VIDEO „Ți l-am adus pe Hristos în trăistuță”. Cum se sărbătorea Paștele pe timpul foametei

Cum se sărbătorea Paștele pe timpul foametei? Cu păscuțe sfințite cu roua dimineții, cu mămăligă și tescovină, cu câteva boabe de grâu sau câteva semințe ascunse anume pentru această zi. Era anul 1946 și în Basarabia nimănui nu-i ardea a sărbătoare, pentru că foametea organizată de sovietici secera, la rând, mai ales viețile bătrânilor și ale copiilor. În 2023, în ajun de Paște, am decis să ne amintim de acele timpuri și să descoperim diferențele.

Din 2022, în urma unei decizii a Parlamentului, în cea de-a treia zi de sâmbătă a lunii aprilie este marcată Ziua comemorării victimelor foametei organizate. Pe 15 aprilie se împlinesc 76 de ani de la acele evenimente tragice, în care peste 200 de mii de oameni și-au pierdut viața în urma înfometării organizate de regimul comunist sovietic. Așa cum în acest an Ziua comemorării victimelor foametei este în sâmbăta Paștelui, ne-am propus să abordăm acest subiect prin prisma amintirilor celor trecuți prin foamete și deportări – probe vii ale cercetărilor Ludmilei Cojocaru, doctor în istorie, conferențiară universitară, șefa filialei „Muzeul Victimelor Deportărilor și Represiunilor Politice” a Muzeului Național de Istorie a Moldovei, editoarea și coeditoarea volumelor „Exercițiul memoriei”, „Arhivele memoriei: recuperarea şi valorificarea istorică a memoriei victimelor regimului totalitar comunist din RSSM”, „Românii în Gulag”, dar și a altor cercetări ce țin de trecutul sovietic al Basarabiei. Ani la rând, Ludmila Cojocaru a adunat în pagini de carte memorii prețioase despre acele timpuri și viața în condițiile ocupației sovietice din Basarabia.

„Cum sărbătoreau Paștele, când ei abia de reușeau să supraviețuiască”

Ludmila Cojocaru: Când am început cercetarea, ne-am gândit să mergem pe urmele celor trei valuri de deportări. Însă, la unul dintre primele interviuri pe care l-am avut, Elena Catelea, din zona Bălților, a insistat să ne vorbească, de rând cu deportările și despre ceea ce a îndurat ea în perioada foametei. Atunci am înțeles că avem o datorie morală și față de oamenii foametei. În cadrul acestor interviuri nu-i întrebam și dacă serbau Paștele sau alte sărbători creștine, deoarece ni se părea puțin alogic să-i întrebi pe oameni cum sărbătoreau, atunci când ei abia de reușeau să supraviețuiască. Dar tot timpul am avut deschidere pentru tot ce trăiau ei acolo în deportări și ei făceau și astfel de mărturii. Vorbeam despre sărbătorile de Paște, despre Crăciun… Printre supraviețuitori am întâlnit oameni care ne-au povestit cum reușeau să ascundă câte ceva pentru sărbători de ochii zbirilor sovietici, ca să adune de o păscuță. Cum reușeau să o sfințească, e altă istorie, dar e o lecție de curaj și demnitate cum reușeau acei oameni să-și respecte tradițiile neamului. Alte mărturii vorbesc despre faptul cum reușeau să se ajute unii pe alții să treacă prin aceste sărbători cu demnitate.

MĂRTURII: „Paștele din timpul foametei l-am întâlnit cu mămăliguță și cu tescovină”

Ludmila Cojocaru: Este o mărturie dintr-o sursă memorialistică care aparține Liubei Triboi din Vorniceni, Strășeni. „Să nu ajungă nimeni la așa viață. Țin minte cum Paștele din timpul foametei l-am întâlnit cu mămăliguță și cu tescovină”, mărturisește ea. Noi, cercetătorii, vorbim de fiecare dată și despre alte contexte prin care au trecut basarabenii. Prin foamete și înfometare au trecut și cei din deportare, și cei din lagărele de concentrare, și cei care au trecut prin muncă forțată. Avem o serie de mărturii care spun că în lagăre, anume în acea zi de Paște nu le dădeau mâncare.

