Se închide teatrul „Spălătorie”?

Nicoleta Esinencu: „N-are cum să fie totul bine în ţara în care trăim”

Teatrul indepedent „Spălătorie” din Chişinău a devenit, de-a lungul celor şapte ani de activitate, un spaţiu alternativ pentru cei care şi-au dorit să vadă o altfel de abordare a problemelor sociale din mediul nostru şi a artei teatrale. O găsesc pe Nicoleta Esinencu, dramaturg şi fondatoare a teatrului, la intrarea în acesta, lângă barul din încăpere.

„Spălătorie” nu numai că are un nume neobişnuit pentru o instituţie teatrală, dar şi un spaţiu altfel decât cele pe care ne aşteptăm să le vedem când vorbim despre teatru. Este vorba despre o încăpere la subsol, unde există un spaţiu pentru repetiţii şi spectacole la stânga, un bar mic chiar la intrare şi un alt spaţiu deschis la dreapta. Acum, toate acestea dispar.

Teatrul ca necesitate

Nicoleta Esinencu, care a început să împacheteze lucrurile din interior, spune că decizia de a renunţa la acest loc este una conştientă şi reprezintă o altă etapă în viaţa celor care au fondat teatrul. „E un moment, vrei-nu vrei, emotiv, dar nu imposibil”, spune Nicoleta, precizând că aici a învăţat despre responsabilitatea de a plăti facturi pentru un asemenea spaţiu, de a plăti chiria, s-a bucurat de posibilitatea de a repeta, de a invita artişti, de a juca şi, bineînţeles, de a vedea cum acest loc se umplea cu lume.

„Spălătorie”, pentru noi, a fost o necesitate. În acest oraş nu exista un teatru independent, un teatru care să vorbească despre probleme politice şi sociale. Eram o ehipă de oameni care mai făceam spectacole până atunci şi le jucam în alte părţi. Ne-am zis că a venit timpul să încercăm să găsim un spaţiu. Iniţial, eram cinci oameni care au şi fondat teatrul şi care reprezentau echipa de bază. Apoi, am găsit acest spaţiu în care jucam. La început, aici era un bar şi noi închiriam spaţiu de la ei. În aceşti aproape şapte ani, barul s-a închis şi a fost decizia noastră să preluăm şi barul, şi spaţiul, şi teatrul şi să încercăm să le menţinem cumva”, spune Nicoleta Esinencu.

Aşadar, în şapte ani de „Spălătorie”, s-au întâmplat enorm de multe lucruri. Au fost iniţiate proiecte, au fost rezidenţe pentru artişti, au venit artişti invitaţi cu spectacole, s-au făcut multe proiecte în spaţiul public şi în afara acestuia, precum şi coproducţii cu alte teatre cum ar fi cele din Germania sau Elveţia. S-au jucat mai multe spectacole, între care: „Uneducated”, „Clear History”, „Nu ne-am născut în locul potrivit”.

„Pe lângă asta, aici, cumva, spaţiul a funcţionat în două direcţii – a fost acest bar care funcţiona mai mult şi atrăgea şi altfel de oameni – au venit tineri, au venit DJ-ii, care au vrut să pună şi muzică de alt gen, încercau să organizeze concerte de muzică alternativă – slam, hip-hop. Tot ce încearcă azi tinerii să facă alternativ, era prezent aici. În paralel, exista şi teatrul care funcţiona cu produse proprii, cu spectacolele jucate aici”, adaugă Nicoleta.

Între timp, din cinci fondatori, au rămas trei. Muncă era tot mai multă, iar oameni tot mai puţini şi asta se reflecta asupra felului în care funcţiona teatrul. „A fost o mare experienţă pentru noi să înţelegem ce înseamnă un teatru independent. E o chestie complexă şi nu suntem siguri că noi ştim azi ce e asta. Cel puţin, noi am avut această experienţă, spre deosebire de mulţi alţii, care cred că nu au avut-o, n-o au, n-o cunosc, dar se proclamă teatru independent”, mai spune dramaturgul.

Statul nici nu le-a pus piedici şi nu au avut atât de mari probleme cu acesta, „decât cele pe care le are orice cetăţean de aici. E clar că menţinerea unui spaţiu presupune multă birocraţie, multe acte, multe probleme, ceea ce ne-a luat foarte mult timp şi poate mult din energia noastră, care în loc să fie concentrată pe făcut teatru şi pe făcut artă, se epuiza pe altceva”, afirmă Esinencu.

