Istoria unui nonagenar care a supraviețuit războiului și foametei: „În primul rând, omul trebuie să aibă sănătate și dorință de lucru, că dacă ai lucra, nu te-ai prăpădi niciodată”

Traseul Chișinău-Drochia ne aduce la gospodăria unui cititor fidel de 90 de ani. Fără ochelari, acesta citește Ziarul de Gardă, „pentru că e cel mai precis și de nădejde”. Moș Petruț le-a trăit pe toate – războiul, foametea, boala și frigul. Din familia sa cu șase copii, el rămâne unicul supraviețuitor al acelor timpuri.   

Ajuns acum la 90 de ani, senin și lucid, moș Petruț se tot laudă cu ceea ce are mai de preț – șase copii, 16 nepoți și 34 de strănepoți.      

„Nu a reușit lumea să se bucure că s-a terminat războiul, că a venit foametea peste lume”, își amintește acum moș Petruț. Avea 13 ani când sovieticii au venit și le-au luat din casă „ultima sămânță”. 

„A fost foame special făcută de Stalin. Le trebuia mâncare pentru soldați și veneau și luau tot din casă. Oamenii au prins a ascunde pe unde puteau, dar sovieticii oricum găseau. Grăunțe, grâu, orz – le găseau și în horn, și în pod, și pe la animale. Le găseau și le luau. Lăsau norodul fără nimic. Așa erau ei”, povestește moș Petruț. 

Își amintește că anul dinaintea foametei a fost extrem de secetos și sărac.

„Un an de zile nu s-a făcut nimic. Recolta era câte un porumb mărunțel și păcătos la câțiva metri. Apăruse și niște omizi care mâncau și porumbul cela rar, și buruianul. Am intrat în iarnă fără nimic. Nu aveam nici cu ce face focul. Am stricat șopronul”, își amintește vârstnicul. 

În 1946 se întoarse tatăl acestuia de pe front – „neputincios și bolnav”, spune el. „Tata s-a întors bolnav de dizenterie. Stătea pe budă. După el și toți ceilalți au chicat la pat. Care stătea pe cuptor, care pe budă, care jos – și părinții, și cele două surori, și cei trei frați. Din toți, numai eu mă purtam pe picioare”, povestește moș Petruț. 

„La fiecare casă era boală și foame”

Starea de sănătate a familiei era gravă, „dar toți basarabenii erau așa”, susține bărbatul. „Atunci deja nu ne mai diferențiam. La fiecare casă era boală, la fiecare casă era foame și frig”, povestește el. 

Și pentru că nu mai avea nicio sursă de alimentare, familia fusese „înscrisă în lista de la cantină”. „Mă duceam o dată în zi la cantina din sat și îmi umpleau ulciorul cu borș, cu ce mai găteau atunci. Și veneam și îi hrăneam pe rând pe toți.” 

Basarabenii înfometați mai aveau o zi în care sperau la o bucată de pâine – joia, când se aduna lumea din mai multe sate „pentru a face schimbul”. 

„Eu mă duceam că eram cel mai voinic. Mă duceam să fac schimbul. Luam de acasă ce găseam – un ștergar, o față de masă, o haină. Mă duceam la târg la Zgurița și la Drochia. Pe jos mă duceam. Schimbam un ștergar pe o bulcă. Aveam trei ștergare, luam trei bulci. Una o mâncam eu pe loc acolo, după atâta drum, restul aduceam în casă”, își amintește moș Petruț.

Peste un timp, tatăl lui Petruț a murit. Moș Petruț zice că nici acum nu știe cum și de către cine a fost înmormântat. „Poate era cineva pus care-i strângea și-i îngropa, nu știu. Nu-mi aduc aminte ca noi să ne fi ocupat de el”, spune moș Petruț cu nedumerire. 

„Flămând și singur, în Polonia”

Îndurerat de pierderea tatălui, într-o altă zi de târg, Petruț s-a rătăcit și a mers până a ajuns  în… Polonia, susține el.

„Cât mă hodineam și mâncam o altă bulcă schimbată pe ștergare, vedeam că norodul aduna ce avea pe acasă – covoare, țoluri, puneau în sac și se suiau în vagoane de cărat nisipul. Nu știu ce mi-a dat în gând și am urcat și eu între norodul cela. Nu m-a întrebat nimeni «Cine ești, copchile? Unde te duci, ce cauți?» Nimeni nu m-a întrebat”, își amintește astăzi vârstnicul, copilul de cândva.  

„Și a pornit trenul, dar nu știam încotro se duce. Când m-am trezit, m-am trezit într-o pădure. S-a oprit trenul și a început lumea a coborî, dar în jur doar pădure”, povestește moș Petruț. 

