VIDEO/„Ne salvăm unul pe altul”
- „În brațele mele a murit bunica unui prieten. Asta a fost cel mai greu… Cea mai mare frică a noastră e să ajungem dimineața la lucru, să intrăm în secție și să vedem pe cineva din cunoscuți acolo, pe cineva din rude, pe cineva din familie”.
- „Mama a făcut 50 de ani. În asemenea momente, îți pui întrebarea dacă mergi să o feliciți sau nu. Și dacă mă duc, cum să fac astfel încât contactul să fie minim? Nu am putut sta acasă și i-am dus un buchet de flori, am stat cinci minute și nici măcar nu ne-am cuprins. Eu sunt băiat și nu prea am dat din emoții, dar mama e tare emotivă”.
- „Când eram puțin mai mică, am ajuns la spitalul din Bălți. Țin minte că medicii stăteau la dubii: să mă opereze sau nu. Și era acest chirurg, care a luptat atât de mult pentru mine ca să fie evitată operația, iar acum îl vedeam pe patul din reanimare, fiind pacientul meu. Când am auzit că a decedat, acesta a fost cel mai mare șoc și cea mai mare durere pentru mine”.
Din luna aprilie, curent, 15 medici și asistenți medicali care activează la Institutul de Medicină Urgentă, în secția de COVID-19, locuiesc în clădirea organizației nonguvernamentale „Ave Copiii”. Astfel, ei pot merge pe jos la muncă – întrucât spitalul e la câteva minute distanță, și pot să-i protejeze pe cei dragi de riscul infectării. Nicole (22 ani), Gheorghe (24 ani) și Cristina (24 ani) sunt trei dintre persoanele pentru care Asociația a devenit practic a doua casă. Sau, cum spun ei, un cadou, o tabără de vară, un loc de salvare, după dramele suportate în tura de gardă.
Directoarea executivă a ONG-ului, Mariana Ianachevici, povestește că ideea de a adăposti medicii și lucrătorii medicali care se ocupă de pacienții infectați cu COVID-19 nu îi aparține în totalitate și că, de fapt, a apărut reieșind din niște discuții cu o prietenă a cărei rudă căuta o soluție pentru personalul ce urma să înceapă a lucra în secția respectivă. „Am spus da acestei idei, pentru că oricum suspendasem activitatea centrului de zi, din cauza restricțiilor. Mi se părea straniu să nu folosim spațiul, mai ales că aveam acoperite cheltuielile de întreținere. Plus, în a doua parte a casei, aveam stocate paturile, deoarece am avut aici un centru de plasament cândva”, completează ea.
Altfel, în mod normal, AO „Ave Copiii” are grijă de copiii abandonaţi şi maltrataţi, având drept scop (re)integrarea lor familială şi socială.
„Atunci, îți dai seama că faci un lucru bun și știi că trebuie să continui”
Nicole Butcaru este studentă în anul cinci la Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „N. Testemițeanu” (USMF), Specialitatea Medicină Generală. Până la pandemie, locuia cu părinții și sora mai mică în suburbie, la Durlești. Ulterior, s-a putut izola o vreme în apartamentul din sectorul Botanica al unei prietene stabilite peste hotare. Apoi, a stat la altă prietenă, până să ajungă la ceea ce numește în prezent casa ei. „Sunt la Asociație de pe 25 mai și pot spune că deja de două luni am casa mea. Cu mutatul, am avut noroc de colegii care au mașină, ei m-au ajutat să aduc lucrurile. Mai avem noroc că ne aflăm practic la cinci minute distanță de spital, facem plimbări pe jos până la lucru. Și apoi, suntem însoțiți de companion – câinele nostru Stas. El ne petrece până acolo. Viața de zi cu zi aici e interesantă, îmi amintește de o tabără de copii, când eram mici și locuiam mai mulți la un loc. Între timp, noi am devenit un fel de familie. Doctorii sunt ca și părinții noștri – au grijă de noi, ne mai muștruluiesc, atunci când cred că e necesar”, surâde Nicole.
Sursa foto: AO „Ave Copiii”
Tânăra a început să lucreze la Institutul de Medicină Urgentă din luna decembrie a anului trecut, în secția de Reanimare. În martie, a aflat că secția va fi reprofilată și că va trebui să aibă grijă de pacienții cu COVID-19.
