Trenul nesfârşit al deportaţilor basarabeni: „Mama credea că ne vor duce la moarte”

Ziua Victoriei în al Doilea Război Mondial, pentru unele popoare care au făcut parte din fosta URSS, se asociază cu evenimentele tragice de deportare forţată. Conform estimărilor specialiştilor, în anii ’30—’40, din fostele republici sovietice au fost deportaţi mai mult de 6 milioane de oameni. Numărul celor deportaţi din Basarabia e de ordinul zecilor de mii. Unii au murit pe drum, alţii au trecut prin boli, chinuri, munci silnice, represiuni. Cei mai norocoşi au reuşit să se întoarcă acasă, unde îi aştepta stigma de „duşman al poporului”, cu toate consecinţele.

Teodosia Cozmin avea 7 ani când a fost arestat tatăl ei, în mai 1945. Motivul arestării – ar fi colaborat cu autorităţile române, până la anexarea Basarabiei, când acest teritoriu era parte legală a României. Noile autorităţi sovietice, care au anexat Basarabia, ţinteau în primul rând intelectualii: învăţătorii, preoţii, primarii, pentru a-i denigra, reprima sau chiar a-i elimina din societate. Tatăl Teodosiei Cozmin şi prietenul său, Ion Moscalciuc, erau chemaţi tot mai des la Sovietul sătesc, structura administrativă sovietică. Acolo, erau anchetaţi până seara târziu.

„De ce să mă otrăvesc, dacă am zile să trăiesc?”

Atunci, Teodosia Cozmin avea 3 surori mai mari şi un frate, de câteva luni. Serile, când cei mai mici adormeau, Teodosia rămânea cu mama şi bunica. Să aştepte. Ele nu se culcau până nu venea tatăl, Gheorghe Cosmin, de la interogatoriu. „Se întorcea distrus. Mama îl întreba: „Ce-i, Gheorghe?” „Nu-i nimic, totul va fi bine”, răspundea el. Nu voia să ne descurajeze. Mă lua pe mine în braţe şi începea să cânte o melodie pe care, se pare, a compus-o chiar el – „Aşa-mi vine uneori / Să mă otrăvesc să mor, / Dar mai stau şi mă gândesc: / De ce să mă otrăvesc, / Dacă am zile să trăiesc?”. Toţi cântau şi plângeau”, îşi aminteşte Teodosia, cu ochii înlăcrimaţi.

Tatăl Teodosiei a fost cercetat o lună de zile, apoi l-au dus la închisoarea din Soroca. Acolo a mai stat o lună, timp în care mama, acasă, se lupta cu „postavka”, o obligaţie de a dona statului marea parte a produselor cerealiere. Între timp, una dintre surori şi bunica muriseră. Astfel, Teodosia rămânea acasă cu Iacobaş, fratele cel mai mic, în timp ce „surorile mergeau la câmp, iar mama sta zile-n rând să dea vaca la carne”. Curând, s-a stins şi fratele cel mai mic. Apoi, a început tifosul. În 1946, a urmat foametea. „Mama se zbătea ca peştele pe uscat. Nu aveam nimic în casă, decât nişte zestre pentru surorile mai mari. A vândut-o, ca să ieşim din foamete”, îşi aminteşte femeia.

Cât tata era la închisoare, mama mai aduna câte ceva şi mergea la Soroca pe jos, ca să-i ducă şi lui de mâncare. „Nu o lăsau să transmită nimic. Plângea şi se aşeza în genunchi. Nu mai ştim dacă pachetele ajungeau la tata, că nu le organizau întâlniri. Mama, când pleca, se uita la închisoare şi tata uneori o vedea şi îi făcea din mână. Aceasta era toată comunicarea lor”, povesteşte Teodosia.

În acest an se împlinesc 76 de ani de la primul val al deportărilor staliniste. În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, mii de persoane au fost urcate în vagoane și trimise în Siberia. Chiar și după 76 de ani de atunci, istoricii nu cunosc numărul exact al oamenilor care au suferit de pe urma represiunilor comuniste, estimările ridicându-se la câteva sute de mii de persoane deportate în perioada 28 iunie 1940 – 5 martie 1953.

