Mărturia unei adolescente: „Îmi părea ciudat ca cineva să mă accepte, fiind în scaun cu rotile”

În R. Moldova tot mai des poate fi auzită sintagma „drepturile omului”, care, însă, rareori sunt respectate. Persoanelor cu dizabilităţi le este şi mai greu să-şi apere interesele şi drepturile. Totuşi, dorinţa de a face studii, de a se angaja şi de a duce un mod de viaţă obişnuit îi face să nu renunţe.

Cristina are 15 ani şi este în clasa a VIII-a. Adolescenta visează la o carieră în domeniul IT. Însă cea mai mare dorinţă a ei este să spargă stereotipurile şi să demonstreze că persoanele cu nevoi speciale pot să facă faţă, ca şi ceilalţi.

„I-am dăruit toată dragostea noastră”

Cristina are paralizie cerebrală infantilă. Fetiţa s-a născut înainte de termen. Naşterea a fost complicată. „După scorul Apgar a avut doar 4 puncte. S-a întâmplat din cauza unei hemoragii. Până m-au luat la naştere, ea a avut de suferit. A fost ca o hipoxie (lipsă de oxigen, n.r.) a creierului. S-a născut de doar 1kg 800 gr. Eram însărcinată în 32-33 de săptămâni”, relatează mama adolescentei, Natalia Buşilă. Deşi medicii nu dădeau mari şanse de supravieţuire, atât mama, cât şi fiica n-au renunţat. „I-am dăruit toată dragostea noastră. I-am făcut toate intervenţiile necesare. Chirurgicală a fost doar la ochişori, restul au fost făcute cu laserul. În total, sunt cinci operaţii. Patru le-am făcut la Tula (Federaţia Rusă, n.r.) şi una la noi în R. Moldova”, relatează mama adolescentei.

După fiecare intervenţie, circa o lună copila era practic imobilizată, după care urma perioada de reabilitare intensivă. „În caz contrar, iarăşi apăreau contracturile şi atunci operaţia ar fi fost făcută în zadar”, explică mama. Astăzi, rezultatele acestor intervenţii sunt vizibile. „Mişcările nu sunt mereu bine coordonate, dar poate să se mişte, nu stă cu capul pe o parte. Se simte mai bine”, adaugă mama, care spune că nu se vor opri şi vor continua să facă masaj, gimnastică şi toate cele necesare.

La studii cu taxiul

Cristina nu a avut posibilitate să frecventeze nici grădiniţa şi nici şcoala din apropierea domiciliului. „Nu am fost acceptaţi, dar nici şcoala nu era adaptată cu bară, cu rampă. La o altă şcoală, care era adaptată, tot am fost acceptaţi cu greu, pentru că nu eram din teritoriu. Am scris cereri la Ministerul Educaţiei. Într-un final, ne-au acceptat”, relatează mama tinerei, Natalia Buşilă. Totuşi, femeia nu învinuieşte profesorii, găsindu-le chiar şi scuze. „Ei nu s-au ciocnit cu astfel de probleme. Nu au mers alături de aceşti copii, ca să vadă cum se manifestă această boală. Au o frică din necunoştinţă”, consideră aceasta. Din clasa a V-a Cristina s-a transferat la Liceul Teoretic „Pro Succes”, unde şi-a făcut prieteni, care o susţin şi-i sunt alături în fiecare clipă. „Îmi părea ciudat ca cineva să mă accepte, fiind în scaun cu rotile”, ne destăinuie tânăra, accentuând că, în viaţa de zi cu zi, aceste persoane deseori nu sunt luate în seamă.

Drumul spre şcoală, însă, tot este unul anevoios. În zona în care locuieşte Cristina nu circulă troleibuzele, iar în microbuz nu poate să urce cu tot cu scaunul cu rotile. Astfel, există două posibilităţi: taxiul sau transportul oferit de şcoală. „Aveam înainte o colaborare strânsă cu Centrul de zi „Speranţa”, care a avut un proiect în cadrul căruia s-a oferit transport pentru copiii cu dizabilităţi din zonă. Atunci maşina centrului aducea copiii la şcoală şi-i ducea acasă după lecţii. Acum aceste servicii sunt parţiale, părinţii achită o sumă oarecare pentru transportul copiilor”, explică Marina Bîlici, directoarea Liceului Teoretic „Pro Succes”.

O persoană străină n-ar fi putut să-i ofere dragoste copilului meu

Natalia Buşilă este mama şi, totodată, asistentul personal al fiicei sale. Femeia a fost nevoită să renunţe la serviciu, ca să se afle non-stop alături ea. „Dacă am fi angajat o altă persoană, ar fi trebuit să-i dau tot salariul meu. În plus, o persoană străină puţin probabil că ar fi putut să-i ofere dragostea de care are nevoie copilul meu”, spune mama Cristinei. Adolescenta este atentă la ceea ce spune profesorul în timpul lecţiei, dar nu reuşeşte să scrie tot ce se dictează, îşi face doar câteva notiţe. „Dacă la unele lecţii scriu eu în locul ei, la altele pot nici să nu intru în clasă, îi dau voie să se descurce singură”, relatează mama. Cristina ne spune, cu părere de rău, că în R. Moldova nu se practică utilizarea computerelor în timpul lecţiilor. „Pentru unii elevi ar fi mai uşor să dactilografieze decât să scrie cu mâna”, accentuează tânăra, mărturisind că şi-ar dori să devină profesoară de informatică.

