„Zbor acasă să-mi înmormântez soțul. Seriojka a fost găsit mort sub dărâmăturile bazei de odihnă din Sergheevka”. Drama unei refugiate ucrainene și drumul ei lung spre casă

S-a așezat lângă mine și a început a plânge înfundat. E o femeie tânără, subțire și scundă, cu fața obosită, cu pomeții proeminenți pigmentați de soare, cu ochii albaștri și privirea pierdută. Avionul decola. Ambele eram așezate chiar în coadă, pe ultimul rând. Însoțitoarea de bord s-a apropiat și a început a-i da indicații în engleză să-și pună poșeta sub bancheta din față. Ea nu înțelegea ce-i spune femeia în uniformă și din priviri am înțeles că vrea să-i traduc. I-am explicat rusește. Și-a pus poșeta într-o torbă de rafie pe care o avea la picioare. Mai avea câteva lucruri în ea, fiind pe jumătate deșartă.

Am întrebat-o de ce plânge. „Zbor acasă să-mi înmormântez soțul. Seriojka a fost găsit mort sub dărâmăturile bazei de odihnă din Sergheevka. Mă duc să-i cumpăr costum și pantofi”, și-a rezumat durerea femeia, după ce, cu greu, și-a potolit lacrimile.

Ucraineanca Alona Goncharova, în vârstă de 36 de ani, se refugiase în Germania încă de la începutul lunii martie 2022, după ce în țara sa a început războiul. Împreună cu fiul său de 16 ani și încă trei surori ale sale și copiii lor au reușit să se stabilească în orașul Aken, unde au fost ajutate de o ucraineancă ce locuiește în Germania. Cele patru femei și copiii lor au fost cazați în două apartamente, cei mici au fost încadrați rapid la școală și grădiniță, iar surorile și-au găsit și câte ceva de muncă. Alona este bucătăreasă de meserie și muncește câteva ore pe zi la o cafenea pentru bicicliști. Este mulțumită de grija statului german, mai ales, pentru copii. Spune că fiul său, care ar fi trebuit să fie în clasa a zecea, a fost înmatriculat într-o clasă inferioară, a noua, pentru că nu cunoaște limba. Dar i se oferă gratuit lecții de germană.

Soțul ei, pe care îl pomenește numai cu numele de alint, Seriojka, era cu un an mai tânăr. Avea 35 de ani, când o rachetă rusească a distrus clădirea în care se afla și i-a curmat viața. Locuiau în Bilgorod-Dnestrovsk (Cetatea Albă, în română – n.r.), unde au o casă. Era și el bucătar de meserie și, înainte de război, lucra pe o navă, pe mare. Odată cu începerea războiului, firma s-a închis și el s-a oferit ca voluntar la repartizarea apei și a produselor alimentare pentru cei care aveau nevoie, în orașul lor, Bilgorod-Dnestrovsk.

Odată cu sezonul estival, el s-a angajat ca bucătar la o bază de odihnă din Sergheevka, la 15 minute distanță cu mașina de localitatea lor de baștină. Noaptea însă, dormea acolo, la Sergheevka, pentru că era dificil să treacă prin câteva posturi de control de fiecare dată. În plus, noaptea intră în vigoare „ora marțială”.

Patru surori și copiii lor au luat calea pribegiei. Soții lor au rămas în Ucraina

Ultima dată Alona și-a îmbrățișat soțul pe 4 martie, în ziua când a părăsit Ucraina, împreună cu surorile sale. Soții lor au rămas în Ucraina.

„În dimineața când a început războiul, pe 24 februarie, la ora 6 dimineața, m-a sunat sora mea, care locuiește în Odesa și mi-a spus că au început să bombardeze orașul. Ea și-a luat copiii și au plecat din Odesa. Au trecut pe la noi, în Bilgorod-Dnestrovsk, iar apoi au trecut hotarul spre România, pe 26-27 februarie. În Ucraina mai rămăsesem trei surori. Eu – în Bilgorod, Mașa – în Starokazace, și Katiușa – în Roskișne. Toate în același raion. Noi trei și copiii am decis să plecăm pe 4 martie. Pe sora care a plecat mai devreme am ajuns-o din urmă în România și apoi am plecat tuspatru în Germania. Noi ne-am obișnuit să locuim aproape una de alta. Așa ne-a educat mama. Soții noștri au rămas în Ucraina. Seriojka înțelegea care este situația și cât de riscant este să rămânem, insistând să plecăm peste hotare. Ne-am gândit că totul va fi bine. Nu am crezut că războiul mă va atinge direct …”, își amintește Alona.

