Reporter Special „Tare mult ne gândim de ce am ajuns așa, dar nu avem decât un răspuns – suntem săraci”

După ce la 6:27 trenul Chișinău-Iași pleacă de pe peron spre Socola, în scuarul Gării Feroviare încep să vină oameni încărcați cu genți masive. Piața de lucruri vechi se deschide zilnic, dis-de-dimineață și nu contează dacă e vară sau iarnă, dacă ninge sau plouă, dacă e răcoare sau arșiță. În zilele de odihnă, aici e foarte aglomerat, dar și în celelalte zile ale anului lumea nu zăbovește să-și aducă încoace ultimele haine sau obiecte din casă, inutile la prima vedere. De ce fac asta? De ce anume aici, în preajma „Trenului durerii”, cum este numit monumentul în memoria celor deportați, înălțat aici acum 11 ani? E oră matinală, dar soarele nu cruță nimic și pe nimeni: înfierbântă pietrele pe care vânzătorii și-au înșirat „mărfurile” aduse de vânzare, înfierbântă florile obosite de sete, înfierbântă figurile din bronz ale monumentului, dar și pe cei care, ajungând aici, mai întâi sunt în căutarea umbrei.

Trec printre rânduri, încercând să leg capăt de vorbă pentru a înțelege de ce, de ani de zile, acești oameni aleg să vină anume aici să-și vândă puținele lucruri ce le-au mai rămas prin casă. Ce înseamnă pentru ei această activitate în acest loc? Ce cunosc despre deportați, despre deportări, despre „Trenul durerii”? Constat că aproximativ fiecare al doilea mic comerciant are în istoria familiei sale apropiați care au cunoscut suferințele deportărilor. Unii povestesc cu empatie și compasiune despre cei deportați, alții vorbesc doar în condițiile în care nu le vom da numele și nu le vom publica pozele. Alții spun că discuțiile la acest subiect nu mai au niciun rost, refuzând să vorbească.

„Trenul durerii” – de 11 ani în scuarul Gării Chișinău

Monumentul în memoria victimelor deportărilor regimului comunist – „Trenul durerii” – este un complex memorial dedicat zecilor de mii de basarabeni deportați în anii 1940-1953, în perioada regimului stalinist. Monumentul a fost ridicat în scuarul Gării Feroviare din Chișinău, deoarece anume de aici basarabenii au fost deportați în Siberia și Kazahstan, fiind inaugurat la 23 august 2013. Sculptura în bronz, având o înălțime de 3 metri, lungimea de 12 metri și greutatea de 15 tone, a fost realizată de sculptorul Iurie Platon, care de mai mulți ani a emigrat în Germania.

Vladimir vinde din lucrurile sale, ale soției, dar și din ce a mai rămas de la copiii care sunt mari deja. A și compartimentat tot ce a adus în lucruri pentru femei, pentru bărbați și pentru copii. Sunt haine uzate, de care nu vrea să se despartă pur și simplu și le vinde la un preț derizoriu.

„Ieri venise o femeie. Mi-a zis că are acasă 10 copii. Am ales 10 chipiuri în care au crescut copiii noștri și i le-am dat toate cu 10 lei. S-a dus bucuroasă”, povestește Vladimir, ținând în mâini un carnet de pensionar. „Nu stau aici de dragul lumii, sunt invalid de gradul I. După Covid, am rămas cu sechele grele. După ce am fost intubat și am stat nici nu știu cât timp în reanimare, nu mai țin minte nimic și pe nimeni. Acasă, am lipit pe un perete pozele celor șase copii ai noștri și am scris sub fiecare poză numele lor, altfel nu îi țin minte”, povestește Vladimir. Îl întreb despre deportări, în speranța că nu și-a pierdut și memoria de altă dată. „I-au ridicat, au rămas fără nimic, au trăit într-un bordei. Acolo s-a născut mama mea. Cât au trăit acolo, au construit o casă, după care au revenit la baștină, au construit altă casă, în care ne-am și născut noi”, spune bărbatul, precizând că, de fapt, cunoaște totul despre deportări.

