Grigoraş, 9 ani: „Am să mă fac poliţist, ca să ucid bandiţii care fură părinţii”
După tragedia care i s-a întâmplat acum patru ani, când, în urma evenimentelor din 7 aprilie 2009, fiul său a fost găsit mort într-un lan de floarea-soarelui (ZdG nr. 276, 13 mai 2010), Ecaterina Şpac, din satul Peticeni, a decis să deschidă o casă de copii de tip familie. În grija ei se află, mai bine de doi ani, cinci copii de diferite vârste. Pentru ca fiecare dintre ei să aibă şi o ocupaţie, femeia le-a cumpărat câte o capră.
În ograda Ecaterinei e mare învălmăşeală. Copiii joacă fotbal. Numărul incomplet al echipei, formate doar din cinci persoane, nu-i împiedică să dea câte un gol în poarta nesupravegheată de nimeni. Deşi Gheorghina este singura fată între cei patru băieţi, pasează cu siguranţă mingea către fratele său, Sergiu, care e cel mai mic, având doar trei ani. Chiar şi aşa, Sergiu face faţă destoinic jocului. Camarazii mai trec cu vederea şuturile ratate ale piciului şi îl încurajează să strige împreună: GOOL!
Împărăteasa, ţica-ţica-ţica
După amiază, toţi vor pleca pe deal, la adăpat caprele. Fiecare are câte una şi le îngrijesc care şi cum poate. Cel care le poartă de grijă mai mult este Gheorghe, cel mai mare dintre copii. Pe capra băiatului o cheamă Ţariţa, în traducere din rusă ar fi Împărăteasa. Ecaterina le zice că mai frumos ar suna româneşte. Cu toate astea, copiilor le mai scapă câte un Ţariţa, na-na-na. Ceilalţi le-au botezat pe cornute cu nume moderne: Mirela, Miranda, Trandafira şi Floricica. Însă se încurcă dacă îi întrebi a cui e capra Miranda? Toţi răspund în cor: a lui Serioja, Gheorghina, Valentin, Grigore.
Solidaritate “frăţească”
Cei cinci copii se află în grija Ecaterinei de doi ani. Doi provin dintr-o familie, trei din altă familie, dar au avut aceleaşi probleme: sărăcie, vagabondaj, părăsiţi de proprii părinţi. Gheorghe şi Valentin nu vor să povestească prea mult despre familia lor, mai bine zis nici nu doresc să se întoarcă acolo. Ei spun că Ecaterina le este mamă şi aici le place mai tare. Ceilalţi trei frăţiori, Grigore, Gheorghina şi Sergiu, împărtăşesc aceeaşi opinie. “Sunt solidari unii cu alţii, deşi nu sunt fraţi între ei. Asta s-a putut vedea când i-au ascuns pozna lui Sergiu. Mâzgălise ceainicul cu cerneală. Toţi tăceau chitic, nimeni nu mi-a spus cine a făcut boroboaţa. Cel care s-a dat de gol, însă, a fost însuşi făptaşul”, povesteşte Ecaterina zâmbind.
Punct şi de la capăt
Trecuse doi ani de la moartea fiului său, în vârstă de 22 de ani, omorât într-un lan de floarea-soarelui, când Ecaterina a hotărât să pună capăt suferinţei şi să ajute nişte copii orfani. “Golul din suflet nu am să-l umplu niciodată, dar m-am gândit că viaţa trebuie să continue şi să compensez cumva durerea, iar în camera băiatului ar putea să doarmă nişte copii care nu au locuinţă, decât să o pun sub lacăt. M-am dus la primărie şi le-am explicat că aş putea să am grijă de nişte copilaşi sărmani”, povesteşte Ecaterina. Răspunsul de la asistenţa socială din Peticeni nu l-a aşteptat mult timp şi, în august 2011, în casa femeii şi-au găsit adăpost frăţiorii Gheorghe şi Valentin. “Când au venit, arătau tare jalnic. Murdari şi cu boli de piele. Cu încetul, i-am pus pe picioare”, spune femeia.
În clasa întâi la nouă ani
Ecaterinei i-a luat mult timp şi să-i ridice la învăţătură. Aproape un an, seară de seară, au făcut temele împreună. “Învăţau slăbuţ, Valentin, cel mai mic, avea nouă ani şi a trebuit să-l dau în clasa întâi, deoarece nu ştia nici să scrie, nici să citească. Gheorghe avea o altă problemă, chiar dacă învăţase şase clase cu chiu, cu vai la el în sat, când s-a dus, aici, în clasa a şaptea nu voia să facă nimic. Rupea foile din agendă, pentru că nu avea idee ce înseamnă asta. Şi mai ales nu voia să vorbească. Cu greu, profesorii puteau scoate un cuvânt din el. Copilul suferise un şoc puternic. Vagabondase o perioadă de timp şi acum nu se putea adapta. Însă anul acesta are note destul de îmbucurătoare şi, cel mai mult, sunt mândră că se vede efortul pe care l-a depus la învăţătură în aceşti doi ani”, mărturiseşte Ecaterina.
