Cu mâinile pe cancer

Apa rece să curgă din robinet peste mâini şi ochii să se oprească în oglindă. Să te gândeşti că poate ar trebui să pleci de aici. Să te trezeşti apoi, ca din senin, afară, în septembrie, dimineaţa, la şapte. Să fii medic. Care tratează afecţiuni oncologice, de exemplu. Să îţi pui halatul alb şi să ai coridorul în faţă.

Să deschizi uşa primului salon cu o „Bună dimineaţa” şi să începi a asculta dureri şi of-uri. Să spui şi glume între acestea. Să faci cunoştinţă cu o soră, o fiică, un bunic şi poate şi cu nişte nepoţi cu ochii mari şi pistrui mulţi. Să-ţi licărească în minte ideea că nu se ştie, totuşi, cât timp mai are fiecare dintre cei pe care îi vezi azi dimineaţa, acum, aici.

„Cu chinurile prin care trec oamenii, nu te obişnuieşti”

Sergiu Brenişter (foto sus) s-a văzut de mic copil în halat alb. Acum este colaborator ştiinţific superior, medic la Institutul Oncologic, doctor în medicină. Mai întâi, a fost, timp de 6 ani, student la USMF, a făcut rezidenţiatul şi a susţinut teza de doctorat. Spune că studiile în medicină sunt complicate, dar şi mai complicat e să lucrezi ulterior cu pacienţii, „mai ales cu cei care îşi înţeleg diagnosticul. Vorbesc nu doar de durerile care pot fi continue, persistente, la cei la care boala e într-un stadiu avansat, dar şi de pacienţii la care aceasta e într-o stare incipientă, care nu cred că au o boală. E complicat la nivel psihologic”, susţine medicul şii adaugă: „Celor cărora le facem intervenţii chirurgicale le spunem: „trei ani, apoi vedem”. Şi vine pacientul după cinci ani şi spune: „mi-ai zis doar de trei ani, am cinci şi trăiesc”, zâmbeşte Branişte.

Îmi povesteşte că, după cinci-şapte ani, pacienţii se consideră trataţi de cancer. „Şi aşa pacienţi sunt. Rar, dar sunt. E o boală tratabilă, dacă pacientul se adresează la timp, dacă respectă recomandările”, mai spune medicul.

Despre felul în care munca lui îi influenţează starea de acasă şi pe cei din familie spune că încearcă să se detaşeze şi „ceea ce e la lucru, rămâne la lucru, iar ceea ce se întâmplă acasă, laşi acasă”. Deşi, poate fi chemat în orice moment la serviciu.

Conform orarului, face opt ore de muncă, dar predă şi la universitate anatomia, cursul în limba engleză, „respectiv, se lungeşte şi ziua de muncă”.

Revenind la pacienţi, Brenişter zice că „nu te obişnuieşti cu chinurile pe care le au oamenii. Totuşi, e mult de învăţat de la cei care luptă pentru viaţa lor”. A făcut studii de masterat în Germania, „acolo doctorii au salarii de peste 5000 de euro, la noi — de la 4500—5000 de lei”, atât are de spus în privinţa remunerării în medicina din R. Moldova. Cât despre decizia de a rămâne în ţară, subliniază că „dacă m-am născut aici, aici trebuie să fiu”.

O zi din viaţa lui Sergiu Brenişter începe la 7—7.30. Ajuns la muncă, îşi vizitează pacienţii, iar dacă unii dintre aceştia se află în stare gravă, le acordă ajutor. Apoi, dacă sunt programate intervenţii chirurgicale, intră în sala de operaţii. Consultă, face pansamente. Seara îşi mai vizitează odată acienţii.

„Nu fumaţi!” – este recomandarea sa în calitate de doctor care se ocupă de tumorile aparatului locomotor, ale plămânilor. „Ar fi bine ca oamenii să nu înceapă deloc a fuma, 3% dintre fumători nu pot să se lase de fumat nicicând. Al doilea moment: să fie respectate regulile de protecţie a muncii pentru cei care lucrează în construcţii mai ales. Şi să nu vă suprasolicitaţi, că toţi banii nu îi strângi, dar sănătatea e greu de recuperat”, conchide Brenişter.

„Ca să fii medic, trebuie să treci mai întâi pe la serviciile funerare”

Şeful Secţiei terapie intensivă şi pretransplant din cadrul Institutului Oncologic, Igor Vinogradov, a decis să se facă medic când era în ultimul an de liceu. „Am fost pregătit pe specialităţile fizică-matematică, voiam să fiu inginer, dar în ultimul an de studii am decis să aplic la USMF”.