Vasile Frunză din Recea, Strășeni, deportat în Kurgan, și nu doar el, ne-a mărturisit despre cum era respectat ritualul de Paște în zona lor de detenție. Inițial, am crezut că e vorba de o metaforă, o metamorfoză a memoriilor trăite atunci, dar astfel de mărturisiri apăreau repetat, mai ales la deportații din raioanele de nord ale R. Moldova. Ei ne vorbeau că de Paște, atunci când era cu putință ca mamele să coacă o păscuță, și pentru că nu aveau biserici în preajmă, dar nici nu aveau voie să iasă de pe teritoriile așezărilor speciale, mamele sfințeau pasca cu roua dimineții și cu Tatăl Nostru. Avem numeroase mărturii care reconfirmă această practică de a păstra tradițiile de Paște. Îi întrebam din ce făceau pasca, că nu aveau cum să o facă din făină albă, acest lucru fiind posibil abia după 1953. Îmi amintesc că Maria Romanencu din Puhăceni, Anenii Noi, spunea că a făcut pască din griș, deși era greu să o faci. A mers special la Tomsk să facă rost de puțin griș, ca să plămădească o păscuță…

Nadejda Crigănuță din Țipala, Ialoveni, a insistat mult să ne spună despre Paștele de acolo, din deportare…, ne-a spus că de fiecare dată, de sărbători – lucrau, îi scoteau la lucru, chiar și atunci când încercau să facă norma în ajun, oricum îi scoteau. Își amintește cum într-un an mama i-a trimis merinde, iar printre merinde – și o fărâmă de pască sfințită, pentru fiul mai mare, care lucra pe tractor, la aratul câmpurilor într-o gospodărie vecină. Ea a memorat cum i-a zis mama să-i spună fratelui: „Ți l-am adus pe Hristos în trăistuță”.

Lecțiile tăcute ale foametei

Ludmila Cojocaru ne spune cât de valoroase sunt lecțiile traumatizante ale celor care au trecut prin foametea organizată de sovietici:
Lecția pe care ne-au dat-o de fiecare dată e să nu ne fie teamă să vorbim despre adevăruri așa cum au fost, iar dacă sfintele sărbători au rezistat vremurilor cumplite de atunci, chiar că e foarte important să ne amintim de cei prin care aceste sărbători au rezistat. Mesajul celor care nu au supraviețuit terorii, dar și al celor care au trecut prin acest calvar, e să nu renunțăm la tradiții, să nu ne uităm rădăcinile și să ținem la ele – și nu doar la cele de neam, dar și la cele spirituale, așa cum au făcut-o ei chiar și atunci când era nu doar imposibil, dar și la limita de a plăti cu viața pentru aceste acte curajoase. Altă lecție e despre cinstirea memoriei – să ne cunoaștem trecutul, să cinstim memoria celor care au avut de suferit de pe urma acelui regim criminal care a atentat la trecutul și valorile noastre etnoidentitare și spirituale. Decizia Parlamentului din 2022 de a comemora victimele foametei organizate, decizie care nu a fost susținută și de parlamentarii socialiști și comuniști, este una care ne permite să cunoaștem mai bine cauzele acelui calvar, adevărurile ascunse până acum despre cele întâmplate în 1946-1947. Foametea a fost o temă tabu până la destrămarea imperiului. Seceta invocată de sovietici ca fiind singurul motiv al foametei, nu are nimic cu adevărul.

Cum comemorăm victimele foametei?

