Istoria unei octogenare care și-a îndeplinit promisiunea făcută părinților săi, deportați în Siberia: „Acest cuib părintesc trebuie să existe în sufletul fiecărui om”
Traseul Chișinău-Călărași ne-a dus în satul Palanca, la muzeul intitulat „Casa părintească” – un univers al vieţii tradiţionale moldovenești.
Sufletul acestui muzeu inedit este Tatiana Popa, o femeie de 82 de ani, familia căreia a fost încercată de chinuri grele în Siberia. Acum, aceasta a conservat tot ce reprezintă viața rurală de cândva și a reconstituit casa părintească pentru a-și îndeplini promisiunea făcută părinților și pentru a le păstra vie amintirea.
Negura vremii ne duce în anul 1945, atunci când Tatiana Popa avea trei ani și împreună cu familia sa a fost supusă deportărilor staliniste. Zece ani au trăit în gulag. Amintirile terifiante de atunci, spune că preferă să creadă că „au rămas în Siberia ceea de gheață”. Întorși la baștină în 1955, tot nu au avut dreptul să locuiască în casa lor.
„Întorcându-ne din Siberia, noi am fost deportați prin țară deja. Din 1955 nu am avut dreptul să locuim mai mult de doi ani într-o localitate. Și ne-am plimbat din doi în doi ani, din sat în sat, din raion în raion. Am locuit și în Orhei, și în Rezina, și în Nisporeni”, povestește Tatiana Popa.
„Așa era legea lor. Le era frică ca tata să nu organizeze vreo răscoală”, explică femeia.
„Când ajungeam într-o nouă localitate, tata se angaja la lucru și în pașaport trebuia să fie pusă ștampila când a venit și când pleacă din localitate. Și printre directori mai erau și oameni cumsecade, care nu-i ziceau direct că trebuie să plece, ci atunci când venea momentul, îi spuneau așa cum era pe atunci «Andrei Mihailovici, facem reducerea cadrelor, trebuie să vă eliberăm»”, mai povestește ea.
„În casa în care m-am născut, era centrul NKVD ”
După 13 ani de „deportări prin țară”, părinții Tatianei au reușit să revină definitiv la casa lor din Palanca, Călărași.
„În 1968, părinții au obosit de atâtea drumuri și au spus «Fie ce-o fi, ne așezăm locului». Și am revenit la baștina măicuței mele, în satul în care m-am născut”, povestește Tatiana Popa.
Ajunși acasă după 13 ani, în locul casei părintești, găsesc sediile instituțiilor sovietice.
„În casa în care m-am născut, era centrul NKVD (Народный комиссариат внутренних дел – Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne, n.r.), primăria, cârmuirea colhozului, depozit, brigadă, doar nu casă”, își amintește femeia.
Familia a cumpărat o casă mică în centrul satului, dar Tatiana le-a promis părinților să recupereze casa părintească de cândva.
„Am cumpărat o căsuță mică, cu două ferestruici și o tinduță mică, unde au și decedat părinții. Ei nu au apucat să mai vadă casa părintească”, spune Tatiana cu gust amar.
Conform drepturilor de proprietate ale victimelor deportărilor, Tatiana Popa recapătă casa părintească în 1999 și imediat se apucă să îndeplinească promisiunea dată părinților.
„Ne-am întors cu patru camioane de avere”
„Când ne mutam din sat în sat, din oraș în oraș, aveam această valiză micuță confecționată de tăticul, unde ne încăpeau lucrurile tuturor celor patru membri ai familiei, iar în coșniță se punea vesela. Când ne-am întors, în 1968, ne-am întors cu patru camioane – cu mobilă, cu țesături, cu prosoape, cu vaca din urmă. Așa e firea moldovenească – să tot adune, să tot agonisească”, povestește Tatiana.
Și iată tot ce a încăput în cele patru camioane, averea sa cea mai de preț, Tatiana Popa și-a propus să conserveze și să păstreze într-un muzeu, numit sugestiv „Casa părintească”.
Muzeul a fost deschis în anul 2000, dar până atunci, Tatiana Popa a dat jos pereții, a reconstituit, așa cum a putut, tot ce amintea de „acel acasă” și a aruncat tot ce amintea de regimul sovietic.
