Povestirile unei supraviețuitoare din Mariupol: „Eu mă scăldam în apă curată, iar soțul meu a rămas acolo, alături de mulți alții, să se scalde în sânge”

La 24 februarie 2023 s-a împlinit un an de când Rusia a invadat Ucraina. În ajunul acestei zile, ZdG a ajuns la Kiev cu garnitura Chișinău-Kiev-Chișinău. La întoarcerea  în R. Moldova, reporterii ZdG au împărțit vagonul de dormit cu o profesoară din Mariupol, soțul căreia este ținut ostatic în Rusia. Ea oferă detalii sfâșietoare despre bombardamentele constante, despre viața fără medicamente, fără apă și hrană suficientă și despre evacuarea din Mariupol. Istoria ei pecetluiește soarta comună a multor altor ucraineni care au fost nevoiți să fugă din calea războiului.  

Îi deslușesc făptura printre zecile de siluete ce așteaptă cuminți în gară. Ea, cu capul în jos, cu privirea pierdută, își ține traiectoria dintr-un capăt al peronului în celălalt. Poartă o geacă de-un bleumarin, un rucsac mare asemănător celor de munte, de drumeții, blugi negri și o căciulă gri. În toată forfota din gară, ea pare dintr-o altă poveste. Dintr-o poveste în care nu mai există speranță. Fulgerător, imaginea ei mi se asociază cu o bucată de carne, o bucată de carne vie ce sângerează necontenit, dar există cumva…

„Găgăuzii și transnistrenii nu știu ce-i războiul și slavă Domnului că nu știu”

La îmbarcare, descopăr că trenul ne găzduiește în același vagon, în aceeași cabină, ei revenindu-i locul 4. Intră prima în vagonul de dormit. Își lasă haina și rucsacul, apoi eliberează trecerea și se scuză că ne-a reținut. E o femeie uscățivă, fața îi este obosită și palidă, în ochi i se întrezărește teama și deznădejdea constantă. Locul 4 din vagonul de dormit presupune că patul ei este unul dintre cele două poziționate sus. Își cere voie să se așeze pe paturile noastre până la ora de culcare.

După ce înțelege că suntem din R. Moldova, ne întreabă dacă suntem din Găgăuzia sau regiunea transnistreană. 

„Știu că ei susțin politica lui Putin”… Tăcere. 

„Asta e pentru că nu știu ce-i războiul și slavă Domnului că nu știu”, comentează ea.  

Victoria are 47 de ani. E din Mariupol, se îndreaptă spre Mohîliv-Podilskîi, un oraș din regiunea Vinnița a Ucrainei, la graniță cu R. Moldova. La Kiev vine periodic, de fiecare dată însă se întoarce „cu aceeași stare de deznădejde”. 

Soțul Victoriei este polițist de frontieră și a fost capturat de armata rusă. Ultima dată i-a auzit glasul la telefon la început de august.                   

„La comitetul format după luarea de prizonieri ne-au anunțat și de această dată că nu știu mare lucru. Uneori mă gândesc că ei nici nu știu dacă bărbații noștri sunt vii, dar nu ne spun asta”, povestește Victoria. 

„Îi calcă în picioare, înțelegeți? ”

Victoria nu mai are convingerea că autoritățile ucrainene ar putea aduce ostaticii de război acasă. De aceea, a apelat la nivel internațional.

„I-am scris scrisoare oficială lui Boris Johnson, care a vizitat orașul Kiev de două ori, dar și Reginei Elisabeta a II-a, cât încă era în viață, deși știam că nici ei nu ne pot ajuta, dar am încercat toate metodele, toate urmele de speranță. Și nu sunt eu singura, sunt o mulțime de familii care nu mai știu la cine să se adreseze”, povestește femeia.   

„Ceea ce s-a întâmplat cu ei e de neconceput, atâta umilință și răutate suportă, îi calcă în picioare, înțelegeți?”.  

