[REPORTAJ] Singură într-un sat fantomă

STATISTICĂ: Potrivit demografilor, circa 120 de sate riscă să dispară de pe harta R. Moldova în 2014, când BNS va efectua recensământul populaţiei şi locuinţelor

Maria Peterman are 70 de ani şi este singura locuitoare a satului Dobruşa, r-nul Teleneşti. Doar vara mai schimbă vreo două vorbe cu vecinii reveniţi să-şi îngrijească pământurile, restul timpului îl petrece prin grădină, cu găinile, serile lungi împărţindu-le cu televizorul.

Transport public până în Dobruşa nu există. Aşa că de la traseul principal al comunei Negureni până în sat ar fi vreo oră de mers pe jos. Drumul de ţară te poartă printre câmpurile semănate cu grâu, floarea-soarelui sau porumb. Când drumul se opreşte într-un vârf de deal, desluşeşti în vale, pe cele două maluri ale unui râuleţ secat, cuşmele câtorva case rămase încă în viaţă. Cu excepţia celor câtorva acoperişuri, peisajul rustic din faţa ta e înghiţit de culoarea verde. Verde pe drum, verde în ogrăzile părăsite, verzi sunt şi pereţii casei ultimului locuitor din acest sat.

La intrarea în sat, descoperi stâna unui gospodar din Negureni. De aici porneşte „strada principală” a Dobruşei – o potecă din iarbă cât ziua de vară. Pe de o parte şi pe de alta a cărării, casele gata să se prăbuşească dorm de ani de zile, aşteptându-şi sfârşitul condiţionat de ploi, soare şi uitare. Unele dintre ele sunt înghiţite de balaurul verde, iar dacă încerci să-ţi faci loc printre copaci şi să vezi ce ascund aceştia în spate, descoperi nişte ruine. Liniştea tulburătoare a oprit timpul în loc, nimeni nu mişcă, de parcă ar fi după un război care a şters toată suflarea din acest sălaş. Doar vântul mai freamătă frunzele copacilor şi un cântat de cocoş se aude în depărtare.

Mă duc şi eu, la toamnă

Casa Mariei Peterman e ultima aşezare din marginea satului fantomă. Ai nevoie de doar cinci minute ca să ajungi aici de la intrarea în cătun. E singura gospodărie în care trăieşte viaţa. De 12 ani, de când a rămas văduvă, femeia locuieşte aici singură. Vara mai schimbă o vorbă cu vecinul care face naveta din satul megieş, ca să-ţi îngrijească plantaţiile, şi cu vecina de peste drum, oaspete şi ea pe vreme caniculară.

„Vecinul o trăit aici, dar s-o mutat la Negureni. Pe timp de vară, vine şi îşi prăşeşte grădina. Ei, când se mai îmbată şi-l alungă femeia, tot poposeşte aici. Da’ bătrâna de peste drum e mai mare cu un an decât mine şi-i cam bolnavă. Iernile, stă la copii, da’ vara revine. Uneori ne adunăm la mine la poartă şi mai schimbăm o vorbă, dacă trece vecinul la apă, se alătură şi el la sfat”, povesteşte Maria, o femeie uscăţivă, cu faţa brăzdată de cute adânci.

„Tinerii o plecat în satele vecine, iar bătrânii o murit. Mă duc şi eu la toamnă, la fiica mea, la Bălţi. O să vând gospodăria, iar pământul o să mi-l cumpere primarul şi o să rămână stâna şi ferma de porci care se construieşte pe cealaltă parte a satului ”, mărturiseşte femeia.

Toată ziua îngrijeşte culturile din grădină, hrăneşte găinile, iar când oboseşte – se uită la televizor. „Dorm bine, dar sunt şi zile când mă trezesc pe la miezul nopţii şi stau cu ochii deschişi până se mijeşte de ziuă, pe urmă dau mâncare la găinuşe, le aduc apă proaspătă de la fântână şi – la muncă, că la ţară e mai mult de lucru ca la oraş”, spune Maria.

