Pacienţii oncologici, între „chimie” şi alte dureri
Am o relaţie mai veche cu cancerul. Odată acesta s-a aruncat la gâtul bunicului meu şi s-a ţinut de el până l-a doborât. Mă gândesc, cu stupoare, că simt paşii de pe lângă Institutul Oncologic ca pe un soi de reîntoarcere la acele momente când bunicu-meu tuşea tare, tuşea mult. Zăresc pe lângă unul dintre blocurile instituţiei un parc de joacă pentru copii şi în el o instalaţie cu două scrâncioburi, în care o mamă şi un copil balansează pe rând.
Le explic cine sunt şi întreb dacă pot să-mi răspundă la câteva întrebări. „Cum vrei tu”, spune mama privindu-şi fiica. Doi ochi albaştri, poate de cea mai limpede culoare pe care am văzut-o vreodată, aprobă.
Leucemia a început cu o răceală
Are 14 ani, părul tuns scurt, acoperit cu o bandană de culoare albastră. Are cercei gri în urechi, poartă tricou de aceeaşi culoare şi o pereche de jeanşi. Faţa îi este acoperită cu o mască medicală. De sub mască răsar acei ochi albaştri, atât de limpezi. Vocea îi este calmă.
Totul a început cu o răceală, povesteşte Daniela (alt nume, n.r.). A mers la un spital, unde i s-au făcut analize. De acolo, a fost direcţionată la Institutul Oncologic. I-au spus că are leucemie mieloblastică. Din noiembrie, trecut, e prin spitale. Acum nu mai stă internată tot timpul, dar vine periodic pentru analize „şi, o dată pe lună, la chimioterapie”.
Mama Danielei, din celălalt scrânciob, intervine. Spune că statul acoperă „doar o părticică din cheltuielile pentru tratament”, pentru că cele mai multe medicamente pot fi cumpărate doar de peste hotare. „Chiar medicamentele pe care le luăm acum sunt procurate din Italia şi sunt foarte scumpe”, precizează, cu glas blând spre obosit, mama fetei. Fac rost de aceste preparate prin intermediul rudelor, o mare problemă fiind faptul că, pentru a le cumpăra peste hotare, e nevoie de prescripţie specială pentru ele.
„Suntem la chimioterapia de susţinere”, adaugă mama fetei. Întreb dacă procedurile sunt dureroase. „Daaa!”, răspunde Daniela aproape înainte să-mi fi sfârşit fraza. „Tratamentul a fost mai agresiv, mai complicat, imunitatea copilului scade, apar răceli, viroze, infecţii. Dar, perioada mai grea a trecut. Noi, ca părinţi, facem tot ce trebuie pentru sănătatea copilului, nu ne pasă nici de bani, nici de nimic, doar să se facă bine”, explică mama Danielei. Îmi mai spune că fata ei nu merge la şcoală. Anul trecut, a făcut ore la spital, unde veneau profesorii şi predau lecţii. Anul acesta va face ore particulare, acasă.
Daniela nu prea poate să iasă afară, aşa că, în timpul liber, face lucruri de mână, brăţări, alte accesorii. Visul ei este să devină designer vestimentar, mi se destăinuie. Taxiul pe care îl aşteptau Daniela şi mama ei se anunţă ajuns, aşa că scrâncioburile rămân goale, balansând încă o vreme în neştire. Îmi urmez drumul prin preajma Institutului Oncologic.
„Eşti agitat, nu suporţi nimic şi pe nimeni”
E zi caldă şi lume multă se perindă pe lângă instituţie: vizitatori grăbiţi şi bolnavi mişcându-se agale, cu picioarele târşâind şi cu ochii în pământ, trecând indiferenţi unii pe lângă alţii. Mi se întipăreşte în minte imaginea – deşi e un moment scurt – într-un mod hipnotic, ca un moment dintr-un film care te înfioară. Încerc să prind nişte fotografii, aşa că o iau pe drumurile scurte din parcul de pe lângă spital.
Îmi sare în ochi batista albă, strânsă pe cap, a Violetei, după cum aveam să aflu ceva mai târziu, când am făcut prezentările. Încerc să încheg o discuţie. E din Făleşti şi are 43 de ani, deşi, după constituţia slabă, înălţime şi prospeţimea de pe faţă aş îndrăzni să afirm, fără rezerve, că e mult mai tânără. I s-a spus că are cancer de gradul doi. „Atât”, spune Violeta, care pare oarecum dezorientată. „Eu nu prea am avut de a face cu bolile şi nu prea înţeleg care-i problema”, adaugă femeia.