„Mi s-a încleştat mâna de haina mamei”

1949 se arăta a fi un an agricol bun. Vecinii şi rudele mergeau în câmp, la prăşit, iar Teodosia rămânea acasă cu copilul surorii mai mari. Depănând amintiri, se opreşte la acea seară. „Au venit lucrătorii din câmp. Mama avea pregătite nişte bucate, am stat la masă cu toţii. Pe mine, mă apucase o tristeţe groaznică, ca din senin. M-am aşezat pe marginea cuptorului şi m-am pus pe gânduri. Mama zice: „Aţi văzut azi pe şosea ce multe maşini treceau? Ce s-a stârnit?” Cineva a răspuns: „Cine ştie, Daria? Maşinile au treburile lor”. Apoi, au tot vorbit, şi-au amintit lucruri dintr-ale lor, au spus bancuri. Cineva zice, la un moment dat: „Ia ce mult stăm la voi, de parcă mâine n-o să ne vedem”.

Se făcuse târziu, aşa că mama şi fetele au aşternut pentru somn şi au mers la culcare. Abia aţipiseră, când cineva bătu în uşă. „Mama s-a ridicat. Eu dormeam iepureşte şi m-am trezit. Am alergat după mama. Recunoscui vocea secretarului Sovietului sătesc, care i-a spus mamei să deschidă, să nu se teamă. Mama zice: „Dar ce căutaţi la ora asta?” Era trecut de două noaptea. El zice: „Deschideţi, nu vă temeţi, mă cunoaşteţi doar”. Mama a deschis. Cum a crăpat uşa, au năvălit moscalii ruşi”.

Daria Cozmin, văzând că dau năvală, le-a zis: „Doamne, Dumnezeule, cât se poate? V-am dat tot ce-am avut, mi-aţi luat bărbatul de la cinci copii. Acum ce vreţi să luaţi? Viaţa noastră?”. Teodosia avea zece ani şi ultimii trei îi petrecuse în anchete, represiuni, foamete, boli, despărţirea de tata. La acel moment nu mai credea în nimic: „Nu puteam spune un cuvânt, mi s-a încleştat mâna de haina mamei. Ne-au spus că trebuie să plecăm de acasă, să ne grăbim, că avem puţin timp”, spune Teodosia Cozmin.

„Oare pentru aceşti eliberatori am învăţat poezii?”

Mama începuse a săruta pereţii, Teodosia se mişca cu greu din urma mamei, „de parcă picioarele îmi erau de piatră. Ne-au spus să luăm nişte haine cu noi. Mama i-a rugat să spună unde ne duc, iar ei au refuzat. Mama credea că ne vor duce la moarte, avea treizeci şi ceva de ani atunci, iar tata a murit la vârsta – pe urmă am aflat – de 40 şi ceva, în floarea vieţii”. Toţi au fost urcaţi într-un camion. Era spre dimineaţă.

„Cum stăteam în pirostrii lângă cabină, iar ei cu armele asupra noastră, m-am gândit – oare pentru aceşti eliberatori am învăţat poezii?”, îşi aminteşte Teodosia, la o distanţă de circa 7 decenii.

De la casa lor, maşina a trecut la altă casă şi tot aşa, până s-a încărcat. Una dintre surori, măritată la acea vreme, a vrut să meargă cu ele, dar mama i-a strigat să fugă. Maşina a pornit spre Floreşti, centrul raional. Erau camioane şi la alte case din sat. Au ajuns la gară. Acolo le aştepta eşalonul feroviar. „Erau multe vagoane cu care transportau vitele la carne. Ne-am luat bagajele modeste şi ne-au grăbit spre vagoane. Eram în primul vagon de lângă locomotivă. Am început să le număr. Ultimul vagon nu se vedea”, spune femeia. S-a ghemuit în fundul vagonului. Apăreau mereu alte maşini şi căruţe. Vagonul s-a umplut. Aer puţin. Zăvorul – tras. „Ne uitam cu tristeţe la peron. Seara, trenul spre Siberia a pornit. Care bocea, care striga „să ne scrieţi, să ştim ce va fi cu voi mai departe!”. Curând, trenul a trecut pe lângă satul nostru…”, adaugă Teodosia Cozmin.

