„Disperarea era urmată de furie, iar după furie venea dorința de răzbunare”. Femei din Ucraina pe linia frontului și departe de acesta

Chișinău, aprilie 2022. Primii copii ajunși la Centrul de educație nonformală „Diversitate” sunt timizi și izolați, mereu atenți la ce arată telefonul că se întâmplă acasă, folosesc un limbaj similar cu al militarilor, iar voluntarii îi surprind adesea înscenând ritualul înmormântării lui Putin. 

Toate jocurile lor poartă toate denumirea „Al treilea război mondial”, iar în încheiere ei strigă mereu „Anulare alertă aeriană”. Aceasta este noua realitate a copiilor și femeilor plecați din Ucraina, din cauza războiului. 

Iar în noua realitate, Anna Provozin știe că trebuie să aibă grijă de micuții și adolescenții de aici care au devenit, între timp, o salvare, la rândul lor, pentru ea de la anxietatea constantă din fluxul de știri.  

„În situații de criză e foarte greu sa te oprești, vrei să-i ajuți pe toți”

Anna este din Lviv și s-a mutat cu patru ani în urmă la Chișinău, în R. Moldova. „Nu se știe din ce motiv, dar țin mult la țara asta”, spune ea. 

De atunci, muncește la Centrul „Diversitate”, iar odată cu invazia Ucrainei de către Rusia, ea și colegii săi au decis să se implice pentru a oferi suport material și emoțional copiilor și adolescenților care au fugit de război. 

„Noi am deschis clădirea foarte repede. La început era goală, dar ne-au ajutat, pe lângă organizațiile partenere, și rudele sau prietenii care aduceau lucruri de care aveam nevoie de la ei de acasă: scaune, mâncare, haine, obiecte de igienă”, își amintește Anna. 

Ulterior, după ce au primit fonduri pentru a-și începe activitatea cum se cuvine, s-au concentrat pe a oferi beneficiarilor ajutor terapeutic, ca să se poată recupera după traume. Anna a descoperit și cât de vindecător poate fi pentru ea să se concentreze pe munca asta. 

„Înainte să deschidem centrul de aici, citeam mereu știrile și deja credeam că în curând vom muri cu toții, că războiul va escalada și va ajunge în Moldova. Mai apoi, însă ne-am concentrat pe responsabilitatea noastră pentru copii”, povestește Anna. 

„Dintr-o dată, din anxioșii care tot verificau știrile, am devenit această echipă de oameni foarte bine organizați, care oferă servicii pentru copii, iar asta ne-a salvat și pe noi. Adolescenții au idei și gânduri la care nu am ajunge niciodată cu creierul nostru de adult”, adaugă ea zâmbind. 

În termeni de schimbări la copiii de care au grijă, Anna a observat că la început ei erau conectați la tot ce se întâmplă acasă și chiar aveau un vocabular milităresc. Cel mai frecvent joc al lor era că îl îngroapă de Putin: puteai deschide camera și vedea acest ritual al lor aproape zilnic. La final, copii strigau întotdeauna: „Anulare alertă aeriană”. 

Mai târziu, după jumătate de an de lucru cu ei, Anna a observat cum copiii și adolescenții reîncepeau să aibă viața lor, să discute lucruri potrivite vârstei pe care o au, să își spună despre cine și pe care iubește, să își găsească prieteni, să construiască noi relații.

Acum, echipa lor de opt persoane planifică să ofere acest suport în continuare și mamelor, nu doar copiilor, dar și să îi ajute pe cei din urmă să se apropie de copiii moldoveni. „În situații de criză e foarte greu sa te oprești, pentru că vezi prin ce trec acei oameni și vrei să îi ajuți”, mai spune Anna. 

Dincolo de granițele R. Moldova și de ajutorul din exterior însă, ucrainencele se încăpățânează să se ajute singure și să își ajute și țara, fie că rămân pe loc sau aleg să plece temporar peste hotare. Solidaritatea lor, se declară sigure, le vor ajuta să apropie ziua victoriei Ucrainei. 