Ludmila Cojocaru: Gândul meu se îndreaptă spre ucraineni, spre actul lor de curaj și de demnitate, or ei vorbesc despre „golodomorul” lor de mai bine de 30 de ani, cu multe dezbateri publice. De la ei avem de învățat că nu e neapărat să intrăm în acțiuni comemorative, pentru că despre astfel de tragedii ar trebui să ținem minte și să vorbim zilnic, ca să nu uităm și să nu lăsăm spațiu ca cineva să ne spună că toate astea sunt povești, invenții – ca odată cu trecerea timpului, oamenii să uite ce au trăit pe când erau copii.
Ținând cont de parcursul politicilor comemorative din R. Moldova, poate e mai bine ca eforturile să fie îndreptate mai mult spre cunoaștere, pentru că ne-au scăpat foarte multe în documentarea acestei tragedii. Să cunoaștem, să vorbim și să diseminăm aceste informații, să le facem publice prin acțiuni oficiale, prin acțiuni culturale. Avem în ultimul timp spectacole de teatru, publicații, expoziții de fotografii documentare, care la tema foametei sunt greu de realizat, dar ne-am convins că dacă depunem anumite eforturi, cu mai multe reveniri, putem identifica mărturii, artefacte. Recent, Ștefan Driga, un om cu suflet mare și cu demnitate de urmat de către noi, ne-a spus că părinții săi, revenind din Gulag, aici au avut alte greutăți de înfruntat, trecând inclusiv și prin foamete. L-am întrebat cum a fost, cum au supraviețuit, fiind mai mulți copii. El ne-a spus că mama, o dată în săptămână, de dimineață, lua desagii în spate și mergea la o cumnată a sa în altă localitate, că rudele erau mai înstărite. Cu ceea ce îi puneau în desagi au supraviețuit. L-am întrebat ce o mai fi fost cu desagii. A zis că sunt, că se gândeau cu familia să facă un muzeu în casa bunicului care a fost împușcat la 25 august 1937 la Tiraspol, în timpul „marii terori staliniste”. Ștefan Driga a zis că dacă Muzeul Național de Istorie a Moldovei este interesat, atunci va vorbi cu familia și le va aduce la muzeu. Așa s-a întâmplat să avem în muzeu această achiziție prețioasă care face dovada acelor timpuri – desagii pentru merinde care i-au salvat de la moarte.
În continuare, trebuie să facem eforturi continue pentru a documenta ceea ce s-a întâmplat, pentru că nici pe departe nu avem o situație definitiv clară, nu cunoaștem toate crimele care s-au întâmplat. Mai mult de 10% dintre basarabeni au fost supuși înfometării forțate. E o cifră foarte mare.

Traumele înfometării forțate

Ludmila Cojocaru: Colegii noștri care studiază aceste procese vorbesc despre o traumă care revine peste generații. O traumă care explică pe alocuri unele comportamente până în a treia generație. La nivel de descendenți direcți, pot să aduc un exemplu din propria mea familie. Eu nu am avut, spre norocul meu, nu am avut deportați… De fapt, am avut pe linia mamei, din păcate, fapt despre care nu am știut decât hăt încoace. Ceea ce figura în ambele familii, dar nu era explicat pentru noi, copiii, fiind trecut ca un fapt, erau constatările despre cum anumiți membri din familiile noastre obișnuiesc să strângă fărâmiturile de pe masă. Cu vremea, în urma lecturilor, s-au așezat toate astea în mintea mea și am înțeles ce a fost. Și atunci când am început să caut, era prea târziu, nu-i mai avem în viață pe cei care au supraviețuit, dar mama a asamblat aceste memorii trăite de ea și împreună am depănat foametea și deportarea prin care au trecut mătușile și unchii ei. Este vorba despre a doua generație și specialiștii constată că uneori trauma bunicilor are mai multă deschidere în cazul nepoților și strănepoților.

Uneori, descendenții acestor victime ne găsesc, după decesul părinților și al buneilor, își găsesc urmașii în a doua, a treia generație și ne roagă să le vorbim despre cum ne-am întâlnit cu ei și ce am vorbit. Noi le punem la dispoziție nu doar cărțile în care le-am publicat memoriile și pe care deja le au în familie, dar le oferim și înregistrările audio, atunci când acest lucru este posibil. În cazul generației nepoților și strănepoților, noi constatăm o deschidere pentru această temă. Noi îndemnăm în continuare ca aceste lucruri să fie împărtășite. Uneori, în teren, constatăm că persoanele în cauză nu mai sunt în stare să vorbească despre aceste lucruri, dar acolo unde ei își asumă statutul de martor, lucrurile acestea, peste generații, încep să se manifeste altfel și e mai ușor să înțelegem ce se întâmplă astăzi în societate. La o bună parte dintre dilemele, întrebările, nedumeririle cu care ne confruntăm noi astăzi ca societate, acolo găsim răspunsurile.

Canibalismul

CANIBALISM: Deprinderea sălbaticilor de a se hrăni cu carne de om; antropofagie, cruzime, sălbăticie, ferocitate, sete de sânge (dexonline.ro).
Ludmila Cojocaru amintește că primele atestări ale canibalismului în Basarabia au fost înregistrate de către procuratură în august 1946. Potrivit ei, atunci pentru prima dată s-a vorbit despre acest fenomen. „Apropo, toate procesele de judecată asupra celor cercetați pentru canibalism s-au produs cu ușile închise. Din câte cunosc, există câteva zeci de cazuri, până la 50, dar cum s-au desfășurat procesele atunci, pe ascuns, în tăcere, nu dă certitudine că acest număr este unul incontestabil”, explică Ludmila Cojocaru.