„A fost o perioadă zbuciumată pentru noi, un pic de haos, pentru că nimeni nu prea înțelegea care va fi, de fapt, specificul lucrului. După care, au apărut alte probleme și bătăi de cap: unde vom sta și cum vom ajunge la lucru, pentru că atunci când s-a declarat stare de urgență, a fost sistat și transportul public, iar majoritatea dintre noi locuiesc în afara orașului. Când a venit propunerea de a face parte din acest proiect, ne-am bucurat mult. Ne-am gândit atunci că, în sfârșit, nu ne vom mai plimba de la un prieten la altul, de la o casă la alta, ci vom avea un locșor al nostru, unde să stăm. Pentru noi, „Ave Copiii” a fost într-adevăr o salvare. A fost un cadou”, își amintește ea.
Adaugă că, de când cu pandemia, dincolo de frică și stres, a reușit să descopere multe lucruri pe care nu le-ar fi putut afla la universitate. „Inițial, părinții nu prea au agreat faptul că am mers în acea secție, dar acum sunt mândri. Reanimarea e o secție cu profil destul de greu, e foarte mult de lucru, e anevoios, sunt nopți în care practic nu închizi un ochi. Ești 24/24 pe lângă pacienți, îi vezi în toate ipostazele, afli foarte multe lucruri despre care universitatea nu îți poate vorbi, aici vin pacienți adevărați, cu problemele lor reale. Salvarea noastră a fost că am mai lucrat cu pacienți gravi și ne-am putut adapta mai ușor la haosul inițial. A fost greu să ne obișnuim și cu costumele. Noi ieșim din zona contaminată practic lipsiți de orice dorință de viață, așa să spun”, susține Nicole.
Totodată, ea spune că cel mai dificil moment, de la începutul pandemiei, a fost atunci când bunica unui prieten a murit în brațele sale, iar cea mai mare frică e ca atunci când ajunge dimineața la muncă să nu găsească în secție pe cineva drag.
„Am tratat și persoane care chiar după ce au ieșit din secție nu credeau că există coronavirus. E obijduitor, de fapt, dar nu poți să faci nimic în asemenea cazuri. Și da, au fost momente de slăbiciune în perioada asta, dar nu-mi pare rău nicio clipă că m-am apucat de medicină. Cred că toți au avut momente când puterile sunt la pământ și nu mai vedem nicio speranță, pare că am pierdut toată încrederea în noi, dar cumva atunci apare ceva și îți dai seama că tu faci un lucru bun și știi că trebuie să continui”, opinează ea.
Nicole mai spune că vrea să activeze și după terminarea studiilor în R. Moldova, întrucât crede că ar putea face ceva bun și acasă. „Chiar dacă urmează să luptăm cu sistemul”, conchide tânăra.
„Niciodată nu știi ce se va întâmpla mai departe”
Gheorghe Butuc lucrează în secția Reanimare a Institutului de Medicină Urgentă de un an și jumătate, iar în secția COVID-19 – din aprilie. La „Ave Copiii” se află din ziua de 21 aprilie – anterior locuia cu mama și fratele său. Își amintește că, la aflarea veștii despre munca în secția respectivă, mama sa a reacționat destul de emotiv. „Nu voia ca eu să mă duc, se temea să nu mă infectez. Plus că se încheia anul de învățământ, veneau examenele și ea își făcea griji mai mult decât mine în privința rezultatelor. I-am spus mamei: „Dacă nu eu, atunci cine să vină să lucreze la Reanimare”? Profilul acesta ține puțin de alte capacități și abilități, și e greu să instruiești chiar un asistent medical dintr-o secție simplă să lucreze la reanimare, îi trebuie minim 2-3 săptămâni de adaptare. Eu m-am simțit obligat să merg în secția de COVID-19, pentru că nu are cine se duce altcineva și mi-am mai spus că de ce nu? A fost o provocare”, povestește tânărul.
Gheorghe adaugă că unul din cele mai grele momente de când a început pandemia, a fost atunci când mama sa împlinise 50 de ani. Nu se putea decide să meargă sau nu acasă. Până la urmă, nu a putut răbda și a ajuns pe cinci minute, cât să îi lase un buchet de flori omagiatei. „Tata e peste hotare, iar eu, ca frate mai mare, trebuie să rămân bărbatul în casă și cred că se simte lipsa din acest punct de vedere. Cumva, telefoanele ne mai salvează, cât de puțin. Fratele mai mic merge la facultate anul acesta și tot are nevoie de sprijinul meu…”, adaugă Gheorghe.
