Trăind de Gardă „Știu de ce profesoara din Drochia a hotărât să facă ce a făcut și de ce a făcut asta anume în școală”

Decesul directoarei Gimnaziului din satul Drochia a provocat numeroase dezbateri. Unii își exprimau regretele, alții îi condamnau decizia, alții își dădeau cu părerea despre ce ar trebui să întreprindă societatea ca astfel de cazuri să nu se mai producă. Deși au existat mai multe bănuieli potrivit cărora fosta directoare ar fi fost determinată la suicid, poliția și procuratura nu au oferit nicio informație despre vreo posibilă anchetă demarată în acest sens. ZdG a încercat să afle ce a urmat după decesul tragic al Nataliei Manea și ce lecții ar trebui să însușească societatea, astfel încât asemenea cazuri să nu se mai întâmple.

Natalia Bzovaia este profesoară la Liceul Waldorf din Chișinău. Vocea ei a fost printre primele care au reacționat la tragedia din satul Drochia. Ea a scris o explicație sensibilă și argumentată referitoare la cele întâmplate, pornind de la faptul că ea, personal, s-a confruntat cu situații similare.

Natalia Bzovaia, profesoară: „Ar trebui inițiate consilii independente de mediatori, care ar analiza conflictele și ar oferi soluții”

În acel mesaj provocat de decesul directoarei Gimnaziului din satul Drochia, Natalia Bzovaia scria: „Am fost hărțuită și denigrată la comandă în presă când am cerut majorare de salarii. Am fost huiduită pe rețele când am ținut apărare cadrelor didactice și m-am trezit cu plângeri la poliție și alte organe când nu eram comodă celor care își făceau propriul interes în detrimentul copiilor. Știu pe propria piele cum e, în scurt timp, să ajungi la fund și cât e de greu să te îndrepți spre soare.” În continuare, profesoara a afirmat: „Știu de ce directoarea din Drochia a hotărât să facă ce a făcut și de ce a făcut asta anume în școală.” 

Potrivit Nataliei Bzovaia, când îi spui unui om „fii mai tare”, „ești puternic/ă” sau „nu atrage atenția”, persoana vizată poate înțelege că „noi ne dăm mai aproape de gard, da tu rezolvă-ți problemele singur/ă”. Aceasta spune că în asemenea situații poți ajuta omul doar prin acțiuni concrete.

„Un exemplu doar din viața mea de altădată. Un mic grup de oameni au aflat despre calvarul prin care treceam la acel moment și, fără multă vorbă, mi-au găsit avocat, care a mers să îmi apere drepturile. Nu găsesc acum cuvinte potrivite pentru a explica starea mea când pentru prima dată am mers cu el în instanță. E ca și cum ți-ar pune o mască de oxigen când nu mai poți respira de una singură. Chiar și acum, după aproape patru ani de umblat prin instanțe, el luptă pentru o decizie corectă, clară și fără interpretări, chiar dacă nu e la modă să ții cu profesorii. El, în comparație cu mine, nu vrea decizii care i-ar face pe toți cei implicați să arate frumos. El vrea dreptate și stă pe poziții când eu, periodic, ajung în starea de embrion”, povestește Natalia despre calvarul său, accentuând că profesorii au nevoie de susținere, apărare și ajutor.„Susținerea verbală gen «fii mai presus», «nu atrage atenția» – nu ajută. Așa sunt devalorizate sentimentele omului, de parcă starea sa psihologică nu e atât de gravă, iar problemele lui sunt minore. Bullyingul și mobbingul cauzează stări de depresie gravă. Aici cuvintele de încurajare nu ajută, e nevoie de ajutorul profesioniștilor, de terapii, care ar putea dura chiar ani de zile”, explică Natalia Bzovaia, punctând că jertfa Nataliei Manea nu ar trebui să fie zadarnică. „Fie ca decizia ei să ducă la schimbări în sistem și la revizuirea valorilor în societatea noastră. Nu poți crește o generație sănătoasă cu profesori deprimați, înjosiți și speriați”, e de părere profesoara.

Am discutat cu ea despre ultimul drum pe care, într-o zi de sâmbătă, 18 mai, l-a parcurs Natalia de acasă până la școală, dar și despre ce crede că ar fi trebuit să se întâmple ca aceasta să renunțe la moarte.

— Întrebarea cel mai des auzită în ultimele zile e cea despre ce trebuia să se întâmple ca profesoara, mamă a trei copii, să renunțe la această decizie grea?

