Tremurul persistent al deportărilor

S-au trezit în miezul nopţii, în trenuri pentru vite, fără nume, fără trecut, fără cei dragi alături, fără provizii, înconjuraţi de alţi disperaţi, purtând aceleaşi poveri ca şi ei. Mai târziu le-au zis generic „deportaţi”. Şi mai târziu, le-au devenit cunoscute poveştile. Multe, rămân neauzite până azi.

Aglaia Racoviţă îşi aminteşte că în Siberia i-a fost schimbat numele. „Eu am venit de acolo cu alt nume, de Aglaia nici nu ţineam minte. Am găsit numele mult timp mai târziu pe o poză şi am întrebat-o pe mama: „Cine-i Aglaia?”. Şi ea mi-a spus că sunt eu. M-am mirat: „De unde, dacă eu sunt Galina? Toţi îmi spun aşa”. Şi mama mi-a povestit că atunci când m-au dus la şcoală acolo, din Aglaia, am devenit Galina”, îşi aminteşte Racoviţă.

Spune, totodată, că era mică şi îşi aduce aminte ca prin vis unele lucruri. Este vorba de lucruri care erau de neînţeles în acel moment: de ce?, cum?, ce era cu acele plânsete în jur? Se tot întreba de ce a venit maşina în sat, pentru că, pe atunci, să vezi la ţară o maşină însemna să vezi ceva neobişnuit, de care ştiau doar cei care plecau la Odessa, la Leningrad. Când a venit maşina în sat, s-au strâns toţi vecinii, şi mai ales erau mulţi copii. Aveau 12-13 ani, erau curioşi.

„Amintire din prima zi de lucru: m-am dus plângând”

„Ne-au ridicat, pe bunica şi pe noi, două fetiţe”, spune lăcrimând Aglaia Racoviţă. Sora sa mai mare avea şase ani, ea – trei. Erau bucuroase: s-au urcat în maşină şi ţupăiau pe acolo de bucurie că s-au văzut într-un astfel de transport. Bunica sa plângea, o vede ca şi azi. Luase cu dânsa doar două perne, o plapumă şi încă ceva. „Când a venit maşina, când s-a auzit zgomotul ei, oamenii au înţeles că este un eveniment în sat. Mama a ieşit afară, a văzut oameni cu arme, s-a speriat. Noi suntem acolo în sat ca şi cum pe malul râpei şi a plecat pe râpă în vale, aşteptând ce va fi. Între timp, casa a fost înconjurată, ne-au scos din casă, ne-au suit în maşină, şi când să pornească maşina, mama a ieşit. Că s-a gândit: cum s-o las pe mama, în etate, cu doi copii ai mei să plece într-o direcţie necunoscută? Nu a putut să ne lase singure. Bunicul nu era acasă, dar pe listă au fost înscrişi şi bunicii, şi mama”, povesteşte Racoviţă. Bunicul său a venit acasă peste trei zile după ce au fost deportate…

În trenul cu care au fost duse practic nu aveau aer, în vagoane era un miros groaznic. De acasă luaseră doar mălai, aşa ca două căldări, mătura şi făraşul de lângă plită. Au lăsat totul în urmă. Mai târziu, averea le-a fost confiscată în întregime.

Tatăl Aglaiei a fost ridicat în ’46. Au botezat-o pe ea, au făcut o cumetrie mică şi dimineaţa l-au luat. De el n-au ştiut nimic doi ani. Tatăl său nu cunoştea limba rusă, dar sentinţa i-a fost pronunţară în rusă. A cerut atunci avocat, nu i s-a permis. I s-au dat 25 de ani şi a fost dus în Siberia, şi apoi purtat prin Irkutsk, Celeabinsk, Breansk. A lucrat la tăierea pădurilor, la construcţia barăcilor. A suferit foarte mult, pentru că, spune Aglaia Racoviţă, tatăl său era tare credincios, punea mare speranţă în Cel de Sus. Când a căzut la greu, se tot întreba cum a putut să-l pedepsească Cel de Sus atât de aspru, dacă el era un om cu inima atât de curată.

Aglaia, mama şi sora sa au fost duse în Abatsk, o regiune de taiga, în Tiumen. Au stat într-o baracă lungă, construită din bârne. Sobe nu erau. De cum au ajuns, mama Aglaiei a căutat paie, a făcut saltea şi aşa au dormit acolo, în baracă. Tot mama, mai apoi, s-a dus în pădure, cu un topor în mână, a căutat crengi şi a făcut un fel de laiţă pentru copii. Se mirau străinii: ce fel de popor e acesta, atât inventiv?