De la poarta muzeului „Casa părintească”, care este și locul de trai al Tatianei Popa, te cuprinde gândul că aici timpul ar fi stat în loc. Poartă din lemn, pereții casei dați cu var, pilonii casei – din lemn, ca pe vremuri, iar în interior – articole ale vieții tradiționale țărănești de cândva.
Cu o seninătate deplină, glas molcom și mândrie copilărească, Tatiana Popa ne poftește în Casa Mare. Costume tradiționale, prosoape, covoare țesute chiar de „măicuța ei”, fotografii ce înfățișează amintirea părinților, teanc din perne decorative, sofcă cu țesături (ladă de zestre, mai târziu sofcă, în regiunile de centru și nord ale R. Moldova, n.r.) – toate bine păstrate și venerate.
„Suntem în Casa Mare. Mie îmi pare rău că în ultimul timp dispare această noțiune și chiar de fiecare dată eu vorbesc cu vizitatorii mei, cu copiii care știu de «zală», «salon», dar nu știu de Casa Mare. Casa Mare este altarul unei case țărănești, în care se păstrează cele mai importante și cele mai prețioase lucruri. În Casa Mare se petreceau cele mai importante evenimente în viața unei familii – de la naștere și până în ultimul drum, când se scoate din casă. Asta este camera sfântă a unei case țărănești”, povestește cu nesaț femeia.
„Toate lucrate de măicuța și tăticul”
„Aici sunt lucruri originale din această casă – perdeluțele sunt lucrate de măicuța mea, care s-a născut în această casă în 1912. Mai vedem ceasul buneilor ce poartă semnătura – Paris, 1870. Măsuța și masa ce sunt confecționate de tăticul meu după lagăr. I-au fost șterși 10 ani din viață, dar el nu și-a pierdut cumpătul și a rămas om până la sfârșitul vieții sale”, spune Tatiana Popa.
În centrul Casei Mari sunt afișate mai multe fotografii de familie.
„Întotdeauna, în Casele Mari se păstrau fotografiile stăpânilor casei. Deci, în centru sunt părinții mei – măicuța și tăticul. Urmează fotografia familiei noastre, măicuța este îmbrăcată în rochie cusută de ea. Era cusătoreasa satului și nividitoarea satului. Iată aici o mai vedeți pe sora măicuței, tăticul cu cravată, fratele mamei și eu când aveam un anișor”, spune femeia cu licăr în ochi.
Alt perete cu păretari, alte poze. „Asta e fotografia din 10 mai, 1928, denumită Ziua eroilor. Era serbarea sădirii pomilor. Bunelul era brigadierul ocolului silvic și tăticul – maistru de pădure. Uitați-vă ce lume frumoasă. Iată cum sărbătoreau ei 10 mai, nu se făceau alaiuri și parade, erau serbări de sădire a pomilor”, spune ea.
O altă fotografie poartă semnătura anului 1955. „Când ne-am întors din lagăr, tăticul, imediat cunună această pereche de tineri. Se întoarce din lagăr, imediat ei cunună acești tineri. Îmi pare că au cununat tot satul și îmi spun și mie acum nănașă”, mai spune Tatiana Popa.
În timp, muzeul „Casa părintească” a devenit și atracție turistică, și centru cultural, în care Tatiana organizează șezători și mai adună „tezaurul neamului”.
„Sofcele sunt adunate din sat. Aici e sunducul cu colecția de covoare care sunt adunate de la sud până la nord. Cel mai vechi covor pe care îl am e din 1907, apoi 1910, 1913, 1914, 1929, 1940”, spune ea, cunoscând istoria fiecărui covor.
„Bondița de peste 200 de ani”
Tot Tatiana este și cea care are grijă de tot acest tezaur.
„O dată la două săptămâni fac ordine generală. Prelucrez covoarele cu oțet, pe toate-toate, ca să le păstrez curate. Pozele stau bine, pentru că le-am așezat sub sticlă. Și costumele tot așa, nu ne atingem de ele, le spăl foarte rar, ca să nu se deterioreze”, specifică femeia.
În tindă, Tatiana are o colecție de sumane pentru păstori, „prin care nu trece ploaia” și mai multe bondițe. Una dintre bondițe are peste 200 de ani.
„E bondița mea preferată. O îmbrac la toate șezătorile”, notează femeia.
