„Transnistreanul Valodia”, un om bun dintr-un partid rău

„Valodia”, aşa cum îi spun corjovenii consăteanului ajuns “de la electric, preşedinte”, a fost crescut de tatăl său vitreg. La şcoală, era un băiat bun, pus pe şotii. “A făcut multe pentru Corjova”, spun oamenii din sat despre Vladimir Voronin, cel mai longeviv preşedinte din istoria R. Moldova.

Deşi pe site-ul Autogării, pentru a ajunge la Corjova, este anunţat preţul de 19 lei, şoferul îţi ia, fără explicaţii şi fără bilet în schimb, 20. Plata o poţi face în lei, dar şi în ruble transnistrene. Spre Corjova, din Chişinău, sunt două curse zilnice, şi invers. Se pare că Voronin a început să “tragă” la satul de baştină de cum a ajuns preşedinte, o asemenea cursă existând din perioada venirii comuniştilor la guvernare.

A dat un milion pentru biserică

Ca la fiecare rută, până la plecare, eşti abordat de cerşetori, care, sub pretextul necesităţii unei operaţii, cer bani. Unii îi cred. Până la Corjova, Dubăsari, sunt vreo 45 km, pe care îi parcurgi cam într-o oră şi 10 minute. În trei sferturi de oră ajungi la “vamă”. Verificarea paşapoartelor durează doar câteva minute. Şoferul pare a fi în relaţii bune cu cei de acolo.

Ajuns în Corjova, expresia “localitatea este un loc de dispută dintre autoritatea centrală de la Chişinău şi forţele separatiste de la Tiraspol”, folosită aproape de către toţi pentru a reda statutul satului, pare a fi doar de ochii lumii. Cel puţin neoficial, separatişii au câştigat de mult “războiul” cu Chişinăul pentru Corjova.

Străzile sunt indicate în limba rusă, oamenii vorbesc şi gândesc preponderent în această limbă. Majoritatea par reci. Aş zice fricoşi. Şi suspicioşi, mai ales când aud că eşti din Chişinău.

Şcoala unde a învăţat ex-preşedintele Vladimir Voronin, actualmente liderul celui mai mare partid de opoziţie din ţară, nu mai există. A fost demolată după ce nu a rezistat la cutremurele din 1986 şi 1990. Gimnaziul a fost reconstruit pe la mijlocul anilor ‘90, vis-a-vis de vechea sa reşedinţă. Acum, în locul şcolii în care a luat primele lecţii Voronin se înalţă falnic o biserică, construită, spun localnicii, cu marele aport al fostului preşedinte. Valeriu Miţul, ex-primarul localităţii, îşi aminteşte că familia Voronin a contribuit cu aproximativ 1 milion de lei la ridicarea locaşului sfânt. Şi preotul Oleg din localitate a contribuit la asta, el fiind în relaţii mai mult decât prieteneşti cu familia fostului şef de stat. Unii ne şoptesc că părintele Oleg ar fi chiar cumătru cu Oleg Voronin.

A dat drumul la şoareci la lecţia de rusă

Valeriu Caimacan, şeful gospodăriei din Corjova, zice că este, într-un fel, rudă cu familia Voronin. “Părinţii lui m-au botezat. Voronin vine în sat de sărbători. A fost ultima dată la hramul satului. Vecinii care au grijă de casa sa părintească s-au gătit, iar Voronin cu familia, împreună cu preotul din sat, preşedintele raionului Dubăsari, Grigore Policinschii, şi cu mine, am fost la masă, după ce trecuserăm pe la cimitir”, îşi aminteşte Valeriu Caimacan, care îmi arată casa lui Isidor Dorul, care se declară coleg de clasă cu fostul preşedinte.

După câteva strigăte, moş Sidor, cum îi spun sătenii, iese la poartă. Se arată timorat la început, atunci când îi spun despre ce aş vrea să vorbim. Emoţionat, trage ţigară după ţigară. “Ce pot să-ţi spun eu ţie, măi băiete, de atunci? Eram copii. Vremea era grea. Am mers la şcoală în ‘48, după război”, îşi începe povestirea moş Isidor, care are acelaşi nume cu al bunicului ex-preşedintelui. “Valodia învăţa binişor. Avea şi patru, nu doar cinci. Îi plăcea literatura. Mama sa trăia greu. A trăit mai întâi în “Besarabia”. S-a născut aici, apoi mama sa a trecut acolo, nu ştiu de ce. Apoi a revenit aici”, spune colegul lui Voronin. Insist să aflu o istorie haioasă cu fostul şef de stat.

„Mi-i oarecum să spun”, zice zâmbind moş Isidor. “Vreţi să vă spun cum într-o zi am prins o traistă de şoareci şi le-am dat drumul la examene?”, întreabă bătrânul, râzând în hohote. “Am găsit nişte şoareci. Ne duceam la şcoală cu dl Valodia. Aveam dictare şi nu ştiam cum să scăpăm de ea. Am prins şoarecii în traistă şi le-am dat drumul la lecţia de rusă. Învăţătoarea era tânără. S-a suit pe masă. Era interesant…”, spune Isidor Dorul. “Malaţî” (Bravo – n.r.), îi zice râzând Valeriu Caimacan. “Nu mă aşteptam să ajungă preşedinte. Dar a ajutat satul din acea funcţie”, continuă colegul lui Voronin.