Tăcere lungă, Victoria își coboară capul și închide ochii.

Potrivit Victoriei, soțul său, alături de alți peste două sute de ostatici, s-ar afla pe teritoriul Rusiei. De când au fost luați prizonieri și până acum, au fost eliberați 19 bărbați.  

„Nu au nicio informație despre el. În decembrie știam că e viu, dar acum nu știu nimic. Atunci a fost eliberat un tânăr de 23 de ani și el deja se prezintă în fața comitetului de la Kiev și spune pe cine recunoaște dintre ostatici, cine mai este în viață. Tot tânărul spune că, la fiecare eliberare de ostatici, armata rusă își schimbă locația, pentru ca să nu fie localizați. El este pe drum dintr-un iad în altul”, povestește femeia. 

„Nu ne dorim să fim niște eroi chinuiți. Ne dorim doar să trăim”

„Când le dă voie să ne telefoneze, le dă un telefon la 200 de oameni. Singurul lucru care mi-l spune e că el e bine, dar mă roagă să-l ajut. Acum la posturile noastre de televiziune, când se vorbește despre ei, le zic eroi, dar voi i-ați întrebat dacă ei vor să fie eroi, voi i-ați întrebat ce vor ei? Pentru că ei vor doar să trăiască acum, atât”, spune Victoria. 

„Nu ne dorim să fim niște eroi chinuiți. Ne dorim doar să trăim”, mi-a spus soțul. 

Victoria, profesoară de limba ucraineană și de istorie, spune că a fost anunțată despre cele ce urmau să se întâmplă în Ucraina. 

„Nimeni nu credea că se poate întâmpla așa ceva în secolul XXI. Profesori, colegi din Crimeea îmi scriau într-un chat comun: «Victoria, în sfârșit o să fiți salvați. Militarii noștri vin să vă salveze». Și eu întreb: «De ce să ne salveze, de cine să ne salveze?» Doar niciodată nimeni nu ne-a interzis să vorbim în limba rusă. Făceam lecțiile de ucraineană, dar la istorie toți vorbeam în limba rusă. La recreație, și profesoriii, și elevii vorbeau în limba rusă. Nimeni niciodată nu ne-a interzis să vorbim în limba rusă”, spune ea răspicat. 

„Chiar și acum, pe timp de război, scriem în limba rusă”, zice femeia și ne arată un mesaj primit pe Viber zilele trecute. 

„Victoria Petrovna, bună ziua. Eu sunt Nicole. Nu am fost chiar cea mai bună elevă, dar mereu m-am străduit să fiu cuminte la lecțiile dvs. Sper că sunteți vie”, se arată în mesajul scris pe Viber.

„După infernul și isteria din Mariupol, prima întrebare pusă între oameni este «Ești viu/ vie?»”, spune Victoria. 

Victoria își amintește calvarul trăit în Mariupol. 

„Orașul era blocat, de o parte fiind marea, de alta – bombardamentele. Cei care au rămas în viață au alergat la biserică să se salveze, dacă era să murim, să murim în biserică… Casele ne erau bombardate, apă, pâine nu era nicăieri, doar la biserică rămăseseră niște provizii, niște agheasmă și crupe. Făceam focul afară cu crengi și pregăteam mâncare pentru toți. Dar ce frig și ce teamă trăiam atunci. Copiii răcneau, adulții bolnavi și îngroziți plângeau, iar deasupra zburau avioanele rusești. Închideam ochii pe o clipă și mă rugam să fie doar un film, un vis urât. De câte ori am făcut exercițiul acesta…”

„Și ce dacă am blană, să o mănânc acum sau ce să fac cu dânsa?”

Biserica avea provizii pentru că înainte de război, în fiecare zi, hrănea bătrânii singuratici și oamenii fără casă.

„Enoriașii duceau acolo alimente, haine pentru sărmani, de parcă am fi știut ce ne așteaptă. Atunci stăteam în rând cu toții deja, nu doar bătrânii și sărmanii, ci toți cei care rămăseseră în viață”.