— Cred că au fost mai multe momente care s-au suprapus. Natalia, fiind străină în acest sat, s-a confruntat cu bullying din partea colectivului, cu neacceptarea manifestată de unii săteni, cu mai multe greutăți prin care trece un om care se stabilește la un loc nou. A fost la mijlocul diferențelor dintre gândire, mentalitate și viziuni. Ea avea un stil de viață deosebit, avea un mod de gândire diferit, avea o școală cu profesori foarte buni… Ea era diferită – într-o comunitate care nu mai văzuse astfel de modele. Totodată, se pare că prea puțini oameni dragi, de alături, au încercat să o ajute, să fie un suport pentru ea. O bântuia și frica de o nouă schimbare, or, am înțeles, mulți i-au spus să plece de acolo, iar ea nu prea avea alte soluții, deoarece este o singură școală în sat. 

— Dar ce i s-ar fi putut întâmpla în ultimul său drum parcurs spre școală ca să renunțe la decizia ei și să revină acasă?

— Din ceea ce am trăit eu, din ceea ce am suferit eu, admit că durerea ei era atât de mare, încât nu i-au ajuns forțe ca să renunțe. Mai admit că ea, pur și simplu, a vrut  să se răzbune în acest fel, făcând asta anume în școală. A fost ca un manifest. A crezut că și ei vor suferi așa cum a suferit ea. „Eu nu pot să trăiesc pe acest  pământ, îmi este greu, dar nici lor nu le va fi ușor. Moartea mea este pe seama voastră”, și-o fi zis ea. Eu nu am găsit alt răspuns. Suferința ei era atât de mare, încât ea a vrut ca și ei să simtă ceea ce a simțit ea. 

— Ați scris în acele zile că sunteți victimă a discriminării, a șantajului, a denigrării. Spuneți că ați fost la limita disperării. Cum ați depășiți acele stări?

— În primul rând, m-a ajutat faptul că am doi copii care nu mai au pe nimeni decât pe mine. Da, au o bunică, dar e în vârstă și nu i-ar fi putut pune pe picioare. Eu nu am avut cui să-i las, chiar dacă nu erau foarte mici, dar nici nu erau puși pe picioare.

— A fost într-atât de greu?

— Omul, atunci când se află în situație de bullying, este fizic distrus, nu doar psihologic sau moral. Crește nivelul de adrenalină, de cortizol. E o stare permanentă de frică, dar nu e frică să mergi pe stradă sau că vei fi atacat de cineva la colțul casei. Este o frică inexplicabilă. Medicii au argumente, dar acestea trebuie să ajungă și la persoanele afectate. Pe mine m-a ajutat faptul că am început să studiez ce mi se întâmplă, ce mecanisme îmi provoacă aceste stări. Am început să citesc literatură de specialitate, pentru că nu înțelegeam de ce unii procedează într-un fel anume. Am studiat viețile mai multor personalități dizarmonioase, ce tactici aplică atunci când persecută o victimă. Aceste cunoștințe mi-au adus o claritate. Da, am apelat și la ajutorul medicilor, am urmat și un tratament care m-a ajutat la nivel fiziologic. Cum pot fi prevenite anumite situații? La facultate, am făcut licența în psihopedagogie, dar am avut nevoie de mai multe cunoștințe ca să înțeleg cum gândesc, cum acționează, ce le place, ce nu le place personalităților dizarmonioase. 

Am comunicat cu mai multe victime ale bullyingului, oameni care treceau prin aceleași suferințe. Cei cărora nu le sunt cunoscute astfel de stări, de obicei, se gândesc că sunt stări neînsemnate. Bullyingul e o formă de violență deseori foarte subtilă, greu de demonstrat. E foarte complicat să depui o cerere la poliție pe motiv că ești hărțuit psihologic, deoarece aceste acțiuni parcă nu sunt de domeniul Codului penal, deși cauzează schimbări profunde. Organismul este permanent în stres. Crește nivelul de cortizol, suferă suprarenalele, omul este permanent obosit. Seara este lipsit de puteri și adoarme, dar, după ce doarme vreo două ore, se trezește, înțelegând că ceva îl deranjează, dar nu poate să înțeleagă, să explice ce anume. Frică, stare de anxietate… Oamenii care trăiesc în astfel de situații au presimțiri rele în permanență. În fiecare noapte se trezesc, deoarece nivelul de cortizol, care reprezintă frica, sporește. Chiar dacă ești acasă, în pat, vezi că nimic nu se întâmplă, ai tăi dorm, gazul și electricitatea nu prezintă pericole, e pace. Cauți motivele acestor stări, dar nu le găsești, deoarece sistemul hormonal suferă excesiv. Te confrunți cu o oboseală care nu-ți permite să gândești liber.

— Dar ce a fost cel mai greu din câte vi s-au întâmplat?

— Când ești odihnit, calm, echilibrat, tu nici nu observi multe lucruri care te panichează atunci când ești mereu stresat. Lipsa de putere, de bucurie. E o stare de depresie profundă. Mereu ai impresia că toată lumea este pornită împotriva ta.

— Și ce ați întreprins? 

