„Avea 39 de ani. Am plâns lângă el cu toată echipa de gardă”. Mărturiile asistenților medicali de la SCR, după un an de pandemie
De la începutul pandemiei de coronavirus, în R. Moldova și-au pierdut viața mai mult de 100 de medici și lucrători medicali. La un an distanță de la identificarea primul caz de coronavirus în Moldova, asistenții medicali – cei în ale căror îngrijiri se află cel mai mult pacienții gravi, se declară epuizați atât fizic, cât și psihologic.
Într-o serie de mărturii pentru ZdG, ei povestesc despre ce s-a schimbat de la începutul crizei până acum, despre munca în Terapie Intensivă la Spitalul Clinic Republican (SCR), despre cum au reușit să salveze vieți ale unor pacienți de 80+, dar au pierdut pacienți de nici 40 de ani.
Astfel, ceea ce rămâne valabil până azi este caracterul imprevizibil al evoluției acestui virus, motiv pentru care ei îndeamnă în continuare la respectarea normelor epidemiologice.
Ziua de muncă începe cu îmbrăcarea echipamentului de protecție. Apoi intră în focar și fac cunoștință cu pacienții internați.
Pe rând, merg și discută cu fiecare, îi întreabă de acuze, verifică cum pot interveni, dacă cineva dintre ei nu se simte bine. Urmează foile de indicații – roentgen-uri, tomografii, transportarea pacienților, aducerea lor înapoi în secție, conectarea iarăși la aparate, monitor, sisteme de infuzie, perfuzomate, aparate de monitorizare a tensiunii, precum și alte proceduri.
La ieșire – dezinfectarea și dezechiparea. Aproximativ, asta înseamnă rutina unui lucrător medical pe timp de pandemie. Unii dintre ei își aduc aminte că vara, în momentele de oboseală, pur și simplu, se lăsau pentru câteva momente la podea, cât să prindă ceva răcoare.
„Ne apuca de mână și zicea că înțelege ce urmează…”
Angela Covaș lucrează în domeniul medical de 32 de ani. La început, a activat în secția de Anestezie și Terapie Intensivă (ATI) – Chirurgie Septică, apoi a fost transferată la Terapie Intensivă Intermediară, unde a stat alături de studenții de la Medicină, anul cinci, pe care i-a învățat cum se fac diverse manopere, injecții intramusculare, intravenoase, cum trebuie aplicate cateterele periferice. Tot așa, până aceștia au devenit profesioniști.
Spune că 2020 a fost de departe unul dintre cei mai grei ani pentru ea, cu multe provocări. La începutul pandemiei, familia ei s-a divizat, având speranța că astfel s-ar putea proteja, respectiv – soțul său a mers la țară, iar Angela a rămas la Chișinău. În toamnă s-au reunit, întrucât devenise prea greu, din punct de vedere psihologic, să reziste singuri, separați. Totuși, ambii se străduie în continuare să respecte toate măsurile necesare, pentru a preveni îmbolnăvirea atât în familie, cât și la muncă.
Pacienții s-au tot perindat la spital, iar între timp, Angela spune să atât ea, cât și colegii săi încearcă să se pună în locul lor și să le intre în situație.
„Discutăm cu ei, îi încurajăm să treacă peste aceste greutăți, pentru că și lor li-i dificil. Ne străduim din răsputeri să le fim alături, să-i susținem și trăim împreună aceste clipe complicate. Ne rugăm alături de ei să se însănătoșească și să revină cât mai curând la familiile lor. Așa și le spunem: „Familia, copiii vă așteaptă acasă, vă rugăm să vă puneți pe picioare”, povestește ea.
Pe de altă parte, sunt momente în care pare că sursele de optimism au secat. Angela își amintește de un caz, despre care spune că a marcat-o pentru mult timp.
„Fusese internat la noi un băiat de 39 de ani, lângă care am plâns cu toată echipa de gardă. Înțelegea și el ce se întâmplă. Ne apuca de mână și spunea: „Eu văd ce se face în jur și eu înțeleg tot, înțeleg ce va fi și cu mine”. Noi, toată echipa, l-am plâns. El nu a ieșit… Asta e cea mai complicată trăire. Noi ne rugăm ca ei să se întoarcă sănătoși la familii”, adaugă ea.
Deși numărul cazurilor de infectări și decese este în creștere, Angela spune că, în continuare, ajunge să se ocupe de pacienți care anterior negau existența virusului.
„Chiar discutăm, îi întrebăm ce s-a întâmplat, de s-au infectat și ne spun că au mai ieșit, că nu credeau că există acest virus, dar acum sunt infectați și e târziu. Trebuie să treacă prin asta”, adaugă asistenta.
După un an de muncă în zona roșie, Angela Covaș susține că, deși este obosită, ea și colegii săi încă rezistă și încearcă să facă față tuturor provocărilor.