„La urmă nu erau decât crupe, puțină agheasmă, porumb și mazăre conservată. Anecika, o femeie bună ca pâinea caldă, stătea în rând. Era îmbrăcată într-o blană veche, așa cum a prins-o războiul. Ea a cerut apă și mazăre, dar cei care împărțeau hrana i-au zis că-i dau doar apă sau doar mazăre, pentru că ea are blană. Ea așa s-a întristat și le-a zis strigând: «Și ce dacă am blană, să o mănânc acum sau ce să fac cu dânsa?».

În altă parte, un bătrân a ieșit din lăcaș cu un borcan de porumb conservat și un kg de crupă. Și imediat a rotit capacul, a deschis și a băut acel suc din porumbul conservat, dintr-o răsuflare, de parcă în viața lui nu a cunoscut ceva mai gustos. Când am mai văzut și asta, m-am trântit jos și m-a apucat un plâns convulsiv. Nu poți reda în cuvinte toate cele întâmplate”, ne spune Victoria cu un oftat profund. 

Mariupol este un oraș  din estul Ucrainei, capturat de ruși anul trecut, după un asediu de luni de zile. Victoria povestește că ea, alături de alți localnici, a fost evacuată din Mariupol cu ajutorul reprezentanților ONU și ai Crucii Roșii. Acum e stabilită la fiul său în  Mohîliv-Podilskîi.

Calea până acolo însă a fost „cu adevărat grea și îngrozitoare”. 

„Dima (feciorul, n.r.) a încărunțit până am ajuns la ei. Raiduri aeriene grele, coloane imense de oameni și mașini, iar în urmă – un nor mare negru. Țipete, vaiete, groază. În acele momente mă întrebam: „Dacă există Dumnezeu, unde este El acum? Cu ce este ocupat de nu vede acest iad?””. 

„Te cuprinde așa o senzație de parcă ai avea păduchi”

În drumul de evacuare se adăposteau în alte localități, prin școli și grădinițe. Dormeau îmbrăcați și încălțați, cu rucsacul agățat la piept, gata de a porni din loc. 

„Zile la rând nu poți face baie. Te cuprinde așa o senzație de parcă ai avea păduchi. Dacă femeile aveau probleme de celea lunare (ciclu menstrual, n.r.), luau hainele de pe ele și le rupeau și așa le foloseau, așa se îngrijeau.

Când am ajuns la fiul meu și am făcut baie, mă apucase un plânset ca de mort. Eu mă scăldam în apă curată, iar soțul meu a rămas acolo, alături de mulți alții, să se scalde în sânge”, ne spune femeia, după care expiră profund. 

Victoria Petrovna, așa cum o numeau elevii, era diriginta clasei a XII-a într-o școală din Mariupol. Spune că de la început de asediu este în căutare de lucru. 

„În toamnă voiam să plec la lucru peste hotare, dar mama se simțea tot mai rău și nu am putut să o las. Am întrebat pe la spitale să mă primească în calitate de infirmieră, măturătoare sau bucătăreasă de război, dar nu am niciun răspuns încă. Profesoară nu mai vreau să fiu. Ce să-i învăț pe copii, cum să împuște, să omoare oameni, să violeze femei și copii? Asta trebuie să-i învăț?”, se întreabă Victoria. 

„M-aș întoarce doar în Mariupol, în școala mea, cu elevii mei, dar școala, probabil, nu mai există”, mai spune ea. 

La final, am îndrăznit să o întreb ce îi aduce bucurie în aceste zile. 

„Fiul meu, Dima și nora mea, Adelina, au devenit părinți. Am un nepoțel de jumătate de an, pe nume David. Dacă nu era nepoțelul, demult mă sinucideam”, spune Victoria fără a schița vreo altă emoție decât cea de până acum – deznădejde.