Însetaţii care mor de foame

La 7 iulie, în cadrul programului „Reporter de gardă” emis la Moldova1, a fost pusă în dezbatere problema copiilor aflaţi în hemodializă. Aceşti copii sunt loviţi nu doar de neşansa de a nu avea o sănătate bună, ci şi de incoerenţele sistemelor de sănătate şi de asigurare socială, care îi supun la multe lipsuri, inclusiv la lipsa alimentaţiei. După difuzarea acestui program, la 19 iulie Ministerul Sănătăţii a dispus alimentarea copiilor în timpul procedurilor de dializă.

În R. Moldova sunt câteva sute de persoane în hemodializă, pentru care viaţa are o singură perspectivă – transplantul de rinichi. În ultimii 10 ani, această perspectivă a fost completamente anulată pentru ele, odată cu sistarea oricăror operaţii de transplant de organe în centrele de chirurgie moldoveneşti.

O persoană cu insuficienţă renală trebuie să meargă de 2-3 ori pe săptămână la o secţie specializată de dializă, unde petrece câteva ore conectată la un aparat de filtrare sangvină. Între drumurile la dializă, regimul de muncă şi cel alimentar sunt foarte stricte: orice supraefort poate provoca hipertensiune cu urmări critice. Totodată, orice aliment trebuie măsurat. Duşmanii persoanelor în dializă par să fie fructele, legumele şi sucurile, alături de ciorbe şi iaurturi. Medicii spun că nimic din ceea ce conţine lichide nu este inofensiv pentru pacienţii în dializă. Dar, totodată, ei au nevoie de un aport de proteine şi glucide care să îi menţină.

Interzis să bea apă pe arşiţă

Cum e pentru un copil să vadă o grădină de fructe sau poliţele de sucuri din magazine şi să ştie că nu are voie să se apropie de ele? Dar cum e pentru un copil să facă sute de kilometri cu autocarul în fiecare săptămână pe timp torid de vară şi să ştie că nu are voie să bea apă? Nicoleta Bulat are doar 14 ani, dar ştie foarte bine cum e să înduri setea ani în şir. Orice consum de apă poate duce la acumulări de lichid la inimă sau plămâni, care o pun imediat în dificultatea de a respira normal. Nicoleta este nevoită să piardă 2-3 zile pe săptămână în drum spre procedurile de dializă, de aceea frecventarea şcolii este compromisă. Dar şi în zilele în care e acasă, drumul spre şcoală îi consumă toată energia şi puterile. Lecţia pe care a învăţat-o cel mai bine este cea despre componenţa chimică a sângelui şi despre componenţa alimentelor. „Am voie să mănânc doar rodie, căci ajută la hemoglobină. Dar nu întotdeauna avem bani pentru aşa ceva”, explică Nicoleta. Ea cunoaşte şi lecţia dură a contabilităţii: o pensie de invalid de gradul I nu poate să îţi ofere decât un meniu compus din pâine şi uneori cartofi.

Nicoleta a avut parte în viaţa sa doar de neşanse. Mai întâi, când avea 5 ani, s-a îmbolnăvit mama sa, Ludmila Negură, care este în hemodializă de 9 ani. Apoi, mama bolnavă şi cei doi copii au fost abandonaţi de tată. Ulterior, şi Nicoleta, la doar 9 ani, a făcut insuficienţă renală. Acum, în familia lor se vorbeşte în fiecare zi despre sete, hemoglobină, kaliu şi despre modul în care pot supravieţui 3 persoane: 2 în hemodializă cronică şi o studentă, dintr-o sumă lunară care abia de depăşeşte o mie de lei. „Deseori pornim la drum flămânde. Drumul de la Drochia la Chişinău este lung, durează vreo patru ore, şi Nicoleta cere apă, ceva de mâncare, dar eu mai mult decât pâine nu pot să îi dau”, explică mama, Ludmila Negură.