Ca acest spaţiu să funcţioneze era nevoie să se cântărească cât de mult timp trebuie dedicat teatrului şi cât de mult gestionării celorlalte probleme care apăreau. „Nu am avut niciun fel de relaţii cu statul şi nici nu ne interesează foarte tare o colaborare directă cu instituţiile de stat, atâta timp cât statul R. Moldova este ce este. Asta presupune independenţă, asta presupune şi onestitate, şi cât de ferm poţi să stai pe picioare”, completează Nicoleta Esinencu.

„Teatrul nu a murit”

Esinencu spune că a învăţat odată cu anii la „Spălătorie” şi cum trebuie, şi cum nu trebuie să facă multe lucruri: „Am învăţat mult de la artiştii care au fost invitaţi aici, care au stat în rezidenţă. Am învăţat mult între noi despre ce înseamnă şi cât de greu e să lucrezi în echipă. Am învăţat să acceptăm că e ok vulnerabilitatea şi precaritatea în ziua de azi şi că asta te face cumva să fii tot mai ferm pe picioare – să recunoşti că lucrurile în jur nu sunt simple, să recunoşti că e greu. Dacă recunoşti, cred că e mai simplu să stai pe picioare, decât când te prefaci că eşti puternic. N-are cum să fie totul bine în ţara în care noi trăim. Ar fi o mare minciună să spun că e altfel”.

Pentru cei care au muncit la „Spălătorie”, aici rămân poveştile legate de repetiţii, de oamenii cu care au lucrat. Au trăit în acest spaţiu, în ultimii şapte ani, „respectiv, acesta chiar a fost totul. Decizia de a închide acest spaţiu şi de a merge mai departe a fost una raţională, nu una luată la nervi, sau din incapacitate. A fost o decizie luată de echipă în contextul în care vrem să creştem şi vrem să facem alte lucruri pe lângă această epuizare a energiei pe menţinerea spaţiului. Sunt foarte multe detalii care nici nu contează prea mult, pe care noi le cunoaştem şi pe care oamenii nu le cunosc. E chiar o decizie matură, pe care ne-o asumăm şi care pentru noi înseamnă un foarte mare pas înainte”, mai spune Nicoleta Esinencu.

Ea relevă şi faptul că echipa a decis să renunţe la acest spaţiu pentru că vor, în primul rând, să se ocupe de teatru, în loc să dedice timp şi energie altor lucruri. „Te pomeneşti la un moment dat că eşti într-o bulă aici, din care nu ai cum să ieşi, nu ai cum să creşti, nu ai cum să faci altfel lucruri decât să speli. Noi, şapte ani am cam tot spălat pe aici, ceea ce e foarte bine, dar simţim nevoia acum să investim în noi ca să putem face altceva”, menţionează Esinencu, adăugând că, pentru următoarea perioadă, echipa are un program destul de activ. Este vorba de trei coproducţii, trei spectacole la care se va începe lucrul – unul cu un teatru din Austria şi altele două cu teatre din Germania. „Avem o artistă invitată în rezidenţă, care va lucra aici, în Chişinău. Avem foarte multe proiecte. Teatrul nu a murit, e doar acest spaţiu care nu ne va mai aparţine nouă. Asta nu înseamnă că într-o bună zi noi nu vom găsi alt spaţiu”, povesteşte Esinencu.

Totuşi, artista spune că atâta timp cât echipa va fi peste hotare, e inoportun să se investească într-un spaţiu. Însă, în paralel, vor continua să facă aici ceea ce pot face, luând în calcul faptul că nu vor fi acasă. „Nu plecăm definitiv. Nu e cazul acum, deşi nu exclud că, într-o zi, vom face asta. Cred că cât mai simţim necesitatea şi mai avem forţă, vom duce acest proiect, atât cât e important ca el să existe în Chişinău. Cum strângem tot de aici şi eliberăm spaţiul, ne apucăm de lucru asupra unui spectacol, care va avea premiera în decembrie, la Chişinău. Pentru noi e o eliberare şi e mai bine să pleci la timp, decât să te îneci. Noi am făcut teatru şi acesta era scopul acestui loc”, conchide Esinencu.