— În cazul meu, s-au suprapus mai multe evenimente majore. Am suportat greu dezamăgirea că nu s-a ajuns la greva promisă. Noi ceream majorarea salariilor, dar toate acțiunile au fost înăbușite. Era perioada lui Plahotniuc. După sistarea protestelor, începuse o campanie de denigrare în mediul on-line. Se scriau articole dubioase, fără nume de autor, se făceau presiuni asupra administrației liceului. Am încercat să promovez o altă administrație –  mai liberă, mai deschisă, nu atât de servilă Direcției Generale Educație. Am fost întrebată în mod repetat dacă am cu cine lăsa copiii, dacă dispun de rezerve financiare – pentru cazul în care aș fi trasă la răspundere sau chiar aș ajunge în pușcărie. „Te-ai gândit ce vor face copiii tăi dacă ți se întâmplă ceva în toiul nopții?” – eram întrebată. Eu însă nu am vrut nimic mai mult decât să fac mai bună activitatea școlii. Am avut și situații în care profesorii îți cer în privat să le rezolvi problemele, doar că ei să rămână în anonimat. De unul singur nu poți face asta. Nu poți să aduni în tine multe istorii, fără sfârșit. Oamenii însă nu vor să lupte deschis, public, legal.

— Ați avut vreun gând, cumva, să renunțați la profesie? Ce altceva ați fi făcut în viață  dacă ați fi renunțat?

— Da, am scris și cerere de demisie când am înțeles că nu mai am puteri și nu mai pot face față lucrurilor. Am fost rugată să muncesc încă două săptămâni, dar nu mai aveam energie. Am mers la medic, am început un tratament și în trei săptămâni m-am restabilit. De altfel, o ședință de terapie costă în jur de 800 de lei. Cu un salariu de pedagog nu te descurci. Atunci am înțeles că pedagogii din R. Moldova nu au unde apela în caz de ardere profesională  pentru a fi reabilitați. Ba mai mult, unii consideră arderea profesională drept un capriciu, chiar dacă în mai multe țări aceasta are statut de maladie, iar cei afectați primesc îngrijiri medicale și concedii medicale. Am avut susținerea părinților elevilor, a unor colegi, iar asta m-a ajutat să-mi revin mai repede. Când am încheiat tratamentul, am decis că, din respect pentru elevii și părinții din clasa mea, să continui până la sfârșitul anului școlar. Cele trei săptămâni mi-au dat puteri. Aveam clasa a 4-a, era înainte de evaluările naționale. Am înțeles că trebuie să continui, deoarece copiii nu aveau nicio vină.

— Fiica Nataliei, în scrisoarea sa despre mama, spune că și-ar fi dorit să se facă pedagogă, dar a renunțat la această idee în urma batjocurii la care a fost supusă mama ei. Credeți că mai poate fi ajutată să revină la dragostea ei pentru pedagogie?

— Cred că da, dacă ar beneficia de ajutorul calificat al specialiștilor. De obicei, copiii pedagogilor sunt acei maturi care înțeleg cel mai bine profesia. Ceea ce s-a întâmplat cu mama ei a pus o umbră asupra profesiei. La noi, pedagogii sunt lăsați responsabili de tot ce se întâmplă în școală, în clasă, dar și în familiile copiilor. Nu ești considerat un pedagog bun  dacă nu rezolvi orice situație.

— Unii o acuză pe Natalia că nu s-a gândit la copiii săi. Cum și-a permis, având trei copii, să facă asta? Cum explici decizia ei, dar și acuzațiile ce i se aduc?

— Simplu. Dacă aceste presiuni au durat 2-3 ani, starea ei psihologică și fiziologică a suferit mult. S-au produs multe schimbări la nivel hormonal. Sunt acutizate bolile cronice. De obicei, acești oameni nu gândesc așa cum gândim noi acum. Nu pot să spun că era bolnavă. Ea nu avea puteri, forțe să gândească lucid. Posibil să se fi gândit și la faptul că fără ea, familia sa ar scăpa de multe probleme. Putea apărea și un astfel de gând – că ea, prin moartea sa, își salvează familia.

— Mulți accentuează că acel așa-zis reportaj, realizat cu câteva persoane în centrul satului și postat pe rețelele de socializare, ar fi fost unul decisiv, că ar fi fost cea mai grea lovitură pentru ea…

— Posibil. Și în viața mea au fost persoane care încercau să-și facă rating pe seama mea. Atunci când încercasem să inițiez acțiuni prin care să cerem majorări de salarii, am fost denigrată într-un hal fără de hal. Așa au reușit să închidă gurile unor adepți ai acestei mișcări. Noi avem, din păcate, astfel de „activiști” care spun că fac „primăvară din scandal” și e păcat că societatea îi cunoaște, dar tace.

— Un sentiment mai puternic din partea familiei, un efort mai mare pentru a fi înțeleasă acasă, ar fi putut schimba situația?

