Un profesor uitat la azil

Şi-a dedicat întreaga viaţă şahului, copiilor pe care i-a învăţat, dar, în urmă cu doi ani, a ajuns să-şi trăiască bătrâneţea între patru pereţi jerpeliţi ai Azilului Republican pentru Bătrâni din Chişinău. Gheorghe Chiliverdi este profesorul pasionat de „sportul minţii”, care şi-a trăit întreaga viaţă printre oameni în devenire, pe care i-a călăuzit şi le-a transmis dragostea pentru necunoscut, încercând să creeze o societate cu oameni bogaţi intelectual, care nu uită să gândească şi să analizeze, „oameni care să trăiască în armonie deplină cu ei înşişi şi cu cei din jur”.

Gheorghe Chiliverdi s-a născut la 10 august 1944, la Dubăsarii Vechi, Criuleni. „De mic îmi plăcea mult să citesc, să povestesc şi să învăţ. Eram pasionat de şah, de fizică, de franceză şi de astronomie”, povesteşte bărbatul care, cu paşi mari, se apropie de frumoasa, dar şi complicata vârstă de 72 de ani. „Vârstă la care, deşi ai multe răspunsuri, ai şi multe întrebări, la care te rogi să găseşti răspunsuri înainte de a nu mai fi”, adaugă profesorul.

„Cine să ridice cadre la periferii şi prin sate?”

Decizia de a depune actele la Facultatea de Fizică a Universităţii din Tiraspol a fost luată după mai multe frământări. „Nu puteam depăşi faptul că fizica era una dintre cele trei obiecte la care am primit nota 4, conform sistemului de notare de atunci, care era de cinci puncte. La celelalte obiecte am avut doar 5. Astfel, deşi m-am înscris iniţial la Facultatea de Franceză, în ultima zi mi-am retras actele şi le-am depus la Facultatea de Fizică. Voiam să-mi demonstrez că pot, voiam să demonstrez că sunt mai bun decât a considerat profesoara”, susţine bărbatul.

După absolvire, a plecat să predea fizica şi astronomia la şcoala din satul Manta, Cahul. „Atunci când lipsea profesoara de franceză, îmi plăcea să o înlocuiesc”, povesteşte bărbatul, care ulterior a deschis şi un club de dame şi şah, unde se adunau zeci de elevi.

„La scurt timp de la stabilirea mea la Manta, am avut şansa să plec la Chişinău, la Academia de Ştiinţe a Moldovei, dar am refuzat. I-am întrebat: dar la periferii şi prin sate cine să lucreze? Dacă toţi vom pleca la Chişinău şi vom deveni doctori în ştiinţe, cine le va preda copiilor din sate?”, îşi aminteşte profesorul, spunând că nu regretă deloc decizia sa de atunci.

„Făcea totul pentru copii”

Pe Gheorghe Chiliverdi l-am întâlnit la sfârşitul unei zile însorite. Urmăream cum, cu paşi grăbiţi, se strecura prin mulţime, ieşind în evidenţă cu pălăria sa şi costumul îngrijit, ţinând în mână o pungă în carouri în care, cum am aflat ulterior, poartă fotografiile elevilor săi. „Aici păstrez tot ce am mai scump, amintirea celor pe care i-am învăţat…”, spune profesorul zâmbind timid.

„Fiind profesor în sat, am înţeles că nu voi provoca curiozitatea şi interesul copiilor predându-le fizica pur şi simplu. Ştiam că trebuie să-i motivez cumva”, spune bărbatul care, pe lângă fizică şi astronomie, a împărţit elevilor pasiunea sa pentru şah şi jocul de dame. În 1980, a fondat Clubul de şah şi joc de dame „Uranus”. „Timp de 20 de ani am pregătit 24 de maeştri ai sportului de prima categorie, toţi din Manta”, spune cu mândrie profesorul, care le-a altoit copiilor din acest sat dragostea pentru şah, pentru jocul de dame, pentru frumos şi inedit.