Era în preajmă şi un supraveghetor, care avea grijă ca oamenii să nu evadeze, să nu dispară. În fiecare lună veneau de la miliţie cu controale. A doua zi după ce au ajuns, i-au şi scos la lucru. Aglaia Racoviţă arată, tremurând, o fotografie cu mama ei şi alţi muncitori. Pe reversul fotografiei Aglaia citeşte ceea ce a lăsat scris mama: „Amintire din prima zi de lucru: m-am dus plângând”. Îşi aminteşte că nu a văzut-o în copilărie pe mama zâmbind: „Te uitai în ochii ei şi vedeai că plânge. Tot timpul. Liniştit”. Totuşi, uneori, mama le recita poezii româneşti, sau le cânta romanţe. „Noi eram mici şi nu ne dădeam seama ce se întâmplă, credeam că aşa e în firea lucrurilor”, mai spune Racoviţă. Bunicul a venit după ele mai târziu şi le-a întors acasă.

„Nu!, măcar să mor, că eu de aici nu mă duc”

Vasile Pereu este din Străşeni, a fost deportat împreună cu fratele mai mare în Kazahstan, în 1941. Tatăl său a fost primar din ’33 până în ’38, şi asta a fost parte a problemei.

„De îndată cum au venit (sovieticii, n. r.), totul s-a schimbat: şi numele de familie, şi naţionalitatea, cică nu mai suntem români şi n-am fost niciodată. Cine încerca să spună adevărul era dus la răcoare”, punctează Vasile Pereu.

Spune că tatăl său presimţea că se apropie timpuri grele. Odată, nişte militari i-au propus să plece, pentru că presupuneau ce îl aşteaptă. El i-a vorbit despre asta soţiei. „Nu!, măcar să mor, că eu de aici nu mă duc. Orice-ar fi, aici rămân”, a fost răspunsul. Curând, a fost arestat. Au venit sovieticii şi au început a face percheziţii în toată casa. Au sigilat totul prin ogradă: şi grajdul unde mai aveau nişte făină dosită, şi podul unde mai aveau nişte grâu, şi beciul.

Mama sa a murit la 40 de ani. Astfel, cei doi copii au rămas orfani. „Am venit acasă de la înmormântare şi nici n-am avut cu ce face masa, au mai adus nişte rude câte ceva. Ne mai rămăsese o cămeruţă în casă. Dimineaţa următoare au venit şi ne-au poruncit, fără nicio explicaţie, să plecăm. Ne-am luat aşternutul sub braţ şi ne-am dus plângând la bunelul…”, spune Pereu.

Tatăl său a primit la sentinţă zece ani de închisoare în lagăr. A „ispăşit” aceşti ani în Arhanghelsk şi în Siberia, la tăiat păduri. Cei doi copii nu ştiau nimic de tatăl lor, iar curând, a fost ridicat şi bunicul. „Ne-au luat pe toţi, ne-au ţinut la gară două zile, până i-au grămădit şi pe alţi oameni din câteva sate. Ne-am oprit la Tiraspol. Era noapte, iar dimineaţa militarii au deschis uşile vagoanelor. Le-au spus capilor de familie să iasă în faţă. Fratele meu, din obişnuinţă, s-a ţinut de bunic. Nu ştia ce va fi. I-au dus în alt eşalon, i-au ticsit într-un vagon în care nu puteau nici măcar să se aşeze jos. Bunicul a ocupat loc la fereastră, i-a zis unei santinele că printre ei a nimerit şi un copil care nu are nici 17 ani şi a rugat să fie lămurită problema. A fost anunţat superiorul, fratele s-a întors la vagonul lui. Bunelul şi-a scos sacoul şi i l-a dat fratelui, în buzunar erau 3000 de ruble, fratele meu i-a spus despre asta, dar bunelul a refuzat să-i ia. A înţeles ce se petrece, se vede că. Ne-au dus în Kazahstan, într-un colhoz. Acolo am şi împlinit 14 ani… ”, conchide Pereu.