Intră în vorbă Victor: „Pe basarabeni i-au deportat în două rânduri, în 1941 și în 1949. De fapt, toate popoarele fostei URSS au avut de suferit. Cine e vinovat? Stalin, regimul lui Stalin. Familia mea locuia pe atunci în Rusia și asta ne-a salvat familia”, spune acesta, arătând ce vinde: „Lucruri din casă, hainele mele, ale soției.” Îl întreb ce soluții de ieșire din impas ar fi. „Nu prea văd soluții. Acum, înainte de alegeri, tot mai multe discuții despre cine e vinovat, dar peste tot oamenii trăiesc greu și nu știu dacă va fi mai ușor degrabă”, zice acesta.

Valentina Sturza, descendentă a unei familii de deportați, membră a Asociaţiei Foştilor Deportaţi şI Deţinuţi Politici din Moldova: „De ce nimeni nu aude nevoile lor?”

Acum câteva zile, am dezvelit în preajma monumentului o placă neagră din granit, în memoria primarilor, preoților, în memoria intelectualității care și-a pierdut viața prin Siberii de gheață. Chiar și atunci când dezveleam acea placă în memoria victimelor deportărilor, piața din preajma „Trenului durerii” era în plină desfășurare – oamenii continuă să-și scoată acolo de vânzare lucruri vechi din casele lor. Îi înțeleg perfect pe sărmanii oameni care au ajuns să-și vândă lucrurile personale în acest loc. Dar nu înțeleg de ce municipalitatea nu găsește un loc potrivit pentru acest fel de comerț stradal. De ce astăzi, vârstnicii chinuiți, bolnavi, flămânzi trebuie să stea sub puterea soarelui ca să vândă vreun obiect cu vreo 10 lei? De ce nimeni nu se gândește cu adevărat la ei, ca să le creeze condiții normale pentru această activitate? Îmi amintesc de tatăl meu, fost deportat și el, pe timpuri primar la Ciuciuleni, acum raionul Hîncești. În perioada mandatului său, el deschisese în sat o piață acoperită, în care cei care aveau de comercializat ceva erau protejati de soare, de ploaie sau de vânt. Oare acum acest lucru ar fi imposibil? Zilnic, sute de oameni vin aici nu de voie, ci de nevoie. De ce nimeni nu aude nevoile lor?

„Moldovenii își luaseră cu ei chiar și puieți de nuc, neștiind că vor fi duși acolo unde pământurile nu se dezgheață niciodată”

Povestea lui Andrei Sagaidac, care vine încoace de la Ciorescu, este despre deportații din familia sa, dar și despre corupția din Justiție, care, după cum spune chiar el, l-a transformat în neom.

„Buneii, strabunicii mei, toți au fost deportați în Siberia. Au fost ridicați doar cei mai gospodari, cei care aveau pământ, care munceau, pe aceștia i-au încărcat în vagoane și i-au dus în Siberia. Se vede că a fost o politică dusă împotriva oamenilor. Au fost niște barbari. Astăzi, de sărăcie, oamenii au ieșit în stradă și vând hainele vechi, lucrurile de care nu mai au nevoie. Atunci, cei mai avuți erau urcați în vagoane și duși în Siberia. Scria un poet: „Ridicați cu toți buluc, în Siberia ne duc, am luat cu noi un nuc…” Moldovenii își luaseră cu ei chiar și puieți de nuc, neștiind că vor fi duși acolo unde pământurile nu se dezgheață niciodată”, povestește Andrei Sagaidac, întrebându-se cum ar fi trăit astăzi descendenții deportaților dacă părinții și bunicii lor nu ar fi fost ridicați.