ZdG: Cum s-a ajuns la canibalism?
Ludmila Cojocaru: Foametea duce la degradarea creierului uman, la o îmbătrânire dramatică, radicală a aspectului. Elena Catelea, mama ei fiind profesoară de clasele primare, ne povestea că maică-sa insista să vină copilașii la scoală, pentru că acolo primeau câte o bucățică de pâine. Ea împărțea aceste felioare chiar și celor care nu trebuiau să le primească. Elena ne vorbi cum într-o zi veni un copil pe care nu-l mai recunoșteai. Era vorba despre un elev din clasă care de ceva timp nu fusese la școală și arăta ca un moșneguț, așa ne povestea ea. Numai pielea și oasele erau din acești oameni. Într-un moment, foametea cauza pierderea rațiunii. Mulți ne vorbesc despre faptul că oamenii pur și simplu pășteau troscot. De fapt, tot ce intra în alimentația lor vorbește despre această degradare. Au început cu ce au mai avut prin ascunzișuri, s-a trecut la coajă de stejar, ghindă, tot ce putea fi transformat într-un praf comestibil. Uneori, această masă era amestecată cu niște lapte, tărâțe, acolo unde aveau o văcuță sau niște capre și s-a ajuns până la vrăbii, câini, țistari, guzgani. Îmi amintesc acum, din memorie, de mărturia Evei Cojocaru din Hăncăuți, Edineț. Ea ne-a spus că în localitate era cineva care prindea țistari, guzgani… Lumea în sat ține minte cât de senină era privirea acelui copil care spunea că sunt animăluțe curate, că sunt gustoase. Îi prindea, îi prăjea, îi prelucra și îi mânca. Cei care au ajuns la limita acestei degradări umane – și în asta constă crima regimului totalitar comunist, că ne-a adus la această limită – dar care au supraviețuit, totuși au avut și o traumă a rușinii, amintindu-și ce au făcut și prin ce au trecut. Larisa Turea vorbește despre o supraviețuitoare care și-a mâncat copilul. Acestor oameni nu le-a fost ușor să trăiască, chiar dacă au supraviețuit cu acest păcat în continuare și cu această rușine.

— Și cum erau condamnați acești oameni?
—- Nu prea aveau pe cine condamna. Până ajungeau la actul judecății și aceste lucruri sunt consemnate, acești oameni își ieșeau din minți cu totul, fie mureau, pentru că erau la limita suferințelor. Veronica Grișcenco vorbește despre o fetiță care a fost salvată în ultimul moment – un adolescent, având ceaunul pe foc alături, o dezbrăcase și aștepta să fiarbă apa. Tânărul a fost arestat. El niciodată nu s-a mai întors în sat. Soarta acestor oameni rămâne necunoscută.

— Ulterior, după destrămarea URSS, au existat procese în care să fi fost condamnați organizatorii foametei?
— Societatea din R. Moldova nu a ajuns la acest lucru până în acest moment în parcursul ei de cunoaștere a traumei marii foamete. În fiecare familie, dacă căutăm mai bine, îi găsim pe cei care au suferit în timpul foametei. Până în prezent însă nu avem astfel de procese înregistrate. A fost făcută o adresare către Guvern, Parlament, Președinție, semnată de foarte mulți savanți, oameni simpli, prin care se cere recunoașterea statutului de victimă a celor care au trecut prin foamete și condamnarea acestor atrocități. Adresarea a fost depusă în ianuarie, curent și la moment avem doar două răspunsuri – de la Ministerul Culturii și Ministerul Educației, dar ministerele care ar trebui direct să se implice în a recunoaște oficial, prin lege, acest statut de victimă, ezită sau evită să se pronunțe. Înțelegem că avem un context internațional care ne distrage atenția, dar nu e cazul să ne acoperim cu aceste probleme, care ar trebui să ne facă mai vigilenți, să ne facă să învățăm niște lecții. Au fost foarte multe acte de solidaritate în timpul foametei, solidaritate între rude, între vecini, între oameni care nici nu se cunoșteau. Prin acte de solidaritate am reușit să supraviețuim.