„De curând m-au sunat colegi din raion ca să mă întrebe ce să facă – să se vaccineze, ori nu. Le-am zis să se vaccineze. Noi, tot personalul, practic ne-am vaccinat și mă bucur că ne-au adus vaccinul.
Sper mult să putem reveni la normal, după imunizarea populației. Sper mult să ne revedem cu copiii, cu care nu ne-am întâlnit de mai bine de un an – ei tot mi-au spus să mă vaccinez. Și mai sper mult să purtăm masca și să ne protejăm în continuare”, încheie ea.
Specialiștii în psihologie atenționează că, pe fondul extenuării și al incertitudinilor, sindromul arderii profesionale în rândul lucrătorilor medicali devine tot mai frecvent întâlnit. Acesta nu afectează doar capacitatea de muncă a angajaților, ci și calitatea vieții lor, în ansamblu.
„Când îți vezi rudele la Reanimare, simți cum se duce pământul de sub picioare”
Gheorghe Balan are 26 de ani, iar de cinci ani activează la SCR. Admite că pandemia i-a pus la grea încercare pe toți colegii săi, schimbările neașteptate venind una după alta, chiar și până azi.
„Sigur că pandemia ne-a luat pe toți prin surprindere. A fost dificil să treci de la o perioadă la alta – ești obișnuit să lucrezi cu anumiți pacienți, cu o anumită maladie – că fiecare Reanimare era specifică pe un domeniu, dar au apărut diferite protocoale, măsuri de protecție, pacienți diferiți. Respectiv, lucrul e absolut nou, secția integral s-a modificat. Dar, ne-am acomodat, mergem înainte și sperăm la mai bine”, afirmă el.
Deși în secția Reanimare se întâmplă mai mereu situații complicate, iar lucrătorii nu prea au clipe libere, în ultima vreme condițiile au devenit și mai tensionate, întrucât apar pacienți tot mai gravi.
„Anterior, în Terapie Intensivă ajungeau, în special, pacienți trecuți de 50 de ani, acum avem internat și un tânăr de 24 de ani, în stare gravă. De la începutul pandemiei, s-a schimbat foarte mult gravitatea bolii. Vedem că zilnic crește numărul cazurilor de infectări. Pe de altă parte, cu părere de rău, boala evoluează”, punctează tânărul.
Gheorghe mai susţine că fiecare zi de muncă în zona roșie își lasă amprente grele, chiar dacă asistenții medicali au un ritm al lor de muncă, cu care parcă s-au obișnuit.
„Cel mai grav e atunci când ajung rudele tale, nu în secția obișnuită de COVID, dar la Reanimare. Atunci, simți cum îți fuge pământul de sub picioare. Sau când îți vezi colegii – asistenții, medicii – suferind. Asta te marchează enorm. Da, noi suntem deprinși, așa e lucrul, dar atunci când o persoană dragă ajunge la Reanimare… nici nu pot explica cum te simți”, recunoaște el.
Lucrătorii medicali mai rezistă, în opinia sa, pentru că majoritatea celor care lucrează în zona roșie sunt tineri. În plus, susținerea celor de acasă îi ajută să meargă mai departe.
„Oamenii acum sunt cu toată speranța la lucrătorii medicali. Zilnic, ne motivăm unul pe altul să continuăm. Cine, dacă nu noi? Suntem tineri, putem face eforturi, puteri avem. Patru ore facem pauză, patru – lucrăm în focar. Da, sunt incomodități, este greu și psihologic, însă datorită susținerii familiei mergem mai departe. Cu familia comunicăm zilnic, la telefon, prin internet, pentru că eu stau departe de ei. Rareori ne vedem, întrucât încercăm să ne protejăm unii pe alții”, zice Gheorghe.
Tot pentru a-i proteja pe cei din jur, s-a vaccinat și spune că, după asta, a recăpătat o stare de siguranță. „Eu nu am îndoieli în privința vaccinului. Sigur, fiecare are dreptul la o părere, dar să fie una argumentată. Trebuie să înțelegem că doar atunci când vom fi vaccinați în proporție de peste 70%, cum spun și cei de la Ministerul Sănătății, vom putea spera să revenim la normal, altfel, nu vom scăpa degrabă”, atenționează tânărul.
În R. Moldova, campania de vaccinare împotriva COVID-19 a început pe 2 martie, după ce sâmbătă, 27 februarie, la Chișinău au ajuns peste 21 de mii de doze de vaccin, donate de România prin intermediul Mecanismului de protecție civilă al Uniunii Europene.
La 4 martie, autoritățile din R.Moldova au recepționat un alt lot cu 14400 de doze de vaccin AstraZeneca, prin intermediul platformei COVAX, iar pe 19 martie – 24570 de doze de vaccin Pfizer împotriva COVID-19 au ajuns în Moldova, prin intermediul aceleiași platforme.
Sâmbătă, 27 martie, alte 50,4 mii de doze de vaccin produs de compania AstraZeneca, donate de România, au ajuns în R. Moldova.