Potrivit lui Andrei Sagaidac, astăzi, „1% trăiește din plin, sunt uniți, consolidați, iar 99% suportă mizeria, sărăcia și dezbinarea. Pe noi ne separă, iar ei rămân împreună, fură, ne mint… De asta și trăim cum trăim”, spune bărbatul, continuându-și dureroasa poveste de viață: „Eu stau aici de vreun an, după ce m-am ciocnit cu multe nedreptăți legate de funcționarea justiției. M-am adresat tuturor, pe timpuri – lui Plahotniuc și lui Voronin, m-am adresat lui Dodon, după care și Maiei Sandu, le-am spus că am dovezi că în justiție funcționează o bandă criminală organizată, dar așa și n-am răzbătut nicăieri. Următorul proiect e «Usatîi pentru Moldova», «baba Jenea pentru Moldova», «Urechean sau Stoianoglo pentru Moldova»… Ne pun «lapșa» pe urechi. S-ar putea ca în următorul Parlament toți să aibă un număr egal de mandate, ca să nu mai aibă cine protesta. În realitate, 1 miliard și jumătate de euro este trimis anual de diasporă, iar 1 miliard și jumătate se fură. Cam tot ce trimite diaspora – se fură. Nu pot să uit ce a spus ambasadorul UE, Peter Michalko… Fiecare dintre noi, în cei peste 30 de ani, lunar, am fost furați de câte 1000 de lei. Este adevărat genocid. Omul nu se alimentează corect și ajunge foarte devreme la cimitirul «Doina». Câte 1000 de lei înmulțiți la numărul de ani – obții costul unui apartament. Cine ni i-ar întoarce? Dacă ar fi nimicită corupția, poate… Dacă s-ar stârpi corupția, drumurile ar fi poleite cu aur, dar fiind atâta corupție, nu avem soluție. Atâta timp cât nu avem justiție, poliție, nu avem servicii de calitate, cum sunt în Europa, batem pasul pe loc.”

„Pe când eram în Italia, am fost și eu deposedată, deportată «în numele legii» de niște escroci”

De obicei, vine încoace împreună cu soțul, care o ajută să aducă gențile cu lucruri de vânzare. În dimineața în care ne-am întâlnit acolo era singură, soțul fiind ocupat cu alte treburi. „Sunt Elena Juc, mamă, soție, bunică a 23 de nepoți. Copiii sunt împrăștiați în lumea largă – și în Europa, și în Rusia. Îmi pare rău că suntem tot mai separați – ai noștri și ai voștri, pe când ar trebui să trăim în pace, să fie liniște în R. Moldova”, spune Elena Juc, viața căreia este plină de urcușuri și coborâșuri.

În 1972 a absolvit Universitatea de Medicină din Chișinău. După absolvire, a plecat cu fiica ei în Italia pentru a-i trata un ochi, la care pierduse vederea din cauza tratamentului incorect aplicat de medicii din Chișinău. Acolo a studiat limba italiană și a făcut studii la Universitatea de Medicină Milano-Bicocca, una dintre cele mai prestigioase din Europa. A absolvit acea Universitate, obținând licența ce-i permite să activeze în calitate de medic în Italia. A și muncit în Italia timp de șapte ani…

Despre deportații din familia ei povestește în detalii: „Am avut deportați în familie. Chiar buneii mei au fost deportați – Elena și Vasile Șonțu. În 1949, la 6 iulie, când mama era gravidă cu mine, pe bunei i-au deportat de la Mihăileni. Eu m-am născut în 1949, la scurt timp după deportarea bunicilor.”