„În fiecare an sărbătoream aniversarea căsătoriei. Iar anul acesta … el a decis să mă părăsească…”

S-au cunoscut în primul an de studii la un colegiu unde ambii au învățat meseria de bucătar.  S-au căsătorit când ea avea 20 de ani, iar el – 19. Luna trecută, pe 17 iunie, cei doi soți tineri și-au sărbătorit aniversarea a 16-a a căsniciei lor. El în Ucraina, ea în Germania, la distanță de mii de kilometri între ei. „În fiecare an sărbătoream aniversarea căsătoriei. Iar anul acesta … el a decis să mă părăsească…”, își înghite lacrimile femeia. 

Vorbea cu soțul său, practic, în fiecare zi, mai ales seara, după serviciu. În dimineața zilei de 30 iunie, Alona l-a sunat dimineața, înainte de a pleca la muncă.

„L-am sunat în dimineața aceea. Parcă simțeam ceva. De obicei, când mă pregătesc să plec la muncă, nu-mi place să pierd timpul. Deja după lucru, veneam acasă și-l sunam. Dar în dimineața aceea, l-am sunat. L-am întrebat dacă totul e bine. Iar seara i-am sunat pe părinții mei”.

„Cum acolo Serioja? E viu sau nu?”

Se mai înseninează și își amintește ce i-a spus soțul său în ultima conversație la telefon.

 „Mi-a spus că mă iubește, că mă sărută… Tare mă bucur că am reușit să vorbim în acea dimineață. De parcă am simțit ceva… Erau și zile când nu reușeam să vorbim, dar în ultimele două zile înainte de decesul lui ne-am sunat și am vorbit în fiecare zi. Îmi pare rău că nu l-am sunat și seara, după lucru …

Era pe la ora 2 noaptea în Germania, în Ucraina era ora 1, când o cunoscută din Ucraina mi-a scris un mesaj și m-a întrebat: „Cum acolo Serioja? E viu sau nu?” Nu mi-am dat seama de la început despre ce e vorba”, retrăiește Alona acele momente de maximă tensiune.

„L-am sunat imediat, dar el nu mai răspundea. Atunci mi-am dat seama că ceva nu e în regulă. Nu s-a întâmplat niciodată să nu-mi răspundă la telefon. Am sunat-o înapoi pe prietena mea și ea mi-a spus că o rachetă a lovit baza de odihnă la care lucra Seriojka, a nimerit chiar în încăperea unde dormeau angajații. Ea plângea și mi-a spus că soțul ei s-a dus să ajute la identificarea victimelor printre dărâmături”.

Tânăra femeie mai povestește că și-a dat seama că șansele ca soțul ei să fi supraviețuit erau foarte mici, după ce a văzut fotografiile de la fața locului pe care le-a primit. Clădirea în care știa că soțul ei dormea era ruinată complet. 

„Cei care au rămas în viață au fost găsiți imediat, iar pe ceilalți, care au decedat, i-au scos de sub dărâmături a doua zi, după masă”.

„Le-am spus să nu-mi ascundă nimic, deoarece eu am destulă putere să fac față oricărei vești”

Alona a plecat din Aken chiar în dimineața zilei de 1 iulie, neștiind încă dacă Serghei e în viață sau nu. A ajuns la Dessau, apoi la Leipzig, unde nu a prins niciun zbor, iar vestea că i-au găsit corpul neînsuflețit a prins-o când ajunsese în Berlin, în aceeași seară.

„Eram în Berlin, în drum spre casă, și țineam legătura cu fratele meu și cu încă unul dintre prieteni. Le-am spus să mă anunțe imediat ce află dacă e viu sau nu. Le-am spus să nu-mi ascundă nimic, deoarece eu am destulă putere să fac față oricărei vești. Eu trebuie să știu adevărul”.

A înnoptat în capitala Germaniei, găzduită tot de refugiați ucraineni, iar dimineața a zburat spre Chișinău, cu escală prin Viena. La Chișinău o aștepta fratele său cu mașina. Alona menționează că fratele său este tată cu mulți copii, astfel că i se permite să părăsească Ucraina, aflată în stare de război, deși el a rămas, totuși, în țară, în această perioadă. 