„A fost un profesor excelent, muncea mult şi a ştiut perfect cum să ne transmită dragostea pentru ceea ce ne înconjura şi pofta de a citi şi cunoaşte cât mai multe lucruri. Erau momente în care uita de odihnă. Făcea totul pentru copii. Explica temele complicate în cea mai simplă formă. Totodată, ne adresa întrebări care ne făceau să gândim logic, să ne dezvoltăm gândirea abstractă”, îşi aminteşte Alexandru Arsenii, unul dintre foştii săi elevi, doctor în drept, conferenţiar universitar.

„Observ un fel de lenevie spirituală şi mentală”

Felul de a fi şi de a gândi al tinerilor se schimbă de la o generaţie la alta, schimbările sunt fireşti, e important doar ca profesorii să îi înţeleagă şi să încerce să le dea tot ce e mai bun, crede Gheorghe Chiliverdi. „Azi tinerii sunt mai degajaţi, lucrează mai mult cu calculatoarele. Pe timpuri, încercam să memorăm cât mai multe lucruri, iar acum totul este la un click distanţă”, spune profesorul, constatând cu regret că în viaţa tinerilor a intervenit prea mult internetul şi acesta a şters interesul lor pentru studii şi dezvoltare. „Observ un fel de lenevie spirituală şi mentală. Copilul se dezvoltă de mic. Trebuie să te dedici educării lui de la o vârstă fragedă. Oamenii trebuie să comunice unii cu alţii, să tindă spre modelul clasic de trai în armonie cu natura, or, fiecare dintre noi e un element al naturii, un element înzestrat cu raţiune”, adaugă profesorul.

El mai spune că suferă din cauza situaţiei economice, sociale şi politice din R. Moldova. „Mă doare să văd cum pleacă tinerii. În curând, statul va ajunge în colaps. E un proces de autodistrugere, de dispariţie a acestui popor. Clasa politică de acum, din păcate, e una ratată, pentru că în ea au nimerit oameni întâmplători, fără demnitate. Depinde mult cine va fi ales preşedinte în această toamnă. E greu, dar frumos să fii profesor. Mulţi profesori, din cauza problemelor cu care se confruntă, nu reuşesc să se dedice elevilor. Sunt trist când văd că mulţi profesori de la şcolile primare sau din gimnazii nu sunt suficient de pregătiţi să educe şi să transmită dragostea de carte celor mici. La noi elevii absolvesc şi caută să fugă peste hotare. Calitatea învăţământului scade, e de cel puţin trei ori mai redusă decât atunci când predam eu…”, susţine profesorul Chiliverdi, campionul Moldovei la gimnastică sportivă în 1963. Tot el a fost de 10 ori campion al republicii la jocurile de şah şi de dame şi de două ori campionul lumii la şah experimental.

Uitaţi de stat

Gheorghe Chiliverdi a fost profesor timp de 27 de ani, până în august 1991, când a suportat un accident. „Am stat câteva luni la Spitalul de Urgenţă. Medicii mi-au salvat viaţa, dar şi acum mai simt consecinţele acelui accident”, îşi aminteşte bărbatul de perioada cumplită prin care a fost nevoit să treacă. După accident, au urmat luni de durere şi de reabilitare. „În consecinţă, nu am mai putut munci la şcoala din sat. Îmi era greu să stau în picioare şi am fost nevoit să plec, dar tot nu puteam renunţa să învăţ copiii”, spune el. Tot în acea perioadă, a divorţat, unul dintre cei doi copii ai săi a decedat în urma unui tragic accident rutier. „Le-am lăsat casa şi m-am dedicat total şahului”, suspină el, povestindu-ne că a încercat de mai multe ori să obţină vreo căsuţă părăsită din sat, în care să aibă unde să trăiască, dar nu a primit nimic.

„M-a învăţat să joc şah. Era un pedagog superb, pasionat de tot ce face. Prioritară pentru el era şcoala, şi apoi familia. Deşi se confruntă cu unele greutăţi şi nevoi, el rămâne optimist. E un om nemaipomenit de deştept. Mi-i trist să urmăresc realitatea de la noi, când oamenii cinstiţi, care au lucrat toată viaţa şi s-au dedicat întru totul profesiei, ajung, în cele din urmă, uitaţi de stat şi nu au unde şi din ce trăi. Urmărind ceea ce se întâmplă, constat cu regret că un om corupt ajunge să trăiască în lux, iar unul cinstit – în sărăcie. El face totul pentru societate, iar societatea şi statul nu fac nimic pentru el. Trist e că statul nu are grijă de oamenii talentaţi. Când ajung neputincioşi, aceştia nu au nicio susţinere. În situaţia lui sunt foarte mulţi bătrâni, care se sting tăcuţi în sărăcie…”, constată Lidia Surugiu, fosta sa elevă, asistentă medicală.

