VIDEO Migraţie prin moştenire: Rusia, Turcia, Italia

Îmbătrânite de promisiunile guvernanţilor, obosite de munci prost plătite, dezamăgite de restanţe la salarii şi de preţuri ridicate la produse alimentare, primele femei din R. Moldova au plecat la muncă în Rusia, Turcia sau Italia, imediat după proclamarea Independenţei. Între timp, fiicele lor au crescut acasă, alături de bunei sau de străini, după care, deseori, le-au urmat, plecând la muncă în aceleaşi ţări. În timp ce unele mame au revenit, fiicele lor au ales să rămână acolo. Aşa, o generaţie de femei migrante a dat naştere unei alte generaţii de femei migrante.

Primele valuri de migraţie din R. Moldova au început în 1997, la şase ani de la proclamarea Independenţei. Emilia Deleu este una dintre sutele de mii de femei din R. Moldova care au fugit de sărăcie în Federaţia Rusă, pentru a-şi hrăni familia rămasă acasă.

Emilia Deleu: de la Chişinău la Moscova

„Statul nu avea bani pentru salarii, pentru mâncare la grădiniţe şi şcoli. Fiicele noastre, Agnesa şi Alina, îşi luau de acasă pâine, ouă fierte, mere, carne sau zahăr. Fiecare ce avea”, îşi aminteşte Emilia.

Până să migreze, Emilia muncea la Fabrica de Conserve din Cupcini, având un salariu de 180-220 de ruble. „Cu două-trei salarii îţi luai un televizor sau un frigider”, zice ea. Soţul său, Marcel, angajat la aceeaşi fabrică, devenise singura sursă de venit a familiei, când Emilia era în concediu de maternitate. În 1993, Fabrica din Cupcini, care asigura existenţa familiei Deleu, a fost închisă. Între timp, Marcel s-a angajat tractorist la ferma de vaci din satul Terebna.

Emilia a început să lucreze la grădină: planta răsad, avea grijă de el şi culegea legumele pe care le livra la Fabrica de Conserve din sat. Emilia îşi aminteşte că situaţia economică în Moldova era din ce în ce mai rea. Salariile puteau să întârzie două-trei luni, sau şi mai mult. Atunci Emilia şi Marcel au decis să plece la Moscova. S-au angajat la construcţii, ca marea majoritate care pleca atunci. Alina şi sora sa, Agnesa, mai mare cu patru ani, au rămas în grija bunicilor.

„La început, adunam bani de cheltuială, apoi ca să reparăm casa, apoi ca să le oferim studii copiilor. În 2008, după absolvirea gimnaziului, fiica mai mică, Alina, a fost admisă la un colegiu din Chişinău, la specialitatea design interior. Trebuia plătită gazda, serviciile, mâncarea, transportul”, ne spune Emilia, după 21 de ani munciţi la Moscova.

Alina pleacă la Moscova

În 2011, Alina absolveşte colegiul şi aplică la Institutul de management, specialitatea economie, la frecvenţă redusă. A plecat la Moscova pe jumătate de an, acolo unde se aflau părinţii şi sora. A lucrat vânzătoare într-o cofetărie. Au decis, împreună cu soţul, să revină în R. Moldova.

Aveau ceva economii de la nuntă, i-au mai ajutat părinţii şi au cumpărat o maşină şi un apartament în Chişinău. „Ziceam să începem de la asta. Avem locuinţă, avem cu ce ne deplasa şi ne angajăm pe loc. Am planificat şi sarcina”, spune ea. Au încercat să se angajeze, dar locurile de muncă erau prost plătite. Deşi nu achitau chiria, aveau cheltuieli prea mari. Tinerii soţi au aflat că aşteaptă un copil. Soţul Alinei a plecat la muncă într-o companie de construcţii din Moscova. Alina a rămas la Chişinău, unde, în 2013, a născut un băieţel. Când copilaşul a împlinit cinci luni, a plecat şi ea la Moscova.

În anul în care, în R. Moldova, intră în vigoare regimul liberalizat de vize cu UE (28 aprilie 2014), fiind semnat şi Acordul de asociere cu UE, Alina decide să rămână la Moscova. „Am plecat din Moldova pentru că soţul era departe. Nu vedea cum creşte fiul. Doream să fim împreună”.

Timp de trei ani, a făcut cursuri de manichiură la Moscova.

Deşi avea diplomă de bacalaureat şi de absolvire a colegiului, aceste studii din R. Moldova nu erau recunoscute pe piaţa muncii din Rusia. Când Adrian făcuse trei ani şi fusese acceptat la o grădiniţă de copii, Alina s-a angajat vânzătoare la un centru comercial, cu un salariu de peste 500 de euro.

