Un rost în viață. Povestea Olesei, absolventă de internat: „Copiii mei nu vor repeta copilăria pe care am avut-o eu” 

Alături de ai mei

Olesea a așteptat ca găinile să ciugulească toate boabele și le-a alungat în coteț să nu le plouă, a mai aruncat două lemne în foc și a venit fuga să-și dezmorțească mâinile la sobă. 

„Un aprilie ca un februarie” zice ea și vocea îi este acoperită de gălăgia din cameră. Doi băieți și o fetiță îi sar în brațe, o strâng, o pisează, o întreabă, îi cântă, îi strigă – și toate în același timp. „Așa sunt ai mei”, se scuză Olesea și o urmă de mândrie amestecată cu gingășie și cu zâmbetul din colțul buzelor se lasă apăsat pe acest „ai mei”.  

Olesea știe cum e să nu-i ai pe ai tăi alături. Își amintește sentimentul acesta, mai rece decât ploaia care cade mărunt după geam, pentru că adormea și se trezea cu el în copilărie. Părinții ei erau prea săraci ca să-i țină laolaltă pe ea, pe fratele ei geamăn și pe cel mai mare. Așa că Olesei i-a picat „norocul” să ajungă la școala internat din Leova – ca să aibă o masă caldă, la timp și pe săturate, un loc călduț de dormit, o haină și o carte.

Aveam de toate, dar nu era mama

Le-a avut ea pe toate, dar numai nu și-a avut alături mama să-i spună noapte bună, s-o aline ori s-o dojenească. 

„Pe-o vreme la fel de urâtă am ieșit eu în lume”, îmi povestește Olesea îngândurată, în timp ce picii ni se urcă și mie și ei pe spate ca niște furnici fără astâmpăr. „Lucrez de la 16 ani. Am fost femeie de serviciu, ajutor de bucătar, la spălat vesela, la spălat podele, am lucrat și la Spitalul Republican, și la mall, în magazine. Numai ce nu am făcut… Aș fi vrut să am și eu o profesie, să învăț, dar nu a fost posibil pentru că n-aveam bani destui.”

Apoi, Olesea s-a căsătorit. Și iat-o azi cu Lida, Vaniușa și David, rostogolindu-i-se în poale, toți în casa soacrei. „Soțul lucrează, dar oricum abia reușim s-o scoatem în capăt.”

La un pas de a-și trimite copiii în internat

Necazul lor e că doi dintre copii au fost diagnosticați cu autism, iar asta a adus o povară de cheltuieli mult prea greu de suportat pentru familie. Când a aflat vestea, Olesea era disperată și la un pas de a-i da pe cei doi băieți într-o școală internat. Căci așa a fost sfătuită de oameni din sat – că acolo vor fi hrăniți și vor avea educație după puterile lor, iar ei îi va fi mai ușor.  

În starea aceasta au găsit-o specialiștii organizației Copil Comunitate Familie (CCF) – la jumătate de pas de a-și lăsa fiii să repete durerea propriei copilării.

„S-a lucrat mult cu ea”, ne povestește Veronica Dogari, manageră de caz, reprezentantă a CCF. „I s-a adus un pat când nu-l avea, pungi cu mâncare când masa era goală, un psiholog când părea că nu mai poate, un sfat, o ușă deschisă la instituțiile din sat. Și așa am reușit să păstrăm copiii acasă.”

„La internat ar fi stat de luni până vineri, iar sâmbătă și duminică – acasă. Dar cum aș fi dormit eu să nu știu de ei zile la rând, să nu-i am lângă mine?”, îi ia vorba Olesea. 

Acasă e rostul copilăriei

Anul trecut, după Paște, Olesea a primit 40 de pui și răsad pentru grădină. Până în toamnă și-a umplut beciul cu diferite conserve și, având atâtea găini în curte, a ieșit cu bine dintr-o iarnă pe care altfel nu știe cum ar fi trecut-o.

Produsele au fost cumpărate din banii donați în perioada Postului Mare în cadrul campaniei Rostul Postului. Sute de oameni au dăruit contravaloarea unei mese pentru ca sute de copii, asistați de CCF, să poată rămâne în familiile lor. Campania se desfășoară și în acest an, iar donațiile pot fi făcute pe site-ul www.rostulpostului.md

Potrivit Biroului Național de Statistică, în Moldova sunt 559 de mii de copii, iar fiecare al șaptelea trăiește în sărăcie, aceasta fiind și principala cauză a abandonului. În 19 ani de activitate CCF Moldova a ajutat direct aproape 7500 de copii să rămână alături de părinți, a închis 10 internate și a găsit soluții pentru ca fiecare copil să crească într-o familie.