O rog să dea o explicație faptului că aici, la „Trenul Durerii”, oamenii își vând ultimele lucruri de prin casă. „E dureros, atât pot să spun. Știu că mulți dintre aceștia nu au altă soluție. Stau și în soare arzător, ne prinde și ploaia aici. Locul ista poate e un fel de chemare. Atunci, deportându-i pe cei mai avuți, au lăsat lumea sărăcită. Au fost deposedați de toată averea, i-au socotit culaci, dar, de fapt, ei erau gospodari. Circulau zvonuri că ai noștri au fost deportați ca să-i învețe pe ruși a gospodări. Eu nu cred asta. Bunica mi-a povestit cum dimineața, la ora 4:00, au bătut în geam. Erau doi soldați înarmați, le-au spus să se îmbrace și să meargă la selsovet. Unul dintre soldați a văzut mașina de cusut a bunicii, că era o croitoreasă tare iscusită și i-a zis că ar fi bine să și-o ia… A reușit să ia mașina de cusut. Mai târziu, în Siberia, acea mașină a salvat-o de foame. Atunci, pe 6 iulie 1949, au stat toată ziua în soare, în ograda selsovetului de la Mihăileni și tocmai seara, când vacile veneau de la păscut și soarele asfințea, i-au încărcat în mașini și i-au dus la gara de trenuri de la Drochia, unde i-au încărcat în vagoane de vite și i-au dus. Era și familia Gulea, cu vreo șase copii… Bunica nu avea niciun copil cu ea. Mama era gravidă și locuia cu tata în alt sat, așa a scăpat. Tata povestea că atunci când a aflat că buneii au fost ridicați, s-a urcat pe cal și a ajuns la casa bunicilor ca să înțeleagă ce se întâmplă, da’ nu i-a mai apucat. Doar perdeaua flutura în geam. «Am plâns, dragul tatei. Mi-a fost foarte dureros când am văzut casa pustie.»  După, au dat buzna în casă, că buneii erau gospodari și au devastat-o. Eu am reușit să păstrez o comodă frumoasă – de la bunica, două cuverturi, una verde, alta bordo – de la străbunelul Gavril și o lădiță din lemn, cu cheiță, în care puteai păstra lucruri mai speciale. Acum nu mai am nimic din aceste lucruri prețioase, pentru că am rămas fără case, după ce un clan de tâlhari m-a lăsat fără proprietăți, inclusiv fără casa bunicilor. Cum vă spuneam, a fost un clan, în care era implicat un executor judiciar și serviciul cadastral – anume ei mi-au luat gospodăria. Pe 9 septembrie am ultimul proces de judecată, început încă în 2009, prin care cer radierea proprietarilor falși din actele cadastrale. A scris de mână executorul o decizie din numele său, prin care i-a făcut gospodari pe niște distribuitori de droguri. Casa care îmi rămăsese moștenire de la bunica deportată tot mi-a fost luată, precum și casa noastră, pe care am construit-o în curtea bunicilor. Așa, pe când eram în Italia, am fost și eu deposedată, deportată „în numele legii” de niște escroci”, povestește Elena Juc, amintind vorbele bunicii sale, tot Elena, care îi zicea: „Ei, Lenuță, Lenuță, nu știi tu ce am tras noi…”

Natalia Slepuhin, directoare executivă a organizației neguvernamentale „Primăria mea”: „Autoritățile ar trebui să amenajeze un loc în care acești oameni nu s-ar simți niște marginali ai societății”

Această piață, chiar dacă poate fi considerată de unii un fel de activitate sentimentală, ar trebui să se desfășoare într-un mod civilizat, în primul rând, în condiții umane pentru toți cei care vin încoace să-și vândă sărăcia. Am vizitat mai multe piețe de vechituri din diverse orașe din Europa. Ultima dată, am fost la o astfel de piață la Berlin. Cei care ies acolo să-și vândă lucrurile de care poate nu mai au nevoie beneficiază acolo de un loc amenajat, protejat de soare sau de ploi, sunt amenajate grupuri sanitare. La Chișinău, în acest sens, e dezastru. Singura implicare a autorităților la soluționarea problemei este alungarea periodică a comercianților de către poliție, chiar dacă toți știu că în orele sau în ziua următoare lumea va reveni aici. De altfel, în tot orașul e aceeași situație – se vinde orice în locuri publice, pe trotuare. Autoritățile ar trebui să amenajeze un loc în care acești oameni nu s-ar simți niște marginali ai societății. Activitatea autorităților nu ar trebui să se limiteze doar la alungarea acestor oameni din preajma Gării Feroviare. 

„Pe atunci, mama mea avea 13 ani. Se ducea în stufăriș pe ascuns, pe înserate și o hrănea pe bunica”

Întâlnesc aici și oameni care sunt departe de subiectul deportărilor, dar care se bucură când îi întrebi ceva și încearcă să-și deschidă sufletul, chiar și unui om total necunoscut: „M-a chinuit epilepsia ani la rând. Am trăit cu rugăciuni, cu Sfântul Maslu și iată că de 14 ani nu mai am accese”, spune o femeie amărâtă, ce recunoaște că nu cunoaște nimic despre deportări.