Drumul spre mormântul mamei, pavat

„A făcut ceva pentru sat. A amenajat intrarea în cimitir. E o cruce acolo, unde sunt scrişi cei care au decedat în timpul războiului de pe Nistru. E frumos, cu “plitcă” tot. Era urât înainte. În raion nu-s aşa cimitire ca la noi. A contribuit şi la repararea drumurilor. I-a fost greu la început, pentru că aici e Transnistria”, îşi mai aminteşte Valeriu Caimacan.

Ghidaţi de Valeriu Miţul, fostul primar de Corjova, am ajuns la cimitirul din sat. Unul frumos, într-adevăr, în stilul memorialului “Eternitate”, din Chişinău. Acesta a fost reparat capital în 2007. La intare, drumul este pavat. Acesta însă duce nu spre toate mormintele, ci doar spre cele ale familiei Voronin, al mamei şi al tatălui său vitreg. “Liubimoi mame (mamei iubite -n.r.)”, scrie pe cel al mamei, Palagheia Bujeniţa Isidorovna, decedată în 2005. Alături, este mormântul tatălui vitreg al lui Voronin, Nicolae, decedat în 2000. Lângă ele, alte rude, printre care cei din familia Sârbu, familia bunicului lui Voronin.

Vladimir Voronin a fost singur la părinţi. Probabil nu-şi ţine minte tatăl, Nicolae, care ar fi decedat, spun unii, pe timpul războiului. Mama sa şi-a refăcut viaţa alături de un alt Nicolae, cel care l-a crescut pe liderul PCRM.

Valeriu Miţul, care a condus localitatea pe timpul guvernării comuniste, zice că, iniţial, colaborarea cu Voronin nu a fost una prea bună. Şi din cauza greutăţilor legate de statutul Corjovei, dar şi din cauza viziunilor politice diferite ale celor doi. “Cred că la început, eu fiind din alt partid, nu dorea să-mi facă publicitate. Apoi, şi-a dat seama că vremea trece şi că e timpul să facă ceva pentru sat. În perioada ceea a fost aprobat de Guvernul Tarlev un plan de acţiuni pentru acest sat. Atunci am făcut lucruri bune. Drumuri, fântâni, opriri, gimnaziul s-a reparat…”, aminteşte Miţul.

Casa părintească, îngrijită de vecini

„Vrem să facem din casa părintească a lui Voronin muzeu. Că nu în orice sat sunt născuţi preşedinţi. Cu el nu am vorbit. Ideea e de mult. Nu cred că va fi împotrivă”, zice Valeriu Caimacan. Am pornit spre casa părintească a ex-preşedintelui. Am înţeles că a fost reparată capital după moartea mamei lui Voronin. Acum, în ea nu locuieşte nimeni. Cineva dintre vecini însă are grijă de ea.

În ogradă am văzut o roabă plină cu frunze, dar şi un câine mic. În rest, pustiu. Poarta este din lemn, cu un mic acoperiş. Gardul, la fel ca şi poarta, sunt cafenii. Casa e acoperită cu oale cărămizii. Nu am putut vorbi cu vecinii care îngrijesc casa părintească a lui Voronin. Oamenii de aici par reci. L-am abordat pe unul dintre ei. A răspuns furios şi rece că nu-l interesează subiectul. “Făceţi ce vreţi. Nu vreau să mă bag în aşa ceva”. Apoi, până am plecat, a privit din ograda sa, lung, spre locul unde mă aflam.

Valeriu Miţul zice că aşa sunt mulţi oameni de aici. De frică să nu li se întâmple ceva, nu fac declaraţii pentru străini, ba chiar anunţă miliţia dacă observă ceva suspect.

Laudă şi critică

Cei mai vorbăreţi au însă cuvinte de laudă la adresa lui Voronin. “El e un om bun dintr-un partid rău”, zice Miţul. “De fiecare dată s-a ţinut de cuvânt”, continuă el.

Şi moş Petru îşi laudă consăteanul. “A fost disciplinat când era copil. Nu era bătăuş, ca mulţi de seama lui. Era liniştit. Mamele noastre erau prietene. Voronin a ajuns, din electric, preşedinte. Şi s-a descurcat bine.  Nu a uitat de sat. Tot ce vedeţi aici e făcut cu ajutorul lui”, zice bătrânul.

Vladimir Voronin nu are prea multe rude în Corjova. Pe unele nu le-am găsit acasă. Altele au acceptat să vorbească, însă fără a le da numele. “Nu prea ne înţelegem. A fost tot timpul, chiar şi înainte de a fi preşedinte, “de neatins”. Nu puteam ajunge la el. Cu unele rude a mai ţinut legătura, odată plecat, pe altele le-a uitat”, spune o femeie, rudă cu fostul preşedinte.

După aproape trei ore în satul lui Voronin, microbuzul pleacă spre Chişinău. Şoferul nu mai ia 20 de lei, ci 25, “că aşa e de aici”. “Vama” o trecem repede, poate şi graţie cafelei dăruite de şofer celor care veghează “frontiera”.

P.S. Citiţi în numărul următor al ZdG un reportaj din localităţile de baştină ale prim-vicepreşedintelui Parlamentului, Vlad Plahotniuc

Victor MOŞNEAG