„Când m-au dat de perete, am crezut că rămân acolo”

Zinaida Sârbu a fost deportată în regiunea Tiumen în 1949. „N-au dat de nimeni primprejur şi au intrat în casă, acolo m-au găsit pe mine. Eram subţirică, şi când m-au dat de perete, am crezut că rămân acolo. Erau vreo trei soldaţi şi-un ofiţer, m-au pus să-l strig şi pe bărbatul meu, şi pe mama. Pe mine m-au încărcat şi m-au dus la gară. Şi-au bătut joc de noi…”, spune Zinaida.

Erau muncitori, aveau şase hectare de pământ. „De aceea ne-au şi luat, că aveam pământ”, adaugă Sârbu. Le-au pus zăvor şi lăcată la zăvor, ca nimeni să nu iasă de acolo. Deasupra uşii le-au scris că sunt voluntari.

Din cartofi şi pâine neagră, crudă la mijloc, nu au mai ieşit cât au stat acolo. „Luam aluatul de la mijloc, îl rotunjeam în palme şi îl coceam pe plită şi mâncam. Am ajuns toţi desculţi acolo. Uneori mă trezesc noaptea şi nu mai pot dormi când îmi amintesc. Mă gândesc la asta şi încep a plânge. Şapte ani de groază au fost. Am crezut că li se va face milă, dar nu li s-a făcut. Când m-am întors, nici nu voiam să trec pe lângă casa care a fost cândva a mea. Am stat acolo din ’49 până în ’56”, oftează femeia.

Sunt o arhivă vie care a văzut toate nenorocirile pe care le-au făcut aceşti „eliberatori”

Părintele Vasile Guliva a fost arestat în 1950 şi dus la Canalul Volga—Don.

„Eu sunt o arhivă vie, care a văzut toate nenorocirile pe care le-au făcut aceşti eliberatori în ghilimele. Mi-aduc aminte, în 1940, când au ocupat Moldova, au trecut pe la Ungheni, zile întregi, soldaţi cu tancul. Cum au venit ei în Moldova, au şi făcut deportări în Siberia. Pe cine au deportat? Intelectualitatea poporului român din Basarabia, pe învăţători, pe preoţi, pe oamenii gospodari. De mulţi dintre ei nu se ştie nimic nici până în ziua de azi. Au fost duşi… Unii au fost împuşcaţi, alţii, câte unul, au mai venit. I-au dus pe oameni în Siberia, în pădure, le-au adus topoare şi beschii şi le-au spus: aici peste două luni vine iarna, pregătiţi-vă în ce să trăiţi. Şi-au făcut bordeie şi au trăit în acele împrejurări. Au lucrat cu puţină pâine şi apă, cu puţină mâncare. Au fost deportaţi acolo din toate raioanele şi satele Moldovei. Pe la două noaptea au venit aceşti „eliberatori” cu mitralieră şi cu câini, şi au intrat cu bătăi în poartă şi uşi, tâlhăreşte. Au spus oamenilor să ia doar ceea ce pot, restul a rămas cotropitorilor care au ocupat casele pe urmă. S-au împărţit lucrurile care au rămas: vaci, vite, oi, ce mai aveau… Au făcut nelegiuiri, au despărţit familii. I-am văzut când au venit, cu cuvinte frumoase şi cu fapte urâte…”, spune părintele.

Fraţii săi, patru la număr, făceau armata în România. Unul dintre ei a fost ridicat chiar în timp ce se întorcea acasă, de pe drum. L-au dus la Iaşi într-un lagăr de prizonieri. Mai apoi l-au dus în lagărele morţii. Avea o fetiţă de care nu ştia şi de care nu a aflat niciodată. A murit în lagăr.

Un consătean care fusese luat odată cu fratele său a reuşit să fugă din lagăr şi a povestit despre tot ce s-a întâmplat acolo. A povestit că era o groapă în lagăr, unde îi aruncau pe cei neputincioşi, deşi încă vii. Fratele său, spune părintele, a murit acolo şi a dus drapelul ţării cu el în mormânt. Şi părintele Vasile a fost în lagăr. A fost la Volga-Don, unde construiau doar deţinuţii. După ce a murit Stalin, i-au eliberat cu paşaport de deţinut. Când s-a întors, în 1953, nu şi-a mai găsit mama. Destinul a făcut să ajungă preot şi mama sa nu a ştiut.

„Tata a smuls un covor de pe perete şi a pus acolo ce a reuşit”

Elena Cazacu este din satul Mihăileni, Râşcani, a fost deportată în regiunea Kurgan în 1949. S-a întors acasă împreună cu familia în 1956.