Mai vin copiii şi nepoţii în vizită, dar nu pe mult timp. Cea care îi calcă pragul cel mai des este fiica de la Bălţi, celelalte sunt măritate în Rusia, la Odesa şi la Donduşeni. „Vin şi-mi aduc producte, că eu nu pot de picioare să mă duc până în satul vecin la magazin, iar pâine îmi coc din sacul cu făină cumpărat şi-mi ajunge. Am stat la una dintre fiice o iarnă, dar nu am putut şi am venit înapoi. M-am deprins. Aici am crescut, aici am învăţat, aici mi-au crescut copiii”, spune femeia zâmbind cu înţelepciune.

Casa părintească – „nişte bolohani de lut”

Bătrâna nu vrea să povestească prea multe despre soţul său. „Tare se purta urât cu mine. Cum se îmbăta, cum mă chisa. Sufereau şi fetele din cauza lui. De ce m-am uitat la dânsul? Că la început era om ca omul, da’ pe urmă… Prima dată când l-am văzut trecea pe lângă casa noastră şi era îmbrăcat într-un plaşci di cheli, Doamne, parcă era Ştirliţ”, roşeşte femeia.

„După ce mi-o murit bărbatul, mă mai temeam serile. Chiar într-o noapte am auzit cum m-o strigat el: „Marusea!”. Am ieşit afară, dar bărbatu-meu nu era. Acum nu-mi mai este frică. Nu umblă nimeni pe-aici, doar poştăriţa, care îmi aduce pensia. Da, spun minciuni, astă-iarnă m-o vizitat şi hoţii. Mi-o furat sacul de păpuşoi. Şi crede-mă că n-am simţit nimic. Pe urmă s-o liniştit ei, dar vreo două zile mă temeam că o să mă ucidă în casă”, spune cu glasul tremurând mătuşa.

Casa în care locuieşte au cumpărat-o împreună cu soţul său, după ce s-au căsătorit în 1960. „Trăiam de la vale de drum, vezi acolo nişte bolohani de lut? Iaca acolo o fost casa mea părintească. Am vândut-o, dar nu a mai venit nimeni s-o îngrijească şi s-o râschit”, spune femeia fără nicio părere de rău.

De trei ani n-a mai fost preotul

S-a deprins cu satul rămas în paragină. „Parcă aşa şi trebuie să fie. Nici nu mi-am dat seama că am rămas cea mai mare în sat. Cimitirul, şi el, nu se vede din buruieni, iar cu trei ani în urmă o fost ultima dată preotul aici şi o îngropat o bătrână, că doar nu avem biserică”, zice Maria.

Iarna o petrece obişnuit, ca oricare locuitor al Moldovei, iar de Crăciun au colindat-o copiii vecinului, care au venit tocmai de la Negureni. Legătura cu fiicele, primarul şi asistenta medicală o face prin intermediul telefonului mobil. „Eu nu ştiu cum să sun, ei mă sună pe mine. Iaca astă-primăvară am fost la control la Bălţi. Am mai trecut un curs de lecuire şi, bogdaproste, mă simt bine. Mai trec pe la mine sora medicală şi primarul să mă vadă”, spune îngândurată Maria.

A muncit o viaţă la câmp. „Cândva în sat existau vreo 50 de gospodării. Lângă casa părintească era şcoala, dar de vreo 40 de ani s-o închis şi toţi copiii plecau în satele vecine la învăţat. De sărbători, cânta un patefon la şcoală, iar uneori puneau şi filme. Era bine şi frumos”, oftează bătrâna.

Dobruşa este administrată de comuna Negureni. Primarul, Grigore Muntean, spune că de mult au plecat oamenii de-aici, iar el a cumpărat pământurile de la ei. „Am sădit şi o livadă pe 60 de hectare şi pe vreo 130 am semănat răsărită, iar când mă duc să le văd, trec şi pe la bătrână”, spune Muntean.

În 2014, Biroul Naţional de Statistică va efectua recensământul populaţiei şi locuinţelor. Potrivit demografilor, circa 120 de sate riscă să dispară de pe harta R. Moldova.