În opinia sa, cel mai bine îl pot înțelege persoanele care merg să lucreze peste hotare. „Eu mă simt exact ca și ei. Cu toți apropiații vorbesc numai pe telefon și totul se rezumă la asta. Pentru noi, se cheamă excursie când mergem la magazin să luăm ceva. Pe de altă parte, într-un fel, asta îți întărește caracterul. Plus, noi trăim aici împreună și când ajungem la momente dificile, mai cu dramă, ne salvăm unul pe altul. Mai spune cineva o glumă, altul scoate o înghețată din frigider și așa trece timpul”, povestește, zâmbind, tânărul.
Afirmă că, de când activează la spital, unul din aspectele complicate în munca de zi cu zi, îl reprezintă refuzurile pacienților de a se trata. „Reanimarea presupune din start pacienți foarte gravi, în stare critică. E destul de dificil când omul refuză tratamentul. Te doare momentul acesta. Stai și te întrebi, dar pentru ce mai stai în secție și ce faci acolo”, subliniază el. Apoi, completează că există, ca un fel de recompensă, și momente luminoase. „Când vezi pacienți foarte gravi, care mai apoi ies pe picioarele lor din secție, asta e de nedescris. Trebuie să vezi asemenea momente. Tu vii astăzi de gardă, el nu e fără cunoștință, peste două zile deja deschide ochii și înțelege unde e, iar apoi, peste o săptămână, se externează. Și el trece prin intubare, traheostomie, preparate care îl sedează, ca să nu tușească, să se poată sincroniza cu aparatele de ventilare. Când vezi că omul se face bine, asemenea momente te inspiră să continui”, punctează Gheorghe.
Deși munca pe care o face a devenit încă mai solicitantă, nu se plânge. Dimpotrivă – declară că îi face plăcere să interacționeze cu oamenii. „Medicina e foarte interesantă și, în același timp, are romatismul său, niciodată nu știi ce se va întâmpla mai departe. Acesta e momentul cel mai interesant, dar și cel mai periculos – te ține pregătit de toate. Asta îmi place”, explică tânărul.
Gheorghe spune că nu ar vrea să plece din R. Moldova după studii, pentru că mai are oameni dragi aici. Adaugă că pandemia ar trebui să ne învețe să fim mai toleranți și să luăm lucrurile mai în serios. „Situația cu coronavirusul arată educația noastră în societate. Ceea ce se întâmplă la noi e și de râs, și de plâns”, consideră el.
„Cristina, eu mă duc în secție, eu ies de aici!”
Cristina Balțatu este și ea studentă la USMF. Din 2017, activează la Institutul de Medicină Urgentă, în calitate de asistentă medicală, iar din aprilie este parte a echipei din secția de COVID-19. Tot din aprilie, se află la „Ave Copiii”. Anterior, locuia într-un cămin de rezidenți și spune că anume din acest considerent a venit la Asociație – ca să nu pună în pericol ceilalți locatari.
Altfel, rudele, mai ales mama Cristinei, au fost îngrijorate încă de la început în legătură cu munca Cristinei în secția COVID-19. Iar Cristina își aduce aminte că presiunea din aprilie la locul de muncă a fost copleșitoare, întrucât existau multe necunoscute și multă frică în raport cu ceea ce nu se știa. Spune că situația de la acea vreme a zguduit-o puțin. Apoi, încet, a reușit să își revină.
„La Reanimare, tu ești permanent cu pacientul. Cu unii, chiar legăm relații bune de prietenie. Cât îi oferi îngrijiri, îi duci medicamente, mai discuți cu dânsul, iar el se atașează emoțional de tine, așa cum și tu de el. Când vezi că azi e bine și apoi mâine afli că a decedat, nu poți trece ușor peste asta. Recuperarea este complicată. Eu câteva zile trebuie să stau închisă în cameră și să nu vorbesc practic cu nimeni, ca să îmi revin cât de cât”, explică tânăra.
Ea mai spune că unul dintre cele mai dificile momente de când lucrează în secție a fost să afle despre moartea medicului care i-a salvat viața cândva. „Când eram puțin mai mică, am ajuns în calitate de pacientă la Bălți, chirurgul meu era Igor Dorogoi. În starea în care eram atunci, medicii stăteau la dubii: să mă opereze sau nu. Acest om a luptat atât de mult pentru mine, ca să evite operația, iar acum când l-am văzut pe patul din reanimare, fiind pacientul meu, a fost greu emoțional. Am luptat să-i fac tot ce trebuie, la maxim, din toate punctele de vedere. Când a trecut prin traheostomie și am văzut că începe să vorbească, încercam să-l calmez și să ajut nu doar medical, nu doar prin îngrijiri, ci și psiho-emoțional. Am văzut că el și-a amintit de mine. Și îmi vorbea tot așa de liniștit ca și atunci. Când am auzit că a decedat, a fost cel mai mare șoc și cea mai mare durere”, povestește Cristina.