Despre familia fraţilor nu cunoaşte multe detalii şi nici nu prea o interesează. Cel mai mult îşi doreşte ca aceşti copii să ducă un trai decent şi să se bucure de copilărie. “Nu fac nicio diferenţă între copiii mei biologici şi aceşti micuţi. Chiar pot să spun că ei au condiţii mult mai bune de viaţă decât au avut ai mei. Aceştia au şi măsuţă unde să-şi facă lecţiile, baie”, spune femeia.
Unde mănâncă doi, pot mânca încă trei
Peste câteva luni, familia Ecaterinei s-a mărit cu încă trei frăţiori: doi băieţei şi o fetiţă. “Primăria a văzut că mă descurc bine cu Gheorghe şi Valentin şi mi-a propus să mai iau sub protecţia mea încă trei suflete, mai ales că am o casă destul de încăpătoare şi este loc pentru toţi. Fetiţa, Gheorghina, a terminat anul acesta clasa a doua, împreună cu fratele ei mai mare, Grigoraş, deoarece la fel nu ştia să citească şi să scrie şi l-am dat în clasa întâi. Băiatul visează să devină poliţist. “Am să-i ucid pe bandiţii care fură părinţii”, spune Grigoraş îngândurat.
Sergiu nu merge la grădiniţă, deşi ar trebui să o frecventeze. “Când l-a adus în plasament, nu avea cartela medicală. A fost luat la evidenţă, dar nimeni n-a observat că lipsesc nişte vaccinuri, iar acum nu pot să-l aranjez la grădiniţă. M-am adresat de trei luni, însă am rămas doar cu promisiunile”, oftează Ecaterina. Femeia speră că cei de la asistenţa medicală din sat vor lua măsurile necesare şi Sergiu va putea merge în curând la grădiniţă.
Cerşitul, metoda principală de întreţinere
Mama acestor trei micuţi rar se întâmpla să stea acasă, povestesc copiii. Respectiv, ei aveau grijă de gospodărie, întreţinându-se cum puteau. Astfel, Grigoraş, care nu avea mai mult de şase ani, îl lua pe Sergiu în spate, pe Gheorghiniţa de mână şi colindau drumurile satului. Când foamea îi dobora, se opreau în faţa magazinului sau a primăriei şi cereau de mâncare. Fetiţa povesteşte că podelele erau acoperite cu pământ şi dacă se întâmpla ca cineva dintre ei să verse găleata cu apă, atunci umblau murdari ca purceii zile întregi şi, în plus, mai stăteau şi însetaţi. Pe mama lor au văzut-o acum de Paşti, când le-a făcut o vizită la noua lor casă.
Le-a adus copiilor cadouri şi hăinuţe. La început, nimeni nu dorea să se apropie de ea, dar încetul cu încetul au trecut de această barieră. Femeia promite că în curând va veni să-i ia acasă. “I-am explicat că mama rămâne mamă şi mai bine ca ea nu poate să le ofere nimeni căldura necesară”, spune Ecaterina. Mama copiilor a promis că, după ce mai adună nişte bani la Moscova, va reveni după ei.
La şcoală copiii mai au probleme de acomodare, iar uneori sunt discriminaţi de elevi. “Într-o zi, Valentin a venit plângând de la şcoală, deoarece un coleg l-a numit “bomj”, dar i-am spus să nu pună la inimă, pentru că viitorul e înainte şi dacă o să înveţe şi o să depună efort, o să aibă un viitor luminos. Nu contează cine eşti, contează că toţi au loc sub soare – şi cei săraci, şi cei bogaţi”, povesteşte Ecaterina. Femeia a avut de furcă şi ea cu administraţia şcolii, care nu a putut să înţeleagă că, pentru aceşti copii, suma de 200 de lei pe care o cer pentru reparaţia blocului de studii acoperă nişte cheltuieli majore în bugetul familiei Şpac.
De ziua copiilor, micuţii s-au bucurat de o excursie la grădina zoologică. Vizita a fost organizată de autorităţile locale şi cele municipale. Copiii s-au bucurat din plin de peisajul exotic. Cel mai mult le-a plăcut ursul şi leul, care, însă, nu se compară cu căpriţele lor de la Peticeni.
Regulamentul de funcţionare a CCTF prevede că oricine crează o casă de acest gen devine angajat al Direcţiei asistenţă socială şi protecţie a familiei şi i se acordă statutul de părinte-educator. Acesta primeşte un salariu lunar de 1800 lei, iar fiecare copil beneficiază de o indemnizaţie lunară de 450 lei şi de o indemnizaţie unică de 3000 lei (la sfârşitul fiecărui an), destinaţi achiziţionării hainelor şi încălţămintei.
La începutul anului 2013, în R. Moldova activau 84 de case de copii de tip familie în care sunt plasaţi 346 de copii.