La Chişinău, după 4 ore de mers cu autocarul, mama şi fiica intră în hemodializă pentru alte 4 ore. După care, cu o felie de pâine, pornesc la drum, parcurgând alte ore înapoi, până la Drochia. Ajung acasă în fapt de noapte, istovite, la o masă goală.

Părinţii, afectaţi ca şi copiii

Şi Gicu Cărăuş din Călăraşi suportă suferinţe similare cu ale Nicoletei. E şi el un copil de 14 ani şi e de câţiva ani în hemodializă. Deşi are părinţii aparent sănătoşi, familiile cu asemenea copii suferă o povară financiară de nedescris. „Copilul nu poate veni singur la hemodializă. Este nevoie ca un părinte să îl însoţească permanent, de două-trei ori pe săptămână, la dializă. Respectiv, atunci când suntem acasă, acest copil nu poate fi lăsat fără supraveghere, pentru că are acumulări de lichid la inimă şi deseori se simte rău. Dar statul nu ia în considerare că un părinte nu lucrează, ca să îngrijească acest copil. Respectiv, supravieţuim toţi din salariul soţului, dar şi el deseori e în şomaj”, ne-a spus Iulia Cărăuş, mama băiatului.

Subalimentarea, cauzată de sărăcia bugetară, este una dintre suferinţele copiilor în hemodializă. Atât medicii, cât şi părinţii confirmă faptul că aceşti copii, odată ajunşi în insuficienţă renală şi implicit în dializă, nu mai cresc în înălţime, nu le mai cresc unghiile, părul, dinţii, oasele. Ei rămân să poarte aceleaşi haine, de aceleaşi mărimi ani în şir, pentru că viaţa lor nu se mai schimbă.

Ghinionul lor face ca tratamentul cu hemodializă să fie considerat de către stat ambulatoriu, astfel în spital nu li se oferă niciun fel de alimentaţie, nici măcar un pahar cu ceai. Solicitat de Ziarul de Gardă, Viorel Soltan, ministru adjunct al Sănătăţii, a declarat iniţial  că Ministerul Sănătăţii se ocupă doar de tratament, nu şi de situaţia socială a pacienţilor.

„În limitele mijloacelor disponibile”

Toate aceste situaţii au fost descrise şi în filmul „Murind în aşteptare”, realizat de către Departamentul Investigaţii TV al Asociaţiei Telejurnaliştilor Independenţi din Moldova în cooperare cu ZdG. Programul a fost difuzat la 7 iulie 2011 la postul public „Moldova1” (http://tv.zdg.md/dosarele-zdg/murind-in-asteptare). La câteva săptămâni am primit o scrisoare de la Ministerul Sănătăţii. Ministrul adjunct, Viorel Soltan, ne informa că după difuzarea acestui program „am intervenit şi am rezolvat problema cu alimentarea copiilor. Chiar nu mi-am imaginat că cei care sunt trataţi ambulator nu sunt hrăniţi în acea secţie”.

Dispoziţia Ministerului Sănătăţii din 19 iulie arată că „Ministerul Sănătăţii acceptă includerea în programul tratamentului a alimentaţiei în limitele mijloacelor financiare disponibile, conform alocaţiilor prevăzute în contractul de asistenţă medicală obligatorie”. După câteva zile de la emiterea acestei dispoziţii, micii pacienţi au primit câte o gustare în timpul dializei. Dar discriminările continuă. Ludmila Negură, care face procedurile de dializă alături de fiica ei, nu primeşte acest pachet, pentru că este matură. La fel şi alţi părinţi care, în sărăcia lor de şomeri forţaţi, fac ceea ce trebuie să facă – îşi însoţesc copiii la hemodializă îndurând lipsuri.

O soluţie pentru aceşti copii, ca şi pentru orice persoană aflată în hemodializă, ar fi operaţiile de transplant. Reprezentanţii Ministerului Sănătăţii afirmă că primele operaţii de transplant de rinichi vor fi realizate până la finele acestui an.

Alina RADU