„Tot oraşul Blagoveşcensk e săpat cu mâinile deportaţilor. Am fost robi”

Îşi aminteşte de copiii care leşinau de căldură şi de mirosul greu, apoi de staţii, de taiga, de ploile grele şi de aşteptarea dureroasă. „Acolo unde ne-au dus, iarba era mai mare decât omul. Ne-au pus în barăci de lemn, unde erau nare – paturi cu două etaje făcute din topor. Fiecărei familii i-au dat câte o nară. Au organizat lumea pentru lucru. Am stat aproape o lună în taiga. Sora mea, Eugenia, a fost paralizată din cauza condiţiilor de acolo”, rememorează Cozmin.

După, au fost puse pe listă să fie transferate în Iakutia. Au urcat în tren şi, de oboseală, au adormit. Nu aveau ceasuri şi nici nu ştiau locurile. Au trecut de staţia lor şi au ajuns în Amursk, apoi într-un sovhoz din preajmă. Au fost repartizate în cătunul 4. „Ne-au băgat într-un vagon, în stepă. Ne mâncau ploşniţele, era plin de insecte. Spre iarnă, ne-au dus în nişte barăci. Era atât de frig! Cei maturi munceau la ferma de vite din noapte până-n noapte, iar copiii căutau de foc, de mâncare. Am dus-o foarte greu 3 ani în acel cătun”.

Apoi a venit un nou ordin: au fost duşi în oraşul Blagoveşcensk pe Amur. „Au eliberat depozite de la magazine, de pe o stradă cu multe magazine. Ne-au dat câte-o nară. Era grozav de frig. Când spălam podelele, noi, ca copiii, desculţi, făceam lunecuş şi ne dădeam pe el, că îngheţa apa. Peste vreun an de zile, au făcut nişte case de lemn şi au dat la fiecare familie câte o odaie. Mama nimerise la muncă la săpat pământ, sora – la construcţii. Tot oraşul Blagoveşcensk e săpat cu mâinile deportaţilor, pentru canalizaţii. Era foarte trist, primeau bani mizeri, care abia ajungeau pentru existenţă. Aşa, opt ani am fost robi adevăraţi în Rusia, în acest oraş”, conchide Teodosia Cozmin.

Abia în august 1957 li s-a permis să revină în Moldova. Dar nu în propria casă, ocupată de sovietici şi transformată în grădiniţă de copii. Au poposit la sora rămasă acasă. Abia în 1961 au reuşit să-şi redobândească casa.

„Recuperarea a fost un proces foarte anevoios”

Istoricul Ion Varta este acum directorul Arhivei Naţionale. El a studiat deportările şi explică de ce erau deportate anume persoanele şi familiile înstărite. Potrivit lui Varta, anume aşa statul sovietic îşi atribuia automat bunurile lor: „Erau catalogaţi „chiaburi”, persoane care exploatează munca năimită, care câştigă din alte activităţi, cum ar fi comerţul. Erau incluşi în listele proscrişilor. În mod lapidar, le era examinată „vina”. Urmau deposedările abuzive de bunuri şi deportarea. Din RSSM au fost deportate, pe etape, uşor peste 80.000 de persoane. Deseori simpla prezenţă în calitate de membru pe listele partidelor româneşti era un capăt de acuzare în baza căruia puteai fi deportat”.

Până astăzi, nu se cunoaşte un număr al celor care ar fi reuşit să-şi întoarcă averea. „Nu s-a dus o evidenţă exactă, iar recuperarea a fost un proces foarte anevoios. Motivarea a fost că suntem un stat sărac, nu avem mijloace”, adaugă Varta. Astfel, mulţi dintre cei întorşi acasă treceau şi mai trec neputincioşi, dimineaţă de dimineaţă, pe lângă casa şi terenurile lor de altădată, neredobândite încă.

Trei valuri de deportări ale populaţiei din Basarabia şi nordul Bucovinei au zdruncinat istoria etnicilor români din aceste ţinuturi. La 12-13 iunie 1941 a avut loc primul val, fiind ridicaţi circa 30 de mii de oameni. Într-o singură noapte, cea din 5 spre 6 iulie 1949, au fost deportate peste 35 de mii de persoane, acesta fiind considerat cel mai mare val de deportări. Cel de-al treilea val, în cadrul căruia au fost ridicate câteva mii de oameni, a avut loc la 31 martie – 1 aprilie 1951. Potrivit istoricilor, nici până astăzi nu se cunoaşte cifra exactă a celor care au avut de suferit de pe urma deportărilor, estimările fiind de câteva sute de mii de persoane deportate.