În vara anului 2017, R. Moldova a mai pierdut trei cetăţeni. Alina, soţul şi fiul său au renunţat la cetăţenia R. Moldova în favoarea cetăţeniei ruse, dat fiind că Federaţia Rusă nu acceptă dubla cetăţenie.

În prezent, Alina şi-ar dori să plece împreună cu soţul său într-un stat din Europa: „Am încerca altceva. Poate în altă parte sunt salarii mai bune, grădiniţe şi şcoli mai bune. Dacă am venit la Moscova, nu înseamnă că vom rămâne aici. Trebuie să evoluăm”.

Emilia şi Marcel continuă să muncească în Rusia. Revin acasă doar de sărbători. În vara 2017, au depus actele pentru a obţine cetăţenia Federaţiei Ruse.

Ecaterina Ianulova: Găgăuzia-Turcia

Ecaterina Ianulova, 66 de ani, este o altă protagonistă a cursei migraţionale, doar că pe destinaţia Găgăuzia-Turcia. Cursa Ecaterinei a durat 13 ani. Şi-a luat inima în dinţi împreună cu soţul, Dumitru, în anul 2000, după 20 de ani munciţi la o fermă de porci din sat. Când ferma fusese închisă, şi-au zis că trebuie să plece.

Majoritatea sătenilor lucrau de ani buni în Turcia, îşi construiau case, îşi puneau la cale copiii. Unora le surâdea norocul ca, o dată la câţiva ani, să profite de o mini-vacanţă la mare. Şi-au dorit să repare casa în care au crescut cei trei copii, şapte nepoţi şi trei strănepoţi. „Ne-am angajat la o familie, soţul lucra în curte, curăţa bazinul, uda florile. Eu – în casă, făceam mâncare”. Cum au adunat nişte bani, au conectat apa din fântână în casă, au renovat baia, şi-au cumpărat o bucătărie.

În scurt timp, au venit să lucreze în Turcia şi cei doi feciori cu soţiile lor. „Fiul mai mare a lucrat un an, cel mic – patru ani. Am lucrat împreună. Acum, s-au mutat la muncă la Moscova”, ne spune Ecaterina.

Vârsta, însă, are capriciile sale şi nu i-a mai permis lui Dumitru să revină la muncă în Turcia. El a rămas cu grija celor două case, iar Ecaterina a plecat la alţi stăpâni. S-a angajat dădacă la o fetiţă de trei ani. „Am avut grijă de ea, era blondă, cu ochi măşcaţi… Le-am zis că au născut o fetiţă rusoaică, nu turcă, că era blondă (râde). În octombrie, fetiţa face 15 ani”, zice ea, trecând prin fotografiile dintr-un album de memorii.

Turcia: de la mamă la fiică

Anii s-au scurs repede. 2013 a fost anul decisiv pentru călătoria în care agoniseau nişte bani şi luptau cu dorul de acasă. „În 2013, am plecat pe un an să am grijă de o familie, dar soţul meu s-a îmbolnăvit şi am revenit”. Pentru a nu pierde locul de muncă, care era bine plătit, în raport cu salariile de acasă, a plecat încolo fiica sa, Svetlana, de 33 de ani.

„După un an, i-am zis fiicei să ne schimbăm, ea zice: „Mamă, tu deja ai lucrat, stai mai bine cu fetele mele”. Aşa nu am mai plecat la muncă”, ne zice Ecaterina.

Cu fiica, Svetlana, Ecaterina discută pe skype. Se întreabă de sănătate, de ploaie, de casă. Vor să ştie dacă fiicele sunt ascultătoare şi le podidesc lacrimile. E grea străinătatea. Se înveselesc abia când aduc în discuţie o eventuală vacanţă în Turcia, pentru toată familia. A mai rămas mai puţin de o lună. „De data asta voi intra în apă, sigur, dacă mergem la mare”, râde Ecaterina.

Trei femei din familia Gurghiş din  R. Moldova – plecate în Italia

În 2011, Ecaterina Gurghiş, 55 de ani, a renunţat la funcţia de directoare a gimnaziului din Sadova, satul de baştină al preşedintelui pro-rus, Igor Dodon, şi a plecat la muncă în Italia.

„Iniţial, am plecat pe 60 de zile, îmi luasem concediu din cont propriu. Eram epuizată, aveam nevoie de relaxare. Acolo, nişte cunoscuţi din sat mi-au propus să rămân, să port de grijă unor bătrâni. Şi fiica, Valeria, stabilită în Italia din 2005, insista să rămân. Zicea că oricum eforturile din şcoală nu-mi sunt apreciate”, spune Ecaterina.

