ale țării, iar la începutul anilor 2000 se lucra și la diverse conferințe tematice.
„Dacă din 2004 apărea cam câte o organizație LGBT pe an, atunci după, numărul lor a crescut. Paralel cu organizațiile de bărbați, apăreau și cele de femei”, relevă Maxim Kasianciuk, expert pentru chestiuni legate de LGBT, HIV/SIDA, precum și de drepturile omului.
Prima tentativă de a organiza un marș Pride la Kiev a avut loc în 2012. Aceasta s-a încheiat cu violențe, cu activiști bătuți crunt în direct la TV. În consecință, opinia publică s-a schimbat: nu mai era nevoie să se demonstreze că există, într-adevăr, homofobie.
În anul următor, Pride-ul a avut loc, iar cazurile de discriminare a membrilor comunității au continuat. Maxim enumeră aici studenți exmatriculați din instituții de învățământ, după ce îşi dezvăluiau orientarea homosexuală, încercări de introducere a normelor legislative care să interzică „propaganda gay” și o perioadă, în 2010, când reprezentanți ai forțelor de ordine construiseră un întreg sistem de șantaj a homosexualilor din Donețk. Deși, până la urmă, aceasta a generat dosare penale, fiind închis un întreg departament de poliție, situația persoanelor LGBT din regiune nu s-a îmbunătățit. Mai ales că a urmat conflictul armat din regiune, iar toate eforturile organizațiilor LGBT de până atunci s-au redus enorm. În aceste circumstanțe a fost modificat Codul Penal, fiind reintrodus articolul care pedepsea „sodomia”. Ulterior, articolul a fost anulat, deşi Kosianciuk susține că forțele de ordine locale sunt „îmbătrânite”, nu au beneficiat de instruiri, persoanele LGBT fiind în continuare în pericol.
El a părăsit zona în care locuia – Donețk, în anul 2014, iar acum este stabilit în Estonia. Și alți homosexuali – Maxim estimează că ar fi vorba de 50% din numărul total – au plecat, „în primul rând, pentru propria siguranță”. În acest context, alți activiști fac referire la o „reîntoarcere în era sovietică” pentru homosexuali.
În restul Ucrainei, marșurile Pride din anii următori s-au desfășurat cu un număr tot mai mare de oameni, culminând, în 2019, cu un eveniment la Kiev, unde au participat peste 8 mii de persoane. Totodată, din 2016 a fost anulată interdicția de a dona sânge, aplicată homosexualilor.
În prezent, potrivit lui Maxim, pentru homosexualii din Ucraina nu există siguranță în totalitate, însă ei „pot trăi relativ deschis”.
Date despre evoluția mișcării LGBT în Ucraina se păstrează sub diverse forme. Istoria LGBT este documentată prin memoriile activiștilor, dar și prin intermediul dezvăluirilor din presă, care conțin inclusiv poveștile familiilor LGBT.
Germania: „E vital să ne documentăm istoria”
Istoria mișcării LGBT este un subiect sensibil, în general, pentru toate țările, mai ales că sursele de documentare, cu cât sunt mai vechi, cu atât sunt mai fragmentare. Unele părți ale acestei istorii rămân pierdute pentru totdeauna. Statele cu o tradiție mai veche, legată de activismul gay, au conștientizat această necesitate și încearcă să readucă la viață episoade din istoria mișcării. În cazul Germaniei, prin expoziții de artă. Activistul LGBT, Axel Blumenthal, opinează că „este important să păstrăm istoria mișcării LGBT, inclusiv prin artă, ceea ce și facem”. El povestește că, recent, muzeul de istorie din Hanovra a găzduit o expoziție despre „cealaltă parte a istoriei”. „Ne-am adâncit în povestea bărbaților care iubesc bărbați și a femeilor care iubesc femei”, punctează el.
În Germania, viață gay exista încă în anii ‘20, înainte să vină naziștii. Activiștii subliniază că perioada respectivă constituie o parte importantă din moștenirea comunității, întrucât de atunci încă se știa despre gay şi lesbiene influenți în politică, creatori de muzică sau cercetători.
Lucrând la expoziția despre poveștile persoanelor LGBT, Axel a descoperit un moment istoric pe care îl cataloghează drept unul răvășitor.
„La sfârșitul anilor ‘60 (în 1969, în Germania a fost decriminalizată activitatea sexuală între bărbați) bărbaților încă nu li se permitea să danseze împreună în orașele Berlin și Hamburg. Așa că ei veneau cu autobuzul la Hanovra, unde mergeau la un club sau la un bar. Am descoperit acest lucru când pregăteam expoziția și, pornind de aici, mi se pare vital să documentăm cât mai bine istoria”, susține el.
În R. Moldova, Ucraina și Germania, deși în perioade diferite, mișcarea LGBT a parcurs pași similari – tranziția de la o configurație preponderent culturală la cea cu tentă politică, legată de intensificarea luptei pentru drepturi.
În Germania, lângă Berlin, marșuri Pride se organizează începând cu 1980, sau chiar mai devreme. Inițial, acestea aveau loc mai „timid”, cu forțe din interiorul comunității. Cu timpul, marșurile au început să fie organizate la alt nivel, având demersuri orientate spre egalitate și respectarea drepturilor omului.
În 1994, Germania anulează paragraful 175, care prevedea o pedeapsă pentru homosexuali. Axel susţine însă că acesta „a venit ca un cadou care nu mai era necesar”, pentru că societatea, la acel moment, înțelegea deja suficient despre cuplurile homosexuale. În schimb, ulterior, au urmat discuții și despre reabilitarea persoanelor care au avut de suferit de pe urma acestei prevederi.
Axel își amintește cum și-a făcut dezvăluirea homosexuală în anii ‘80, când în comunitate se menținea încă mitul că relațiile gay nu rămân pentru totdeauna. „Din acest motiv, nici nu exista furia publică că ne-am putea căsători”, subliniază el.
Treptat, activiștii au inițiat campanii de informare în stradă, participau la talk show-uri, la discuții cu politicienii. „Pe la mijlocul anilor ‘90, am învățat să le spunem politicienilor care veneau a șasea oară doar să asculte, chipurile, ce avem de zis, că trebuie să plece, pur și simplu. Or, nu e suficient să arăți compasiune față de problemele noastre, dacă nu oferi soluții”, adaugă Blumenthal.
Astfel, activiștii s-au reorientat spre domeniul justiției, solicitând legalizarea căsătoriilor între persoane de același sex. Se recurgea la instanțe de judecată și se lucra mult cu presa. Axel își amintește că aveau o listă de jurnaliști pe care îi informau cu regularitate despre ședințe. Totodată, activiștii participau la discuții cu politicienii determinați să întreprindă ceva. În 2017, în Germania, a fost legalizată căsătoria persoanelor de același sex. În prezent, comunitatea luptă pentru dreptul la familie.
Mișcarea LGBT a parcurs o cale lungă – de la concentrarea pe acceptarea de sine, continuând cu aparițiile culturale și informative pentru publicul larg până la politizare, incluzând cererea de egalități sociale. Activiștii susţin, cu regret, că o parte din istoria mișcării, din diverse motive, a fost pierdută pentru totdeauna. În schimb, spun ei, este important să fie valorificate documentele păstrate, iar povestea celor care au construit mișcarea să fie cât mai cunoscută.