I se întâmplă să creadă că a greșit drumul, însă își amintește despre un moment de răscruce, când își luase concediu academic, fiind în depresie, cu gândul de a renunța la medicină. Atunci, și-a spus că pentru dânsa o altă opțiune nu există – și-a dorit să facă medicină încă din copilărie. Apoi, activitatea sa are și momente frumoase. „Da, atunci când pacienții se recuperează. Când veneam de gardă și pacienții spuneau: „Cristina, eu mă duc în secție, eu ies de aici!” Și eu le răspundeam: „V-am zis? Un pic de răbdare și va trece”. Pacienții infectați intră uneori în depresii, obosesc și chiar cer să plece acasă. Eu îi sfătui să aibă un pic de răbdare. Și chiar recent am externat o pacientă care efectiv a început a plânge de bucurie că se duce, în sfârșit, acasă”, evocă tânăra.
La Asociație, Cristina spune că timpul trece altfel, că a reușit să se apropie de colegii săi și că cel mai frumos lucru acolo sunt discuțiile dintre ei. Cel mai tare însă își dorește să-i poată revedea pe părinții săi, cât de curând.
„După gărzi, eu pot să dorm și câte 30 de ore, fără să am nevoie de apă. Când intru în comă, nu mai ies (râde, n.r.). Dar când avem ceva timp liber, de obicei, aici sunt discuții de suflet, despre lucrurile care ne frământă. Discutând, ne apropiem unul de altul. De fapt, pandemia trebuie să ne învețe să avem grijă mai mult de noi înșine și să păstrăm oamenii dragi alături de noi. Pe mine, pandemia m-a despărțit de familie și am înțeles că ar trebui să-i vizitez pe cei de acasă mai des și să-mi arăt mai mult dragostea față de ei. Eu nu mi-am văzut părinții practic din ianuarie – examene, universitate, două servicii, intram din gardă în gardă și le tot promiteam că voi trece pe acasă. Apoi, a început pandemia și nu am mai ajuns la ei. Considerându-i pe planul doi, i-am lăsat puțin fără atenție”, regretă ea.
După ce va trece criza, vrea să își trăiască viața frumos, să se bucure de fiecare moment și să călătorească.
„De la ei am învățat că mergi înainte și zâmbești, că nu trebuie să te oprești, că există un capăt, dar e nevoie de răbdare”
Directoarea executivă a ONG-ului, Mariana Ianachevici, consideră că toate urgențele dau niște lecții și că ar fi păcat să nu profităm de ele. Între timp, spune că a învățat de la rezidenți, înainte de orice, o lecție de optimism.
„Cred că învățăm unii de la alții, deși, probabil, eu mai mult învăț de la ei. Sper că șederea lor aici e odihnitoare și asigură un anumit confort, în măsura posibilităților noastre. Eu nu am suferit niciodată de lipsă de veselie, dar de la ei acum am învățat că mergi înainte și zâmbești, că nu trebuie să te oprești, că există un capăt, dar e nevoie de răbdare. Când vezi că jos, la bucătărie, se gătesc plăcinte și ciorbă, câinele nu îi mai latră, iar ei îngrijesc de puiul pisicii, știi că există speranță. Pentru ei, acest loc a devenit repede acasă”, spune Ianachevici.
În opinia sa, statul ar fi trebuit să fie pregătit pentru o situație de criză, când în Italia era deja destul de profundă problema.
„Era clar că medicii trebuiau puși la adăpost. Cam așa a apărut ideea, așa am găsit răspuns, așa ne-am gândit să folosim acest spațiul. Pe ei nu-i afectează atât problema cu perioada statului aici, cât faptul că la spital nu se vede capătul. Noi ne gândim că vor rămâne aici până la Anul Nou, cel puțin. De aceea, am și lansat o strângere de fonduri”, subliniază directoarea „Ave Copiii”.
Strângerea de fonduri face parte din proiectul „Împreună pentru medici” și a fost lansată la mijlocul lunii iulie, curent, obiectivul fiind colectarea a 62 mii de lei, necesari pentru produse igienice și sanitare, produse alimentare și apă potabilă pentru următoarele 3 luni.