Au deportat-o când avea 9 ani. Este dintr-o familie cu zece copii, dintre care cinci au fost deportaţi. Totul s-a petrecut într-o seară de vineri. Tatăl său era funcţionar la primărie, ştia că există liste şi presimţea că se va întâmpla ceva de groază.

În acea seară s-a întors târziu. D-a dus în altă cameră, unde nu erau copii, şi s-a culcat. „Pe la trei noaptea, vecinul nostru a început să bată puternic în uşă. Mama s-a speriat şi a întrebat cine este. Vecinul a rugat să deschidă de urgenţă. Când a deschis, în faţa uşii stătea acest vecin însoţit de patru soldaţi ruşi, cu arme în spate. Imediat au spus că au venit să ne ridice. Mama era şocată”, îşi aminteşte Elena.

Un soldat a rămas să îi păzească, iar restul au plecat la alte familii. Aveau trei ore la dispoziţie pentru a strânge şi lua ceva cu ei. Mama sa a încercat să se ascundă, crezând că astfel copiii nu vor fi deportaţi, iar tatăl a încercat să fugă spre primărie pentru a cere explicaţii, dar a fost prins.

Starea de şoc nu i-a părăsit. Un cunoscut i-a avertizat că timpul trece şi ar trebui să ia ceva cu ei. „Tata a smuls un covor de pe perete şi a pus acolo ce a reuşit în răstimpul rămas. La ora şase, ne-au scos. A reuşit să ia un sac de grăunţe şi unul de grâu. Ne-au dus într-un vagon pentru vite, unde nu aveam nici lumină, nici aer. (…) În ’53 Stalin a murit. Nu ne-au dat drumul imediat. Ne-au dat act că suntem liberi, au zis numai să nu mergem în Moldova”, adaugă Elena. Totuşi, s-au întors.

Trei valuri de suferinţă

Trei valuri de deportări ale populaţiei din Basarabia şi Bucovina de Nord au zdruncinat istoria românilor din aceste ţinuturi. La 12-13 iunie 1941 a avut loc primul val, fiind ridicaţi circa 30 de mii de oameni. Într-o singură noapte, cea din 5 spre 6 iulie 1949, au fost deportate peste 35 de mii de persoane, acesta fiind considerat cel mai mare val de deportări. Cel de-al treilea val, în cadrul căruia au fost ridicaţi circa 2700 de oameni, a avut loc la 31 martie-1 aprilie 1951. Potrivit istoricilor, nici până astăzi nu se cunoaşte cifra exactă a celor care au avut de suferit de pe urma deportărilor, estimările fiind de câteva sute de mii de persoane deportate.

5—6 iulie 1949

Ieri, s-au împlinit 67 de ani de la aşa-zisa operaţiune IUG, eveniment calificat ulterior drept cel mai mare val de deportări al basarabenilor. Baza legală a deportării din 1949 s-a pretins a fi decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 8 martie 1941 „Cu privire la obţinerea cetăţeniei sovietice de către locuitorii din Bucovina şi redobândirea cetăţeniei sovietice de către locuitorii din Basarabia”, potrivit căruia românii basarabeni, fiind declaraţi cetăţeni sovietici, colaboraseră în anii războiului cu administraţia românească şi trădaseră, astfel, patria sovietică. Decretul fusese emis în pofida faptului că românii din Bucovina nu solicitaseră niciodată cetăţenia sovietică, iar basarabenii nu o avuseră, ca să o redobândească.

Arestările s-au făcut noaptea cu forţele soldaţilor veniţi în sate cu maşinile. Unii cetăţeni care au încercat să scape cu fuga au fost împuşcaţi. Gospodarii arestaţi împreună cu familiile lor, cu copiii, cu bătrânii, fără a li se permite să ia rezerve cu ei, au fost urcaţi cu forţa în vagoane pentru vite şi duşi. Toate bunurile – casele, utilajul ţăranilor deportaţi – au fost transmise colhozurilor, iar o parte din ele au fost furate, vândute de către organele financiare ale raioanelor respective. Multe din aceste edificii au fost oferite ofiţerilor NKVD care erau aici, nomenclaturii etc. Mulţi dintre gospodarii deportaţi nu au mai revenit în patrie, au fost împuşcaţi pe drum, au murit de foame, de boli, de durere sufletească, de muncă peste puterile lor, scrie istoricul Anton Moraru.

Sursa: deportari.md Adaptare: Aliona Ciurcă