Cum trasăm granițele zonei de confort?
În ultimele două săptămâni am pierdut numărul zilelor de când a început războiul din Ucraina, nu mai știu detalii despre evoluția alegerilor primarului capitalei și nici n-am apucat să analizez scandalul social iscat în urma interviului sexist cu doctorul Scarlat. Cât de straniu n-ar suna, aceasta este zona mea de confort între analize socio-politice și prea multe căni de cafea. Totuși, odată cu tranziția mea la o universitate din Taiwan, cafeaua zilnică nu are un raport bun calitate-preț, iar lecțiile de politică sunt înlocuite cu ore interminabile de mandarină. Zona mea de confort își dă duhul. Ce ne face pe noi, oamenii, probabil singurele ființe din regnul animal, să căutăm constanta evoluție a sufletului? Ce căutăm în succesiunea constantă de provocări întru contestarea zonei noastre de confort?
Deja am pierdut numărătoarea ocaziilor în care am făcut asta, dar mi-am împachetat toată viața în vreo două valize și m-am îmbarcat spre ceea ce, de data aceasta, este cea mai lungă călătorie de până acum. După ce te acomodezi cu diferența de fus orar, distanța nu se simte fizic. Creierul meu imediat a uitat călătoria de 14 ore de la Londra spre Taipei. Diferența totuși se simte emoțional. Mă simt aruncată în lumea asta în care oamenii se mișcă rapid, pe scutere, cu câte 3 copii pe ele, acoperiți toți cu pelerine de ploaie. De asemenea, e o lume care îmi vorbește rapid în mandarină, dându-mi explicații referitor la cum să consum produsul cumpărat. Am înțeles doar că trebuie să-l pun la congelator, dar înainte să-l consum sau doar dacă nu termin porția? E o lume blândă, care o să-mi ofere o umbrelă gratis, văzându-mă speriată de taifunul declanșat în prima mea zi de rezidență în acest oraș (aproape acvatic).
Iar eu, în toată nebunia asta, mă întreb cum am ajuns din nou aici. N-am fost niciodată în Asia, dar sentimentul șocului cultural și al timidității în interacțiunile cu oamenii îl știu bine. Acum doi ani, Londra a fost Taiwanul de astăzi. Cu patru ani în urmă, Anglia a devenit casa ambiției unei adolescente din Chișinău. Tranzițiile nu devin mai ușoare. De fapt, odată cu îndepărtarea de meridian, mă despart și de oamenii care în fiecare loc de rezidență mi-au devenit „acasă”. Acasă e anume confortul oamenilor și al locurilor dragi. De ce ai pleca de acasă?
Eu știu că am un suflet călător. Am trăit mereu cu certitudinea că în el încape un număr infinit de oameni și experiențe, iar sufletul nu are decât să le facă loc tuturor. Pe lângă asta, trăiesc cu certitudinea că globalizarea se extinde cu pași repezi, iar una dintre aptitudinile cruciale pe care trebuie să le deprindem în acest proces este inteligența culturală și respectiv, abilitatea de comunicare interculturală. În ultimii ani am învățat să savurez din mâncarea indiană care de regulă e foarte picantă, încep să comunic în mandarină cu prietenii chinezi, dansez salsa la petreceri latine și mă adaptez ușor manierelor altor culturi. Toate acestea sunt elemente care îmi permit să mă conectez cu alți oameni, să empatizez cu ei. Anume așa am opțiunea de a-mi alege propriul set de valori, spre deosebire de acceptarea necondiționată a celui care mi-a fost servit de societatea de origine.
Cu toate acestea, confortul meu are un termen de expirare. Acesta este momentul în care confortul se transformă în complăcere, iar mai apoi în resemnare, în raport cu nivelul meu de dezvoltare personală. Simt instinctual calitatea relațiilor cu oamenii valoroși din viața mea, iar la etapa în care simt că relația cu cei noi-veniți devine incasabilă și îmi oferă pista de lansare într-o nouă aventură, știu că ei vor fi cei la care mă voi întoarce pentru al meu „acasă”. Eu plec, fiindcă știu că mereu am unde să revin.
Conștientizez totuși că ultima mea afirmație e vorbită dintr-o poziție de privilegiu. Zonele de confort nu sunt mereu călduțe și iubitoare. Unele sunt o capcană a relațiilor toxice sau chiar a violenței. Anume acestea te prind cel mai sever în cursă, instrumentalizând propriile frici împotriva ta. Iar părăsirea zonei de confort devine și mai complicată atunci când societatea îți prezintă o structură rigidă a vieții. Status quo-ul consecutivității vieții care începe cu traseul academic și care continuă cu mariajul și copiii este adânc înrădăcinat în mecanismul de bord al deciziilor noastre. Aici întreabă-te: Cine îți trasează zona de confort? Care sunt butoanele fricii pe care societatea le apasă în acest mecanism?
Zonele de confort nu setează decât limitele libertății și potențialului uman. În special atunci când acestea nu acționează în calitate de zone de securitate fizică și emoțională, e cu atât mai imperativ să faci pași concreți pentru a ieși din acest ciclu. Sunt călătorii mai complicate decât strămutarea geografică Londra-Taipei. Dar în cadrul acestor schimbări te alegi pe tine, iar cu pași mici mergi spre cine vrei să devii. Vorba poetului familiei mele: Marile începuturi au rădăcini adânci. (Dumitru Țâra)