Alta, care zice că a muncit într-o organizație secretă, povestește în limba rusă: „Din 1991 trăiesc în Moldova. Aici vin să vând ce mai am. E un fel de hobby al meu. Eu nu vin aici din cauza sărăciei, că am o pensie bună. Vin încoace să mă distrez…”

Alături, Anastasia vrea să povestească despre bunica sa, Agafia: „A fost ridicată, dar ea a reușit să fugă. A stat îngropată prin stufăriș. Doamne, Doamne, câte a tras în viața sa, atât ea, cât și tot neamul ei. Pe atunci, mama mea avea 13 ani. Se ducea în stufăriș pe ascuns, pe înserate și o hrănea pe bunica. Era în raionul Sîngerei. Bunica nu a ajuns în Siberia, dar totuna a suportat chinuri mari. Ea a fost foarte credincioasă, dar și așa stresul i-a rămas pe viață. Mi-a povestit despre viața ei din stufăriș, dar și despre faptul că rudele ei, toate surorile, au fost fugare, din motiv că ea evadase atunci când fusese ridicată. Fugeau dintr-un sat în altul, sărmanii, ca să se salveze”, spune Anastasia, motivând că cei care vând lucrurile personale în acest loc vin încoace din cauza lipsurilor. „Cei cu o pensie de vreo 2000 de lei cum să se descurce? Vând și eu lucrușoare bune, rămase de la nepoței, de la copii”, arată Anastasia la „taraba” sa de pe trotuar, după care amintește de o problemă ce  frământă toate familiile migranților: „Ne deranjează mult faptul că fiicele noastre, plecate de aici din 2004, fiind, de fapt, fugărite din Moldova, pentru că nu aveau de lucru, acum iarăși sunt „alungate” din casele părinților, deoarece vor să le radieze vizele de reședință, altfel ne vin înștiințări că trebuie să plătim câte 120 de lei pe an, chiar dacă din 2007, copiii mei nici nu au călcat pe aici. Soțul a fost la Primărie să se clarifice, i-au spus că trebuie să achite, pentru că au vize de reședință aici. Le-am spus că au vize, că sunt copiii noștri și nu putem să-i fugărim de la casă… Iată așa probleme. Pare o problemă mică, dar nu o poți rezolva, că nu ai cu cine. Nu ai unde te duce să spui durerea ta, neputința ta. La Primărie nici nu te primesc. Când dai să intri, polițistul de serviciu te oprește, te întreabă cu ce întrebare și îți interzice să mergi mai departe. Am o fiică aici, în Moldova, dar nu trăiește din 2020 cu noi, iar eu lună de lună plătesc serviciile – curent electric, evacuare gunoi… Cum să rezolvăm așa fel de probleme?” – întreabă Anastasia.

Chiar în fața monumentului o cunosc pe Maria, care tocmai vânduse cu 10 lei o gentuță confecționată manual. Ea recunoaște că nu îi place să vorbească la acest subiect. Mai degrabă ar vrea să uite totul. În 1980, de prin Siberia, îi venise o înștiințare în care se spunea că bunelul său, Grigore Cojocari din satul Gandrabura, a murit acolo. Nu cunosc nimic despre viața lui din exil și despre locul înmormântării”, continuă Maria. „Tare mult ne gândim de ce am ajuns așa, dar nu avem un răspuns. Suntem săraci.”

P.S. Peste vreo 20 de minute de la despărțirea noastră, m-a contactat unul dintre interlocutori, anunțându-mă că polițiștii au dat buzna peste ei și sunt nevoiți să-și strângă toate lucrurile și să plece de acolo. „Astfel de incidente sunt foarte frecvente”, mi-a spus descendentul unei familii de deportați, asigurându-mă că în ziua următoare vor reveni.