„Orice am fi învățat, nu puteam fi pregătiți pentru imaginile genocidului”

Jurnalista Irina Sampan a ales să rămână acasă, în Ucraina. Simțind nevoia de muncă mai degrabă fizică, decât de reporterie, ea a început să se ocupe de recrutarea voluntarilor străini pentru legiune și a creat centrul coordonator de recrutare, care lucra zi și noapte, pentru a ajuta persoanele respective să ajungă în Ucraina. 

„Am abandonat jurnalismul timp de patru luni foarte lungi. Nu puteam să scriu, să filmez sau să stau în studio. A fost atât de important pentru mine să fac ceva cu mâinile mele, fizic. De asemenea, am început să livrez ajutoare militarilor din prima linie, neavând experiență de conducere am adus mașini mari pentru armată din Europa și le-am transferat în Ucraina”, menționează ea. 

După trei luni și jumătate, fără un post de muncă oficial, departe de fiul său care a fost evacuat și de prietenii plecați peste hotare, a înțeles că este epuizată și că ar vrea să revină la meseria ei de bază. Astfel, la sfârșit de iunie 2022, Irina a mers din nou în prima linie. De data asta, nu ca voluntar, ci în calitate de jurnalist, iar viața sa și apartenența la această profesie au făcut-o să se simtă bine ancorată în prezent.

„Mi-am dat seama că fiecare dintre noi este eficient dacă rămâne pe propria poziție”, precizează ea. 

Dincolo de asta însă, nimic nu a putut-o pregăti pentru ce o aștepta pe teren. „Jurnaliştii ucraineni s-au confruntat cu noi provocări profesionale, iar materialele despre crime în masă au fost cele mai dificile… Orice nu am fi învățat, nu puteam fi pregătiți pentru imaginile genocidului. Pe deoparte, înțelegi că trebuie să arăți lumii aceste crime cât mai curând posibil dar, pe de alta, te uiți la asta cu o groază paralizantă, și nu poți avea decât lacrimi și ură”, mărturisește ea. 

A continuat mai apoi să filmeze armata ucraineană, să arate soldații care au venit în Forțele Armate ale Ucrainei dintr-o viață civilă care părea lipsită de griji – muzicieni, actori, oameni de afaceri, tractoriști, șoferi de camion. A găsit determinarea lor impresionantă. Însă, și aceste momente erau umbrite adesea de moartea prietenilor, cunoscuților, colegilor. 

„Disperarea era urmată de furie și dorința de răzbunare, voiam să iau o armă și să mă reped pe ambrazură. Dar apoi încerci să-ți controlezi emoțiile și continui să-ți faci treaba cu dăruire și cu o minte rece”, explică Irina. 

În timpul războiului, l-a cunoscut pe soțul său, cu care s-au căsătorit pe linia frontului și a mai făcut cunoștință cu o mulțime de oameni buni. 

„Suntem o națiune interesantă”, zice Irina. „Ne putem certa când vine vorba de guvern sau președinte, ne putem plânge de condițiile de viață sau de drumuri și, de multe ori, suntem împărțiți în grupuri opuse, dar atunci când ne confruntăm cu răul sau nedreptatea, devenim mai uniți ca niciodată. Știm că vom lupta până când vom elibera toate teritoriile noastre, inclusiv Donbas și Crimeea. Nu vom accepta mai puțin decât asta”. 

Acum, subliniază că Ucraina are nevoie de mai multe femei în Forțele Armate. Ea spune că înainte de invazia pe scară largă, existau consilieri pe gender pe lângă comandanții de brigade, cărora femeile care își făceau serviciul în Armată se puteau adresa, în cazul în care erau supuse discriminării sau hărțuirii. 

„Din februarie însă, principalul consilier de gen a demisionat și acum nimeni nu conduce această structură. O mulțime de femei au fost retrase din prima linie la începutul războiului din 2022, nu în mod public, desigur. O parte dintre cele care au rămas pe posturi, afirmă că sunt interzise în participarea la misiuni de luptă. Din punct de vedere legal, toate pozițiile și gradele sunt deschise pentru femei, cu toate acestea, de fapt, încă depinde de decizia bărbaților”, susține Irina. 