La control, în luna iunie, „ mi-au depistat un nodul la sân, mi-au făcut mamografia la Bălţi, apoi am venit la Chişinău, unde s-a depistat cancerul. M-au întrebat dacă nu am avut vreo lovitură, pentru că hematomul format semăna să fi fost cauzat de vreo lovitură”, povesteşte Violeta. Mai spune că prima procedură, „chimia”, a fost relativ uşoară, a doua – mai dificilă, iar la a treia s-a simţit rău de tot. „La toate trei a fost diferit. În orice caz, nu te simţi prea bine. Primele zile eşti agitat, nu suporţi nimic şi pe nimeni. Dar trece mai apoi. În cazul meu aşa a fost, cel puţin…”, relevă Violeta Ţurcanu.
Revine la spital aproximativ o dată la 21 de zile. I se fac proceduri în prima şi în a opta zi de spitalizare, timp în care trebuie să se afle sub supravegherea medicilor. Urmează să fie operată pe data de 29 septembrie, menţionează Violeta, înainte de a ne lua rămas bun. Îi urez însănătoşire grabnică şi pornim în direcţii opuse. Întorc capul în direcţia ei şi o văd dreaptă şi plină de viaţă. Îmi notez în gând ideea şi zâmbesc ca pentru sine: am memorat încălţămintea foarte uşoară (cântărită din ochi) a Violetei. Mi-a inspirat căldură.
„N-am venit la timp şi acum a recidivat…”
Încalţ bahilele albastre peste tenişi şi încerc să văd dacă pot discuta cu cineva dintre pacienţii aflaţi în saloane. Revăd imaginea cu oameni mişcându-se agale încolo şi încoace, doar că acum totul are loc într-un spaţiu închis, de-a lungul unor coridoare pătrunse de mai puţină lumină decât ochiul meu e obişnuit să vadă. Imaginea e însoţită de ceva mai mult decât disconfort.
În salonul numărul opt văd patru paturi. Unul este neocupat. Pe celelalte trei stau pe rând o tânără în halat albastru, care tot iese şi intră pe uşă cu un telefon în mână, apoi, lângă fereastră – o femeie vădit slăbită, ceva mai în vârstă, cu părul tăiat prea scurt şi picioarele ieşindu-i de sub plapumă. La vederea acesteia îmi răsare în minte cuvântul chin, şi, în cele din urmă, paralel cu patul acestei femei, trecând peste geamul din mijloc, larg şi plin de lumină, o femeie în rochie de o nuanţă predominant violetă, căreia îi spune Liuba Loghin. E „de la Dubăsari, din luncă”. A început a umbla prin spitale de prin 1999. „Simţeam slăbiciuni, ameţeli şi m-am adresat la noi în raion la spital. Apoi, am venit încoace. S-au făcut investigaţii. S-a dovedit a fi o tumoare. Am început cu chimioterapia, dar am întrerupt tratamentul”, istoriseşte femeia.
A aflat despre boală, limfomul non-Hodgkin, la puţin timp după decesul soţului său. „Ori că de la stres se trage, ori că fusese ceva anterior şi se agravase…”, femeia nu poate să-şi explice diagnosticul.
Totuşi, „când făceam chimie deja, nu mă simţeam chiar bine, aveam o stare de slăbiciune”. Are casă cu gospodărie, aşa că lucrul şi grijile i-au furat gândurile de la tratament şi a renunţat pentru o perioadă la acesta. „N-am venit la timp şi acum a recidivat”, mărturiseşte Liuba, care din iunie trece al patrulea curs de chimioterapie. Spune că procedurile nu sunt dureroase, dar au efecte secundare: „greţuri şi dureri de tot felul. Totul depinde şi de vârstă… Mi se face câte o perfuzie, azi un preparat, mâine – altul. Dacă şi proteina e mărită în sânge, mai fac câte o procedură o dată la două zile, ca să se normalizeze. Iau sânge de la mine într-o pungă, îl curăţă printr-o centrifugă, după care mi-l introduc înapoi pe cel curat”, rezumă femeia. Adaugă că doar la Institutul Oncologic i se poate face această procedură şi că e doar pentru o săptămână aici. Îmi iau rămas bun de la salonul opt şi ies în curte. Aerul pare şi este altfel.
Mi-aş fi dorit să pot vedea şi alte saloane, dar mi s-a indicat direcţia uşii de către o femeie joasă şi plină, îmbrăcată în halat alb.
Sfârşitul anului 2015 arăta un număr de peste 50000 de persoane diagnosticate cu maladii oncologice în R. Moldova.
Conform datelor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, cancerul reprezintă una din principalele cauze de deces în ţările dezvoltate, cedând doar maladiilor cardiovasculare. Statisticile arată că persoanele cele mai afectate de maladii oncologice sunt cele cu vârsta de peste 40 de ani.
Medicii atenţionează că maladiile oncologice pot fi prevenite printr-o atitudine atentă faţă de sănătatea proprie şi prin efectuarea controlului medical periodic.