„Acum e stabil, respiră, după care, într-o clipă, șoptește că moare…”
Iulia Cojocaru are 47 de ani, iar de 28 muncește la Reanimare, unde a ajuns imediat după studiile la școala medicală. La câte a văzut de când activează – și în Reanimare la Urgență, și în Reanimare la Septică, și în Reanimare pentru transplant -, unde își dorise foarte mult să ajungă, spune că nu îi mai este frică de nimic.
Își amintește că, la început, totuși, toată lumea era speriată, întrucât nu se știa ce urmează. Iulia păstra speranța că secția Reanimare pentru transplanturi nu va fi transformată în una pentru pacienți de COVID, întrucât, își zicea că, indiferent de ce se întâmplă, oamenii nu pot rămâne fără transplant.
„Inițial, toți eram speriați. Eu am venit acasă și i-am zis soțului despre frica mea, că secția va fi transformată în una COVID, și el mi-a spus: „Tu nu o să vrei să te duci, altul nu va vrea să meargă, murim dar toți, sau cum?”. Și mi-am spus că el gândește normal: de ce nu eu? Pe 2 aprilie, secția s-a și reprofilat în una de COVID-19”, relatează ea.
Prima zi a fost cea mai grea, pentru că cele patru ore în focar, până la venirea unei alte echipe, păreau fără sfârșit, iar Iulia nu credea că va rezista în noile condiții de muncă.
„Pe parcurs, am descoperit că dacă te agiți foarte tare, nu-ți ajunge aer, îți transpiră ochelarii, echipamentul te încurcă. Însă, dacă te liniștești și te apuci încetișor de lucru, totul intră într-un curs aproape obișnuit. Pacienții, toți cu ochii mari, așteaptă ajutor de la noi, iar dacă vom rămâne speriați, cum să-i ajutăm? Mai ales că el acum poate vorbește cu tine, e bine, respiră, după care, într-o clipă, îți spune că moare. Saturația scade și eu alerg după doctor...”, povestește asistenta.
Adaugă că nu s-a gândit vreodată că, timp de un an, va munci cu pacienți cu COVID, presupunea că totul se va rezuma la câte luni.
„Anterior, lucrasem cu gripa AH1N1, dar am trecut mai repede peste asta. Drept că nu era așa echipament atunci – asta îngreunează mult. Dar dacă nu l-am avea, ne-am infecta. Vara care a trecut, vă spun sincer, la podele stăteam uneori, ca să mă răcoresc. Altfel, era imposibil”, explică Iulia.
Între timp, spune că a avut grijă și de pacienți care au rămas în spital câte o lună, care se bucurau la vederea ei, pentru că știau că îi va încuraja să mănânce, să facă gimnastică, să se miște câte puțin.
„Cea mai impresionantă amintire a mea de când cu pandemia e legată de un pacient de 84 de ani. O vreme era binișor, dar pe urmă, situația lui s-a înrăutățit, a fost intubat și a stat așa două săptămâni – inconștient, pe medicamente care-i mențineau și somnul, și respirația. Apoi, și-a revenit, l-au detubat și a trecut la mască simplă. Ulterior, s-a dus acasă. Foarte rezistent! Sunt tineri care nu trec peste asta. Iată pe el nu-l pot uita și îl dau exemplu tuturor. El se agăța de viață, poate și pentru că altfel pricepea prețul acesteia”, opinează Iulia.
Din același motiv, și ea s-a vaccinat – prinsese ultimul flacon din spital. Spune că, în primele 24 de ore, a simțit dureri musculare, febră și disconfort, dar acestea au dispărut la scurt timp. „Mă gândesc că e bine că ne-am vaccinat și toată lumea ar trebui să se vaccineze, că poate învingem urgia asta care a venit peste toți noi”, sugerează ea.
În acest an, de Ziua Lucrătorului Medical, spune că visul ei și cea mai mare dorință ar fi să se afle acasă, cu toată familia.
În R. Moldova, în a treia duminică a lunii iunie se sărbătorește Ziua lucrătorului medical și a farmacistului. În ultimii ani, în R. Moldova numărul de medici – în cifre absolute – s-a redus cu 370 de persoane, iar de lucrători medicali cu studii medii – cu 1950 de persoane.
De asemenea, anual, pe data de 7 aprilie este marcată Ziua Mondială a Sănătății. Potrivit datelor OMS, asistenții medicali reprezintă mai mult de jumătate din numărul lucrătorilor medicali, la nivel mondial, acordând servicii vitale în cadrul sistemelor de sănătate.
Într-un studiu recent al Consiliului Internațional al Asistenților Medicali, se arată că, chiar dacă „efectul COVID” ar putea determina să părăsească profesia numai 10-15% din totalul de lucrători, deficitul este deja vizibil, ajungând la 10 milioane de cadre necesare.