„M-am dus și eu după lume. Ne duceam unde ne duceau ochii. Cineva strângea crengi, făcea focul. Altul fierbea, altul cocea cartofi. Mergând prin pădure, am găsit o cărare și am mers pe un lan cu secară. Și mergând pe cărarea ceea, am căzut jos. Și stăteam cu fața în jos. Auzeam că merge lume pe lângă mine, dar nu a pus unul mâna pe mine să vadă dacă-s viu sau mort”, povestește vârstnicul. 

Peste o perioadă, Petruț și-a revenit și și-a continuat calea.  

„M-am ridicat și am ajuns la o cotitură și îmi ziceam – unde să mă duc eu? Mă gândeam că miază-noaptea e încoace, asfințitul e încolo, răsăritul e încoace și miazăzi – acestea le-am învățat de la școală. Știam că trebuie să vin la miază-zi. Am ajuns la o întindere de pământ, dar casele erau îndepărtate una de alta. Mă opream la poartă și cui i se făcea jale, îmi dădea câte un cartof de acela. Acolo se făceau cartofi”, își mai amintește moș Petruț. 

Spune că s-a oprit să locuiască la un polonez. Potrivit lui, era în primăvară după Paște când băiatul de 13 ani s-ar fi rătăcit în Polonia și ar fi rămas să locuiască acolo pentru încă trei luni. 

„Polonezul mă punea să-l ajut în gospodărie, să tai șișcă la vacă, să pasc vaca, să-l însoțesc la iarmaroc”, spune Petruț. 

Potrivit lui, tot de la iarmaroc, își găsise drumul spre casă. 

„Nu țin minte dacă el mi-a zis să mă duc de la el sau eu singur am zis că trebuie să vin acasă, dar de la iarmaroc am zis să o iau spre răsărit, spre casă. Mergând pe un drumușor, ajung tot în pădure. Și am zis – «O, dacă sunt în pădure, deja e bine»”. 

„Și am umblat prin pădure și am umblat, până am găsit stația și același tren, dar încărcat cu lemne. Mi-a dat în cap să mă uit încotro e aninată locomotiva și am văzut că e în spre miază-zi. M-am băgat sub un vagon. Acolo am și dormit. A mers trenul, a mers. Târziu am văzut că a intrat într-o gară, dar nu s-a oprit. A mai trecut un timp și am zărit altă gară, am citit – Drochia. Și m-am bucurat, deja simțeam că sunt acasă. Dar nu s-a oprit la Drochia, ci tocmai la Sofia a oprit pe câteva minute și eu repede am sărit”, povestește Petruț despre întoarcerea sa. 

Ajunsese când era noaptea, așa că s-a oprit în loc până se făcu dimineața. 

„Am trecut calea ferată și m-am dus unde era iarmarocul.  Am stat acolo până s-a făcut ziua. Mergând așa, am dat de o fântână și o vie. Atunci mi-am amintit că acesta e hotarul dintre Chetrosu și satul vecin. Cunoșteam fântâna și livada. Și așa am înțeles că am ajuns la pământul meu”, mărturisește vârstnicul. 

Moș Petruț susține că s-a întors acasă în iulie, peste trei luni. În aceste luni, familia sa devenise tot mai neputincioasă în fața bolii. 

„Am ajuns la pământul meu”

„Am ajuns acasă odată cu asfințitul. Acasă era doar sora și un frate, ceilalți muriseră. Nimeni nu m-a întrebat unde am fost și de ce am lipsit de acasă atât de mult timp”, spune moș Petruț.

Nu mai aveau nimic în gospodărie și se angajase să pască vaca unui vecin, pentru ca să aibă de mâncare pentru el și pentru cei doi frați care-i mai rămăseseră.  

„Într-o seară, am mâncat fasole și ne-am culcat afară. Dimineața, când m-am trezit, fratele era umflat și mort.” Pentru că și sora acestuia era bolnavă, într-un final, Petruț a rămas singur pe lume, singurul supraviețuitor din familia sa. 

„Stăteam la vecinul acela. Pășteam vaca, duceam calul la deal. Mă duceam la arat, la semănat cu căruța”, povestește moș Petruț. 

„Și pentru că așa erau timpurile”, cât Petruț era la muncă, casa lui rămânea tot mai pustiită. 

„La lucru la colhoz, pe degeaba”

„Într-o zi, ghea Costache mi-a zis că mi-au furat ferestrele. Și când am venit, chiar așa era –  patru ferestre și ușa din față erau scoase”, își amintește moș Petruț.  Pentru că nu era „din chiaburi”, acesta a scăpat de deportările staliniste, dar a rămas „să lucreze pe nedrept” în colhoz. 