— În cazul lor, dacă soțul ar fi decis să plece cu traiul în altă localitate, mai departe de aceste focare de stres, lucrurile, posibil, s-ar fi calmat. Și-ar fi revenit. Ar fi uitat toate bârfele, șoaptele, scandalurile de care era afectată. Singura soluție era să plece de acolo, așa cum se întâmplă în cazurile de violență în familie. Femeile abuzate nu pot fi salvate decât prin detașare de soțul violent.

— Și ce putem face ca moartea Nataliei să nu treacă fără rost?

— În primul rând, Parlamentul trebuie să adopte schimbările legislative propuse de  Ministerul Educației. Noi, din partea Grupului Pedagogilor Solidari, am venit cu niște propuneri care ar permite protejarea pedagogilor în cazuri de abuz. Nu este simplu. Orice schimbare este întâmpinată cu rezerve de organizațiile care apără drepturile copiilor. Sunt interpretări că aceste schimbări ar fi utilizate ca și acțiuni de răfuială împotriva copiilor și a părinților. Acum, în orice situație, i se dă dreptate copilului, considerându-se că pedagogii nu au nevoie de apărare. Dar, în școală, toți ar trebui să aibă drepturi egale. Ar trebui inițiate consilii independente de mediatori, care ar analiza conflictele și ar oferi soluții. Să nu uităm că și profesorii sunt oameni, care muncesc cu alți oameni. E o muncă nu doar complicată, dar și extenuantă. 

Chiar dacă avem un concediu mai lung, acesta nu salvează. Societatea trebuie să înțeleagă că învățătorii, plecând de la școală, rămân mereu cu gândul la copii, la situațiile din clasă. Ei rămân implicați sufletește, iar din această cauză, sunt mai vulnerabili, mai expuși fenomenului de ardere profesională. Noi suntem oameni, la fel ca toți oamenii, nu suntem supraoameni, deci, de la noi nu ar trebui să se ceară să avem calități de supraoameni. E nevoie de foarte mult timp până înțelegi că nu poți salva toți oamenii din jurul tău, toți copiii. E nevoie de timp ca să poți pune niște limite care îți permit să te restabilești emoțional.

Dumitru Manea, soțul Nataliei: „Așa era viața ei, la școală”

Am discutat despre caz și cu Dumitru Manea, soțul Nataliei. „Au deschis dosar penal și lucrează, eu alte detalii nu cunosc. Au luat la expertiză telefonul soției, agendele. Deocamdată, e clar că nu e vorba de omor. Asta se subînțelege și din biletele de adio pe care ea ni le-a lăsat. Toate sunt la poliție acum. În ultimul mesaj și-a cerut iertare de la noi și a rugat-o pe Andreea, fiica mai mare, să rămână acasă, ca să-mi ajute cu cei mai mici. 

În acea sâmbătă, eu am plecat mai dimineață, iar ei rămăseseră acasă. A doua zi, în sat, trebuia să fie organizată Ziua Familiei. A plecat la școală să se pregătească de această zi. Nu m-am întrebat de ce plecase sâmbăta, că viața ei era mai mult la școală. Deseori venea târziu, muncea și în zilele de odihnă. Nu ne îngrijoram, pentru că aveam încredere, așa era viața ei, dedicată școlii. 

După ce a apărut acel video, am discutat cu Natalia să nu își ia în cap. Dar se adunase mai multe – conflicte, bârfe. Noi nu prea vorbeam despre munca ei, nu insistam să aflu ce are în colectiv. Vedeam că suferă, în ultimele luni vorbea foarte puțin, deseori nu mai răspundea la telefon. Era abătută. Noi încercam să o sustragem, ieșeam la cumpărături, în oraș. Am discutat foarte mult despre astfel de cazuri. Chiar am rugat-o să-și dea demisia și să plece la alt loc de muncă. Rareori vedeam un zâmbet pe chipul ei, dar atunci când zâmbea, mă bucuram ca un copil. 

Acum e tare greu. Copiii parcă încep să-și revină, eu, vă spun din suflet, mă și tem să merg pe drumul cela. Nu pot uita cum am aflat că la școală s-a întâmplat ceva rău. E tare greu. Îmi tot dau întrebări, dar nu reușesc să înțeleg nimic. Dacă vor reuși să stabilească motivul morții? Înțeleg că e foarte greu să afli ce, cum și de ce s-a întâmplat. Sper că poliția va reuși…”

Despre dosar

Zile la rând am contactat Inspectoratul de Poliție Drochia, Inspectoratul de Poliție Bălți, Procuratura Drochia, dar toți funcționarii care au discutat cu noi au refuzat să ne spună, cel puțin, dacă a fost sau nu intentat un dosar penal în cazul decesului Nataliei Manea.