CEDO: R. Moldova trebuie să plătească 10 mii de euro unei familii, după ce Biroul de Migrație și Azil a decis expulzarea în Ucraina a mamei, iar copiii au fost plasați într-un centru de detenție
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a pronunțat hotărârea în cauza Minasian și alții împotriva R. Moldova, care se referă la detenția ilegală a copiilor minori ai primei reclamante și la imposibilitatea acestora de a introduce un recurs în fața unei instanțe care să decidă cu privire la legalitatea detenției lor. Conform rezumatului hotărârii, efectuat de către Direcția agent guvernamental, R. Moldova trebuie să achite 10 mii de euro de euro pentru prejudiciu moral.
Potrivit circumstanțelor cauzei, la 16 februarie 2017, reclamanta și cei trei copii minori ai săi au traversat în mod ilegal frontiera de stat dintre R. Moldova și România. Familia a fost reținută de către autoritățile române, iar mai târziu a fost adusă înapoi în R. Moldova.
La 17 februarie 2017 Biroul de Migrație și Azil (BMA) a decis expulzarea primei reclamante în Ucraina, fără a se referi și la copiii săi minori. În aceeași zi, BMA a solicitat instanței de judecată să ia prima reclamantă, însoțită de către copiii săi minori, în custodie publică. În demersul său, BMA a menționat că minorii se aflau la îngrijirea reclamantei și că, în lipsa mamei sale, copiii ar fi rămas neînsoțiți. Demersul BMA a fost admis de către Judecătoria Chișinău, sediul Centru, care a dispus luarea în custodie publică a reclamantei, însoțită de către copiii ei minori, pentru o perioadă de 90 de zile.
„Avocatul primei reclamante a contestat cu recurs hotărârea instanței de fond. La 20 martie 2017 Curtea de Apel Chișinău a admis parțial cererea respectivă, constatând că BMA dispusese îndepărtarea sub escortă a primei reclamante de pe teritoriul R. Moldova, deoarece ea trecuse frontiera de stat în mod ilegal. În plus, prima reclamanta nu se afla în nicio situație în care legea permitea prezența sa în R. Moldova, iar ea nu contestase în nici un fel expulzarea sa din țară.
De asemenea, instanța de apel a argumentat că luarea în custodie publică a primei reclamante era necesară, având în vedere faptul că era însoțită de trei copii, lipsa unui domiciliu permanent în țară și riscul că ea ar putea evada, în contextul procedurii pendinte de expulzare a sa în Ucraina. În plus, legislația permitea aflarea în custodie a minorilor și a familiilor cu minori doar ca o măsură de ultimă instanță și pentru o perioadă cât mai scurtă. Astfel, instanța de apel a redus perioada aflării în custodie publică a primei reclamante, însoțită de copiii săi minori, la 60 de zile”, se menționează în rezumatul Direcției.
În urma luării lor în custodie publică, familia a fost plasată în Centrul de Plasament Temporar al Străinilor (CPTS). La 31 martie 2017 avocatul primei reclamante a informat BMA despre faptul că aceasta ceruse azil în R. Moldova și, astfel, a solicitat transferul în Centrul de Plasament Temporar al Solicitanților de Azil (CPTSA). El s-a referit la faptul că, potrivit legislației, luarea familiilor cu copii minori în custodie publică era o măsură de ultimă instanță, care trebuia aplicată pentru o perioadă cât mai scurtă. Totodată, el a notat că minorii aveau nevoie de interacțiune cu alți copii, plimbări și activități recreaționale, care nu erau disponibile în CPTS. În replică, BMA a confirmat că reclamanta depusese o cerere de azil, care se afla în proces de examinare.
La 13 aprilie 2017 BMA a solicitat Judecătoriei Chișinău, sediul Centru să extindă custodia primei reclamante, însoțită de către copiii săi minori, pentru încă 30 de zile. La 14 aprilie 2017 instanța a acceptat acest demers, făcând referire la procesul penal pendinte împotriva primei reclamante și la procedura de azil inițiată de către ea.
Reclamanții au fost eliberați din custodie la 11 mai 2017, iar cererea lor de azil a fost respinsă la 25 septembrie 2017. Ulterior, la 12 martie 2018 ei au părăsit R. Moldova.
În fața CEDO, reclamanții s-au plâns că detenția lor fusese contrară legislației naționale. Copiii primei reclamante s-au plâns și de faptul că ei fuseseră lipsiți de libertate, în lipsa unei decizii care să stabilească detenția lor și în condiții nepotrivite pentru ei, contrar prevederilor Articolului 5 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Cu privire la admisibilitatea plângerilor, Guvernul a susținut că reclamanții nu epuizaseră remediile naționale disponibile lor, deoarece „eșuaseră să invoce în fața instanțelor naționale, măcar în substanță”, orice încălcare a Articolului 5 din Convenție. Curtea a acceptat argumentul respectiv în privința primei reclamante, astfel respingând plângerea sa în baza Articolului 5 din Convenție.
„Totuși, Curtea a declarat admisibilă aceeași plângere invocată de către copiii primei reclamante. În acest sens, Curtea a notat că decizia BMA din 17 februarie 2017 se referea doar la prima reclamantă, fără a menționa în vreun fel copiii ei. Prin urmare, cei din urmă nu puteau să conteste decizia respectivă. În plus, hotărârile pronunțate de către instanțele naționale se bazau pe decizia BMA și se refereau doar la prima reclamantă, fără a menționa și copiii săi minori și fără a constata că ei se aflau în una din situațiile enumerate la art. 64 alin. (1) din Legea privind regimul străinilor.
În plus, instanțele nu au examinat existența unor alte motive independente pentru luarea în custodie a copiilor, deși BMA invocase în mod expres problema lăsării fără însoțire a minorilor, în cazul în care mama lor ar fi luată în custodie publică. De asemenea, instanțele naționale nu au analizat dacă detenția copiilor fusese o măsură de ultimă instanță, din moment ce ele nu au examinat în mod specific situația copiilor, nu au audiat cel mai mare dintre copii, care la acel moment avea 14 ani, nici nu au considerat dacă familia putea fi plasată în afara unui centru de detenție. Totodată, nu s-a examinat dacă CPTS avea condițiile necesare pentru a putea găzdui familii cu copii minori. Aceste elemente au determinat Curtea să constate că a avut loc o încălcare a Articolului 5 § 1 din Convenție în privința celor trei reclamanți minori”, mai menționează Direcția agent guvernamental.
Totodată, copiii primei reclamante s-au plâns că ei nu au putut participa la procesul prin care s-a examinat legalitatea detenției lor, contrar Articolului 5 § 4 din Convenție. În această privință, CEDO a notat că, deși prima reclamantă a putut contesta detenția sa în fața instanțelor naționale, acest lucru nu era valabil și în privința celorlalți trei reclamanți.
Din moment ce decizia BMA nu se referea și la copiii reclamantei, iar hotărârile instanțelor analizau numai situația primei reclamante, menționând doar că ea era însoțită de către copiii săi minori, detenția sau eliberarea ultimilor din detenție depindea în totalitate de situația juridică a mamei lor. Prin urmare, Curtea a constatat că reclamanții minori nu beneficiaseră de protecția acordată în baza Convenției, contrar Articolului 5 § 4.