Și urmează camera de șezători, unde e depozitată colecția de sofce pline cu ață, valiza construită de tatăl Tatianei, dar și pozele copiilor care au trecut prin atelierul de creație condus de Tatiana Popa.
„Aici organizez serile de creație, serile de romanțe, Noaptea muzeelor”, povestește femeia.
Într-o cameră mică, Tatiana Popa a încercat să reconstituie dormitorul părinților. „E poate camera la care țin cel mai mult”, spune ea cu același licăr copilăresc.
„Acesta e dulapul făcut de tăticul, din nuc. Acesta este patul confecționat tot de tăticul, care are peste o sută și ceva de ani, cred, dacă nu mai mult. Eu am găsit numai bucăți la o persoană din sat. Era aruncat sub șopron, nu le mai trebuia, dar nici nu au vrut să-l întoarcă și atunci, eu l-am cumpărat și l-am adus aici. Iată și mașina de cusut Singer a măicuței mele, din 1870. E funcțională și azi”, relatează femeia.
„Iată și covorul măicuței, țesut de ea în 1929, covorul denumit crenguță de liliac. Țin foarte mult la acest covor, pentru că e neobișnuit de frumos, neobișnuit ca și culoare, compoziție.”
„Sentimentul de sfințenie”
În dreptul covorului e acroșată o fotografie.
„E măicuța mea la 90 de ani. Ea, cu toate greutățile, cu foametea, deportările, așteptările ei, ea totuși a rezistat. Tata, după lagăr, s-a dus degrabă din viață, la 72 de ani”, povestește Tatiana Popa printre lacrimi.
Am întrebat-o ce reprezintă pentru ea Casa părintească și de unde găsește atâta însuflețire pentru a o păstra.
Cu aceeași seninătate, Tatiana Popa spune că acest loc reprezintă „legământul său cu părinții și originile sale”.
„Este locul sfânt din care pornește viața omenească, este casa părintească care trebuie să existe în sufletul fiecărui om. Fie oriunde, nu-i numaidecât să fie la țară, fie și orășenească, fie oriunde, dar acest cuib părintesc trebuie să existe în sufletul fiecărui om. Acest sentiment de sfințenie trebuie să-l păstrăm cât suntem vii. Și eu mă bucur că muzeul e vizitat și de oameni pe care viața i-a purtat departe, iar când se reîntorc, ei simt ceea ce au pierdut și-și promit că își vor reconstitui averea. Și ar fi bine ca să se păstreze din generație în generație, căci așa noi ne menținem și dăinuim ca neam”, menționează femeia.
Pentru că nu mai încăpea în „Casa Părintească”, atelierul meșteșugăresc a fost amplasat într-o construcție adiacentă.
În dosul ogrăzii, la inițiativa Tatianei, a fost construită o căsuță în copac. O căsuță în copac adevărată, ca în poveștile pentru copii. E un tribut pentru copilăria ei furată de Siberia.
Acum, la 82 de ani, femeia mărturisește că mai are două mari speranțe. Prima – că se va găsi cineva care va păstra „Casa ei părintească” și a doua – că R. Moldova se va bucura de un parcurs european.
„Până noi nu ne reeducăm și nu valorificăm ceea ce am avut noi tradițional și ordinea sufletească, nu cred să înțelegem Europa. Ea va fi înțeleasă doar atunci când noi vom fi educați. Și nu înseamnă că Europa o să vină să le facă pe toate, noi singuri trebuie să facem. Dacă vrei mai mult, trebuie să muncești mai mult. Asta ne-au învățat bătrânii, strămoșii, părinții noștri, care au trecut prin atâtea calvaruri și au rămas oameni”, punctează Tatiana Popa.
Deportările din Basarabia și Nordul Bucovinei au fost o formă a represiunii politice pusă în practică de autoritățile sovietice. Primul val de deportări a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 (ora 2.30) şi a cuprins teritoriile anexate de URSS de la România în iunie 1940. Urmau să fie ridicate 32.423 de persoane, dintre care 6.250 să fie arestate, iar restul 26.173 de persoane – deportate. Deposedați de avere și de mai mulți ani din viață, basarabenii deportați revin la baștină după moartea lui Stalin. Unii au luptat ani de zile pentru a-și recăpăta averea, iar alții mai bat și astăzi la porți, în speranța de a-și revendica drepturile de proprietate.