„Mai târziu va înțelege că a rămas fără tată”

În Germania a rămas fiul lor, Ivan, în vârstă de 15 ani. Nu l-a putut lua cu ea, la înmormântarea tatălui, deoarece el nu are pașaport. Vorbește cu mândrie și căldură despre fiul său, care și-a păstrat calmul la aflarea veștii tragice despre tatăl său.

„Când am aflat că l-au găsit mort, l-am sunat pe fiul meu și i-am spus: Fii tare, acum am rămas numai noi doi, trebuie să fii puternic. I-am explicat: Vanecika, e război. Iar el mi-a spus: Mamă, amintește-ți ce spunea tata, că în asemenea situații nicidecum nu trebuie să ne panicăm. Nu te îngrijora. Iar când vei fi în Ucraina, dacă auzi sirenele, să te adăpostești imediat. Eu o să te aștept înapoi. Dar știu că se ține tare în prezența mea. Mai târziu va înțelege că a rămas fără tată”.

O întreb dacă s-a gândit cum va fi viața ei mai departe. „Voi trăi și voi munci de dragul copilului”, spune Alona, cu ochii înroșiți de plâns. După înmormântare, spune că se va întoarce în Germania, la fiul său, unde vor aștepta să se termine războiul.

O mare durere pentru Alona este legată și de faptul că părinții soțului ei nu pot veni la înmormântare, deoarece locuiesc în orașul Herson, ocupat de ruși.

„Mama lui a avut un acces de isterie imediat ce a aflat. Să-ți moară fiul este, pur și simplu, tragic, este foarte greu”.

„Zbor acasă să-l înmormântez și nici nu am cui povesti cum am zburat prima dată cu avionul”

Alona se emoționează cu cât ne apropiem mai mult de momentul aterizării și de clipa inevitabilă când își va vedea soțul decedat. Regretele unor vise neîmplinite și tristețea că nu va mai avea cu cine să împărtășească micile bucurii ale vieții o copleșesc.

„Era un bărbat blând și înțelept. Întotdeauna ne-am înțeles foarte bine. Am trăit împreună 16 ani și ne tot gândeam să mergem undeva la odihnă, să zburăm cu avionul, dar nu am mai reușit. Ne-am cumpărat o casă, o mașină, am mai mers la odihnă în munții Carpați, în Ucraina. După ce a început războiul și noi am plecat în Germania, el era mereu curios să afle ce locuri frumoase am mai văzut. Ne îndemna să ne ducem să vizităm muzee, parcuri. Era foarte încântat că soția și fiul lui pot să vadă locuri noi, pot să vadă lumea. Iar acum, iată, zbor acasă să-l înmormântez și nici nu am cui povesti cum am zburat prima dată cu avionul”.

Serghei Goncharov a fost înmormântat în localitatea sa de baștină, la data de 3 iulie 2022. Părinților săi, aflați în orașul Herson, ocupat de ruși, nu li s-a permis să vină la înmormântarea fiului.

Centru de reabilitare pentru copii, ce aparține R. Moldova, afectat de atacul cu rachete rusești

În noaptea de 1 iulie 2022, aproximativ la ora 1:00, forțele ruse au atacat cu rachete localitatea Sergheevka, regiunea Odesa, lovind câteva obiective, inclusiv baze de odihnă și clădiri rezidențiale. În total, 21 de persoane și-au pierdut viața, printre care și doi copii.

De pe urma atacului din Sergheevka, a avut de suferit și un Centru de reabilitare pentru copii care aparține Ministerului Sănătății din R. Moldova. Ministra Ala Nemerenco a anunțat că 5 colaboratori ai Centrului au fost răniți, iar unul a decedat, toți locuind în clădirea afectată de bombardamente. Autoritățile au precizat că printre ei nu erau cetățeni ai R. Moldova, ci doar ai Ucrainei.

De asemenea, Ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene de la Chișinău a condamnat cu fermitate atacul pe care l-a calificat ca fiind „absolut nejustificat” și a deplâns pierderea de vieți omenești. „Este încă o dovadă de agresiune inacceptabilă asupra obiectivelor civile”, se arată în comunicatul emis de MAEIE, la 1 iulie 2022.

Autoritățile ucrainene au legat atacurile cu rachete asupra infrastructurii civile din regiunea Odesa de retragerea trupelor rusești de pe Insula Șerpilor și revenirea ei sub control ucrainean.