Ea crede că, în prezent, jurnaliștii și jurnalistele, pe lângă promovarea materialelor care arată fața adevărată a războiului, pot influența și schimbarea acestei situații și se pot asigura că femeile ajung în armată, poliție, Forțe speciale, servicii secrete, iar exemplele acestea devin vizibile și o sursă de motivare pentru alte femei. 

Batalionul invizibil și accesul femeilor la educație militară

Locul femeilor în cadrul forțelor armate ucrainene este obiect de studiu și pentru cercetătoarea de la Kyiv, Hanna Hritsenko, specializată pe gender și probleme de extremă dreapta. Hanna este co-autoarea lucrărilor „Batalionul invizibil”: Participarea femeilor la operațiunile militare în ATO”, realizat și publicat în 2015 și „Batalionul Invizibil 2.0” privind reintegrarea femeilor veterane.

Ea spune că situația femeilor în armată s-a îmbunătățit în ultimii ani, raportat la cum era în 2014. „Atunci, femeile vizibil mai mult se ocupau de servirea barbăților: pregăteau tartine, făceau cafea… Erau și excepții, dar situația generală era mai mult patriarhală”, explică ea. 

După data de 24 februarie, lucrurile s-au schimbat, iar un număr semnificativ de femei din Ucraina au decis să se alăture armatei sau unităților de voluntari, care ulterior au fost încorporate în armată. 

„Dacă am vorbi despre numărul de femei în acest domeniu de până la 2015 și cel din 2021-2022, atunci am vedea că acesta a crescut gradual, poate de 2-3 ori”, afirmă Hritsenko. 

La asta a contribuit inclusiv inițiativa „Invisible battalion” („Batalionul invizibil”, n.r.), pornită în 2015 de către femeile din armată care au înțeles că lipsa lor de acces la posturi militare vine din stereotipurile adânc înrădăcinate în structura armatei și au cerut schimbări în legislația militară. 

„Drept urmare, am avut un progres feminist mai general, iar în câțiva ani, Ministerul Sănătății a permis 450 posturi pentru femei, care le erau interzise anterior, din cauza acestei idei că ar fi periculoase pentru sănătatea lor reproductivă”, adaugă Hritsenko. 

Totodată, din moment ce se lucra la partea legislativă, a început munca și la cea de infrastructură a serviciului femeilor, dar și la partea de vizibilitate a lor în armată. 

„Aceasta din urmă este importantă pentru a avea acces la uniforme potrivite, la produse de igienă, la provizii, care sunt importante pentru toți, dar mai ales pentru femeile din prima linie, întrucât e dificil, de exemplu, uneori să găsești mărimi mici și foarte mici la echipament vestimentar, așa că aici e nevoie de ajutor”, precizează cercetătoarea. 

În pofida acestor aspecte, se declară optimistă în privința potențialului uman al forțelor militare ucrainene, atât al bărbaților, cât și al femeilor, dar este pesimistă în legătură cu reacția lumii la această invazie, despre care spune că a fost una lentă și întârziată, iar acordată la timp, ar fi putut salva multe vieți – „mai ales în Mariupol”. 

Acum, proiectul „Invisible Battalion” își continuă muncă de cercetare și studiu legat de accesul femeilor la educație militară și, deși Hanna recunoaște că este dificil pentru ea și colegele sale să își păstreze productivitatea în aceste condiții, spune că rezistă și vor să ducă la capăt ceea ce au început.

Anul trecut, pe vremea asta, echipa Hannei lucra la subiectul hărțuirii în interiorul forțelor armate și la mecanismele de raportare și investigare internă, în acest scop fiind creat și un algoritm de bază, care deja funcționează, dar mai trebuie dezvoltat. „Acesta e un proces care va fi necesar indiferent de cât mai durează războiul”, specifică Hritsenko. „Dar sper să se încheie curând, iar când Ucraina va câștiga, să îmi pot lua, în sfârșit, o vacanță”. 

„Multe femei, pe timp de război, sunt portretizate, în primul rând, ca victime”

Tot de hărțuire, precum și aspecte legate de violență sexuală pe timpul conflictelor armate, gender și război, gender și Holocaust este interesată cercetătoarea ucraineancă Marta Havrișko, aflată acum în Elveția. 