„Fără oameni simpli şi muncitori nu se face nimic”

După mai multe cereri şi recomandări, a fost găzduit la Azilul Republican din Chişinău. „Sunt la azil de la 22 ianuarie 2014. Am ajuns aici după ce am făcut trei cercuri: satul meu – Centrul raional – Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei şi iar de la capăt”, spune bărbatul.

Acolo îşi împarte camera, care necesită reparaţie, cu un bătrân de 88 de ani. „E grea viaţa acolo. Dacă deschidem balconul, ne muşcă ţânţarii, dacă îl închidem – ne sufocăm. Nu-i scris nicăieri că e puşcărie. Pe uşa azilului, pe o foaie, e scris că fiecare persoană care trăieşte acolo trebuie să plece imediat, atunci când conducerea azilului decide acest lucru. Dacă nu vrem să plecăm, ne spun că ne duc la Bălţi sau la Comrat. Aceste lucruri se fac prin constrângere. Mă ciocnesc zilnic de astfel de fărădelegi şi tare mă doare”, spune el. Potrivit lui, înainte de a ajunge la azil, a cerut un loc la căminul Universităţii de Stat de Educaţie Fizică şi Sport, unde predă şahul. „Mi-au spus că nu mai au locuri şi nu am avut altă soluţie”, explică acesta.

„Cu părere de rău, e nevoit să-şi trăiască bătrâneţea la Azilul Republican. Deşi se dedica profesiei şi copiilor, viaţa lui de familie a fost nereuşită, iar atunci când a divorţat, a lăsat casa fostei soţii şi copiilor. Sunt mulţi dintre cei care au reuşit multe în carieră, dar mai puţin în viaţa de familie. Discipolilor săi le pare rău că a ajuns acolo, dar, cu siguranţă, el şi până acum e pasionat de ceea ce face, astfel încât situaţia materială îl interesează mai puţin”, spune Alexandru Arsenii.

„La azil am jucat şah cu toţi cei care au dorit, dar nu prea au mai rămas în viaţă cei care joacă bine”, oftează maestrul în şah.

Întrebat ce figură de pe tabla de şah îi place cel mai mult, spune că pionii. „Ştiu că al doilea rând de piese – calul, regele, regina, turnul – nu ar exista fără primul rând, care sunt un fel de ostaşi. Adică, fără oameni simpli, muncitori şi devotaţi nu se face nimic”, adaugă Gheorghe Chiliverdi.

GHEORGHE CHILIVERDI:

„Dragostea mea pentru şah a fost una la prima vedere, care m-a cucerit de când eram copil. La 4 aprilie 1956 am mers la biblioteca din sat ca să întorc nişte cărţi. Atunci am observat pe masa bibliotecarului o cutie deschisă, în care erau nişte figuri ciudate. M-am gândit la ele toată noaptea. A doua zi am decis să merg din nou la bibliotecă. Acolo l-am văzut pe bibliotecar şi pe un alt bărbat cum stau cu frunţile încreţite şi îngânduraţi, privind spre figurile aranjate pe o tablă cu pătrăţele albe şi negre. M-am ascuns după un raft, spunând că-mi caut o carte pe care nu reuşesc s-o găsesc, şi urmăream mişcările lor. Tot atunci le-am cerut să-mi permită să stau cu ei şi să urmăresc jocul… Aşa am şi învăţat primele combinaţii, primii paşi… Era greu să fac rost de o tablă de şah şi mi-am confecţionat-o din ce am apucat să găsesc prin grădină. De atunci, jucam de fiecare dată când aveam puţin timp liber. Mereu încercam să descopăr combinaţii noi şi de fiecare dată eram impresionat de labirintul gândirii.”