Iniţial, „Pro Succes” a fost creată ca o şcoală-pilot, instituţie ce se axa pe învăţământ incluziv. În această şcoală nu se mai pune problema că, alături de ceilalţi, învaţă şi elevi cu dizabilităţi sau cu cerinţe educaţionale speciale. Iar copiii formează relaţii colegiale sau de prietenie. „Copiii învaţă foarte mult unii de la alţii, învaţă să întindă o mână de ajutor celui de alături fără ca acesta să-i ceară, iar cei cu cerinţe educaţionale speciale învaţă să ceară ajutor atunci când au nevoie de el, dar şi să se descurce singuri”, remarcă Marina Bîlici.

„Aceşti copii nu ştiu ce înseamnă răutate”

Sergiu, 16 ani, s-a născut cu Sindromul Down. În pofida acestui fapt, tânărul este foarte curios şi-i place mult să înveţe. „Vreau să am mai multe note bune, să susţin bine examenele de Bacalaureat, ca să pot, ulterior, să-mi găsesc un loc de lucru care să-mi placă”, ne împărtăşeşte Sergiu planurile de viitor. Tânărul are mai multe pasiuni. De trei ani, practică boxul, însă nu-şi doreşte să se facă un boxer profesionist. „Vreau să devin cântăreţ de muzică populară”, ne spune acesta zâmbind, după care adaugă: „O să fac un pic de muzică, dar mai multă istorie, pentru că este foarte interesantă. Cel mai mare conducător al Moldovei a dus 47 de războaie, dintre care doar două le-a pierdut”, ne spune tânărul entuziasmat.

Unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Sergiu este Nina Guştiuc, soţia fratelui său. Cei doi s-au cunoscut acum cinci ani. „Este un copil sincer, care nu ştie ce înseamnă răutate. M-a cucerit din prima. Alături de el viaţa capătă un sens nou”, spune Nina. „Da, e dificil, dar, totodată, aceşti copii pot să-ţi aducă foarte multă fericire. Ei nu au răutate, nu ştiu ce este invidia. A fost un caz când un copil l-a îmbrâncit. Îl întreb: dat tu ce-ai făcut? El spune: nimic, el doar e mai mic decât mine. Aceşti copii au suflete curate şi-i iubesc pe toţi”, spune tânăra cu convingere.

Spre deosebire de Cristina, Sergiu poate să plece singur acasă după lecţii. În plus, tânărul frecventează sala de box de trei ori pe săptămână, dar nu uită să-şi facă temele pentru acasă. „Este primul lucru pe care-l face imediat ce se întoarce de la şcoală. Îi place mult să înveţe. Îi place ştiinţa, muzica, sportul. Îşi doreşte mult să termine liceul. Pe urmă, vom decide împreună cu el. Este un băiat deştept şi responsabil. De aceea, sunt sigură că se va descurca indiferent de calea pe care o va alege”, spune Nina Guştiuc.

„Instruiri se fac, dar ele sunt insuficiente”

Educaţia incluzivă prinde un contur tot mai accentuat în R. Moldova, iar pentru a trece la etapa de conştientizare la nivel naţional a importanţei acestui proces, a fost lansat proiectul „Dinamizarea Procesului de Educaţie Incluzivă în Republica Moldova”, implementat de APSCF cu suportul CCF Moldova în perioada aprilie 2014 – decembrie 2015. În acest scop, au fost organizate şi o serie de instruiri calificate cu participarea experţilor internaţionali. „Instruiri se fac. La nivel de ţară, ONG-urile lucrează în acest domeniu, dar ele sunt insuficiente. În plus, noi suntem instruiţi la general, dar fiecare are particularităţile lui. Uneori se întâmplă un fel de talmeş-balmeş, când un om care, în genere, nu ştie ce înseamnă copil cu dizabilităţi este angajat ca şi cadru didactic de sprijin”, remarcă directoarea Marina Bîlici. În prezent, în cadrul Liceului „Pro Succes” învaţă 45 de copii cu cerinţe educaţionale speciale şi 23 de copii cu dizabilităţi. Totodată, acest liceu este frecventat şi de copii din centrele de plasament sau din casele de tip familial.

Conform datelor Ministerului Educaţiei (ME), în subordinea ministerului sunt şase instituţii în care studiază persoane cu dizabilităţi: una în care învaţă 126 de copii cu dizabilităţi de văz, două în care învaţă 218 copii cu dizabilităţi de auz şi trei care sunt frecventate de 681 de copii cu dizabilităţi mintale. La întrebarea câte instituţii de învăţământ sunt dotate cu rampe şi ascensoare necesare copiilor cu dizabilităţi, serviciul de presă al ME ne-a expediat următorul răspuns: „Instituţiile în care învaţă copii cu probleme locomotorii sunt amenajate special, conform cerinţelor. Restul instituţiilor, parţial”.