Din 2014, ea a început să studieze rolul femeilor în sectorul apărării, cum trec prin experiența războiului cele care ajung să facă serviciul militar, ce provocări întâlnesc în timpul serviciului militar și „cum, de fapt, întreaga cultură ucraineană pune presiune pe ele, în termeni de roluri de gen”. 

„Știm că genul joacă un rol enorm în timpul războiului și că femeile sunt percepute diferit decât bărbații soldați. Ei sunt văzuți ca apărători de la natură, ca fiind puternici sau de neînvins, în timp ce multe femei, pe timp de război, sunt portretizate, în primul rând, ca victime”, argumentează Marta. 

Ea și-a dezvoltat propriul proiect de cercetare legat de militarism și femei, iar acolo o mare atenție este acordată violenței sexuale și hărțuirii în interiorul armatei ucrainene. Studiul nu a mai ajuns să fie publicat, dar a rămas unul important pentru Havrișko. 

„Acum, multe femei fac parte din Forțele Armate ale Ucrainei, iar una dintre provocări este violența sexuală și hărțuirea comise de propriii lor colegi, nemaivorbind de violență sexuală prin care trec atunci când se află în captivitatea rușilor, în centre de detenție. Pentru mine e important să abordăm acest subiect și să includem și bărbații în această discuție mai largă”, adaugă ea. 

După invazia pe scară largă din acest an, Marta Havrișko și-a concentrat atenția pe rolul violenței sexuale în contextul agresiunii ruse: motivele acestei violențe, care au fost țintele și răspunsul la acestea, cum societatea, legea ucraineană și comunitatea internațională au reacționat la violențele respective, în termeni de suport psihologic, social și legal al supraviețuitoarelor, dar și în termeni de reprezentare în media, în discursul politic și militar. 

„Am făcut asta pentru că putem observa diferențe în prezentarea violenței asupra femeilor și cea asupra barbatilor. Politicienii numesc violența împotriva bărbaților tortură sau comportament inuman vizavi de soldații ucraineni, pe când în termenii pentru victimele femei, ei spun explicit că aceasta e violență sexuală, deci e foarte curios cum diferă acest discurs și cum asta e conectat cu militarizarea societății, cu acest narativ eroic al soldaților”, adaugă Marta. 

Ea sugerează că aici este, de fapt, problema și că nu se pot dezvolta mecanisme pentru a face față și violenței asupra bărbaților și băieților, dacă nu se conștientizează că natura acestei violențe este sexuală. 

Deși acum se concentrează pe aceste aspecte, Marta continuă să se documenteze despre violențele sexuale comise de soldații sovietici. Și tocmai pentru că a studiat mult ce s-a întâmplat atunci, ea spune că a decis acum să plece din Ucraina, după începutul invaziei pe scară largă din februarie. 

Anterior, armata rusă a folosit violul ca armă de război în conflictele din Cecenia, precum și din Georgia, iar lipsa recunoașterii sau a responsabilității pentru violențele sexuale în masă comisă de armata sovietică în timpul celui de-al Doilea Război Mondial creează condiții de risc acut în Ucraina de astăzi, afirmă istoricii. 

„Femeile ucrainene își apără țara pe picior de egalitate cu bărbații” 

Potrivit datelor oficiale, aproximativ 50 mii de femei fac parte din armata Ucrainei, dintre care 38 de mii sunt în serviciu militar, iar restul – persoane civile care lucrează în Forțele Armate ale Ucrainei. 

„Femeile ucrainene, pe picior de egalitate cu bărbații, își apără țara și îndeplinesc cele mai dificile sarcini. Armata noastră a fost și este una dintre cele cu un număr mare de femei în rândurile sale”, a spus președintele Zelenski într-o adresare din septembrie curent. 

Serviciul militar în Ucraina pentru femei este voluntar, dar autoritățile iau în calcul opțiunea de a-l face obligatoriu pentru femeile cu anumite abilități. O decizie în acest sens ar urma să fie luată anul viitor.

Cel puțin 12 milioane de oameni și-au părăsit casele de la invadarea Ucrainei de către Rusia, arătau în luna iulie datele ONU. Peste cinci milioane, majoritatea femei și copii, au plecat în țările învecinate. Alte șapte milioane de persoane au migrat în interiorul țării, spre zone mai sigure.