Fiica sa, Valeria, a învăţat tot pedagogia. A absolvit colegiul din Călăraşi şi a fost admisă la Universitatea „Ion Creangă”, Facultatea Limbă şi Literatură Română. La scurt timp, s-a căsătorit şi a plecat cu soţul în Italia. S-au stabilit la periferia oraşului Milano, aproape de şcoala feciorului lor, Alexandru.

În 2005, Valeria s-a angajat dădacă. Acum, acest copil a împlinit 16 ani. Deşi e mare, Valeria are grijă în continuare de acea familie. „Face mâncare, curat, alte lucruri necesare”, zice mama ei.

Ecaterina recunoaşte că îi era frică că nu va putea comunica în italiană, deoarece nu o cunoştea.

„Când am venit în Treviso, un sătuc de 2 mii de locuitori, care vorbesc un dialect: nu vorbesc cuvinte întregi, ci jumătăţi de cuvinte. Dacă la joi se spune Giovedi, atunci ei spuneau Doba. Nici în clin, nici în mânecă. M-am prezentat la familie. Am spus că vreau să lucrez, dar nu să ţin discursuri ca la şcoală (râde)”.

Ecaterina zice că a reuşit să însuşească italiana destul de bine, pe parcursul a patru ani, cât a fost în casa acelor vârstnici. La scurt timp, bătrânii au decedat. Atunci feciorul acestora i-a propus să se angajeze în calitate de ajutor de bucătar la un hotel-restaurant din apropiere. După jumătate de an, s-a angajat la alţi bătrâni din sat, unde munceşte până în prezent.

Şi fiica cea mai mică a Ecaterinei, Virginia, e pedagog. S-a căsătorit în 2011. Se gândea să rămână în Moldova. „Deşi munca profesorilor e foarte necesară, e prost remunerată. Era imposibil să-şi construiască o casă, să-şi asigure familia. A plecat mai întâi Sergiu, ginerele, în Germania, în Anglia. Deşi muncea mult, nu era remunerat prea bine”, spune Ecaterina.

Astfel, prin 2015, Virginia împreună cu familia au plecat în aceeaşi localitate, în care lucra mama sa. „Virginia are în continuare grijă de aceste familii. Pregăteşte bucate, face curăţenie. Ginerii muncesc, plătesc chiria. În schimb, copiii lor frecventează şcoli bune, diverse cercuri, cluburi. E altă viaţă acolo. Munceşti din greu, în schimb eşti răsplătit, le poţi crea condiţii copiilor”, explică Ecaterina motivul din care au ales să muncească în Italia.

Femeia spune că va mai pleca la muncă în Italia, cel puţin până la 62 de ani, noua vârstă de pensionare în Moldova, pentru femei şi pentru bărbaţi, în urma reformei sistemului de pensii.

 

Salariu lunar din R. Moldova vs salariu din Rusia, Italia şi Turcia

Motivul principal pentru care aceste femei au ales să plece peste hotare, indiferent de punctul de destinaţie ales, a fost lipsa oportunităţilor de angajare şi veniturile mici, care nu le permiteau să trăiască o viaţă decentă. În timp ce, în R. Moldova, salariul mediu lunar brut constituie 5 697 de lei (280 euro), iar minimul de existenţă – 1 866 de lei (92 euro), potrivit Biroului Naţional de Statistică, venitul lunar mediu înregistrat în Italia este de 2 426 de euro, în Rusia de 543 de euro, şi 312 euro în Turcia, potrivit Trading Economics 2014-2018.

Câţi bani ajung în R. Moldova de peste hotare

Datele Băncii Naţionale a R. Moldova arată că, în 2017, din totalul transferurilor băneşti de peste hotare, 34,9% sunt expediaţi din statele Comunităţii Statelor Independente (CSI), 34,4% din ţările Uniunii Europene (UE) şi 30,7% din alte state. Transferurile din CSI provin în special din Rusia, având ponderea de 96,2%. În cadrul transferurilor din UE, cei mai mulţi bani vin din Italia – 34,9%.

Aceleaşi date demonstrează că Rusia, Israel şi Italia sunt ţările din care provine cel mai mare volum de transferuri băneşti de la cetăţenii moldoveni de peste hotare.

Din Rusia au fost transferate 402,63 mil. USD (33,6%), din Israel – 205,02 mil. USD (17,1%), din Italia – 143,83 mil. USD (12%), iar din Turcia – 15,30 mil. USD (1,3%).

Datele oficiale ale Ministerului Afacerilor Interne arată că, în ultimii 20 de ani, peste 800.000 de cetăţeni au plecat la muncă peste hotare. În fiecare zi, 106 oameni pleacă definitiv din R. Moldova, arată un studiu realizat de Magenta Consulting. Potrivit Barometrului Opiniei Publice, 56% dintre cetăţenii R. Moldova rămaşi acasă ar pleca dacă ar avea ocazia.