„În 1949 i-au ridicat pe sărmanii oameni. Dimineața mă duceam la deal la lucru, vedeam camioanele pentru vite încărcate cu lume. În 1950 strângeau ce aveau de la cei deportați ca să înființeze colhozul – vaci, viței, cai.”  

„Într-o zi, ghea Costache mi-a zis că are mâncare tot mai puțină și m-a întrebat dacă știu unde trăiesc mătușile mele. Aveam trei mătuși în sat. Într-o zi, m-am dus la o mătușă, ca să fie cu o gură mai puțin la mâncare. M-am dus, dar nici ea nu avea cu ce face focul și de  mâncare. Țin minte cum ne duceam cu frânghia după paie. Mai făceau jom din sfeclă, le mai cocea și se hrănea lumea”, își amintește moș Petruț.

Apoi, ajunge să lucreze în colhoz „pe degeaba”, cum spune el. „La noi în sat erau patru colhozuri. Un președinte era Anton, de la noi din mahala. Într-o zi a scos un caiet, m-am iscălit și gata – m-am făcut colhoznic”, mai spune el. 

Și devine văcar. 

„Toți aveau vaci și așa s-a gândit el să facă, ca oamenii să poată lucra dealul și animalele să pască. Și m-a pus pe mine și pe un bărbat venit de la front fără mână să fim văcari. Nu ne dădeau bani, dar ne numărau zilele de muncă și ne dădeau pâine.  

„17 ani – vremea de însurătoare”

Petruț împlinise 17 ani și-i venise vremea de însurătoare. S-a însurat tot în colhoz. Un unchi din vale, Dumitru, lucra la grâne la colhoz, iar socrul meu, Alexei, era căruțaș. 

„Și nu știu ce le-a dat lor în cap să ne împreuneze”, povestește moș Petruț zâmbind. 

„Văd că fetița asta a ta e hărnicuță. Eu am un nepot, tot harnic. Hai să-i întorlocăm”, zise Dumitru către Alexei. Venit seara acasă, unchiul Dumitru îi zice lui Petruț:

—  Măi băiete, tu nu vrei să te însori?

— Da eu știu… Trebuie să-mi caut mireasă. Ce, eu am când umbla după mirese dacă lucrez întotdeauna. 

— Păi mireasa e pe loc. E din mahalaua ta. A lui Alexei Frumosu‘.

— Hai că m-oi duce eu la dânsa. 

„Cu toată rușinea, m-am dus eu într-o seară la Verunea. Ea era cu un an mai mare. Peste vreo săptămână, mama ei a zis: «Duceți-vă și vă înscrieți la primărie.» Și ne-am dus.” De atunci, au trecut mai mult de 70 de ani și în familia lor s-au născut cinci fete și un băiat. Iar astăzi, moș Petruț se laudă cu cei 16 nepoți și 34 de strănepoți.   

L-am întrebat pe moș Petruț când a înțeles el că-i devine traiul mai ușor. A răspuns:  

„Eu, după ce m-am însurat, de-amu am prins la puteri. Știam tot ce trebuie să fac, că aveam femeie”, spune zâmbind. 

Trecut prin război, foamete și muncă neremunerată, moș Petruț, la ai săi 90 de ani, spune că cel mai mult, omul are nevoie de sănătate și de muncă.

„În primul rând, trebuie să ai sănătate și dorință de lucru, că dacă ai lucra, nu te-ai prăpădi niciodată”, spune moș Petruț. 

Moș Petruț a învățat la școală doar un an, la români. Acum, la ai săi 90 de ani, scrie și citește fără ochelari. A aflat de ZdG mai mulți ani în urmă, „când poștăriței îi trebuia să aibă mulți cititori”, dar de atunci și până azi citește ZdG, „pentru că e cel mai precis și de nădejde” și „pentru că lui îi trebuie informație precisă”. 

Foametea din RSSM din 1946-1947 a avut cauze multiple: distrugerile în agricultură  provocate de război, secetă, de ocupația sovietică și de jaful local sistematic al acesteia. Din motiv că produsele alimentare erau luate cu forța de la țărănime, la începutul anului 1947 sufereau de distrofie de la 10% la 15% din populația sătească. În decembrie 1947, în multe raioane distroficii alcătuiau de la 15% până la 30% din populație, iar în unele locuri această cifră se ridica până la 80%. 

Numărul oamenilor care au murit de foame și boli între decembrie 1946 și august 1947 în RSSM este variabil. Unele surse dau un minim de 115 mii de oameni care au decedat, altele menționează cifra de 216 mii, 250 de mii și 300 de mii  de oameni, la aceștia adăugându-se alți 350 de mii de oameni care au fost afectați de malnutriție, dar care au supraviețuit.