Vinogradov îşi aminteşte că a fost foarte complicat să studieze la medicină. „În primul rând, este vorba de un volum foarte mare de informaţii care trebuie studiat şi asimilat, plus materialele practice, destul de încărcate. Veneam la opt dimineaţa la facultate şi ieşeam seara, la şase”, precizează medicul. Studiază la Moscova, pentru o perioadă de timp. Este invitat la Bucureşti. Refuză şi una, şi alta. „Mă gândesc: dacă plec, cine rămâne? Mi-am zis să mai rămân, entuziasmul meu încă nu s-a terminat. Şi, cât îl voi mai avea, voi mai fi aici”, susţine Vinogradov.

A lucrat la servicii funerare, o vreme. „Da!”, continuă Vinogradov, văzând că fac ochii mari, „aşa paradox: ca să fii medic, trebuie să treci mai întâi pe la serviciile funerare”. De prin anul trei îşi face singur bani de buzunar, petrecându-şi timpul liber şi zilele de sâmbătă şi duminică la serviciu. Studiază noaptea. „Aşa am absolvit”, relevă medicul.

Ulterior, activând în medicină, a observat că la noi „lipseşte respectul faţă de doctori. Oamenii nu apreciază munca, oricât te-ai strădui, oricât ai încerca să aduci ceva nou, să îţi schimbi comportamentul. Lucrezi de dimineaţă până seara târziu şi omul tot are mai mare încredere într-un specialist din Ucraina sau din Italia. Nu ştiu de unde atitudinea şi părerea asta că medicii noştri sunt mai răi”, se arată nedumerit Vinogradov şi adaugă că o altă problemă este lipsa de respect între colegi, „cred că noi nu avem o şcoală bună de deontologie medicală. E un curs la universitate de vreo două-trei săptămâni, noi studiem anumite lucruri în linii generale, dar e puţin”, insistă medicul.

În timp ce discutăm, o asistentă bate la uşă şi intră. Se referă, pe scurt, la un pacient. „Da, fă injecţia”, aprobă Vinogradov.

„Ne legăm sufleteşte de aceşti bolnavi, îi cunoaştem, le cunoaştem familiile…”

„Să vorbim despre pacienţi…” Uniforma vişiniu-închis se îndreaptă în scaun. Doctorul trage adânc aer în piept. „Când vezi pacientul care intră pentru prima dată la tine, te gândeşti instantaneu că, potrivit studiilor şi statisticilor, supravieţuieşte un anume procent din bolnavi. Şi, când vine o persoană de 25-30 de ani, eşti conştient că peste o lună, cinci luni, câţiva ani, ea poate să nu mai fie. E destul de problematic sub aspect psihologic”, se confesează Vinogradov.

Un alt moment dificil: „Majoritatea pacienţilor noştri sunt prunci, care supravieţuiesc primind timp îndelungat tratament. Sunt bolnavi care se tratează câte doi, câte trei-patru ani, avem pacienţi care vin câte cincisprezece ani. În acest timp, se creează o legătură, ne legăm sufleteşte de aceşti bolnavi, îi cunoaştem, le cunoaştem familiile, iar copiii practic cresc sub ochii noştri. Apoi, se întâmplă că boala se agravează, devenind incurabilă. Şi e foarte greu să treci prin asta, pentru că acea persoană nu-ţi mai este pacient, ci ţi-a devenit prieten şi tu îl petreci conştient…”, se opreşte ca şi când ar avea un nod în gât. Îmi mai spune că medicii nu dispun de ajutor psihologic şi mulţi dintre ei mor pe la 50-55 de ani, fiind vorba inclusiv de suprasolicitare psihologică.

Orarul său de lucru include, pe lângă consultaţii şi proceduri, şi ceea ce Vinogradov numeşte „biciul nostru medical moldovenesc”, care durează de la amiază până la opt seara. Asta înseamnă completarea actelor medicale, când „nu acorzi timp nici pacientului, nici ţie şi nici nu ai timp de pauză de masă. Din experienţa mea în alte ţări, ştiu, am văzut cum se completează doar o fişă medicală, unde medicul scrie două-trei fraze despre propuneri sau un program de tratament. Asta-i tot. La mine, vedeţi, e masa plină de hârtii”, povesteşte Igor Vinogradov.

Astfel, abia de îi mai rămâne timp pentru familie în zilele de sâmbătă şi duminică, şi asta doar în cazul în care nu este de gardă sau nu este solicitat de urgenţă. Concluzionează că, în pofida a toate, ceea ce contează e să-ţi faci lucrul bine şi onest. Şi, să tinzi spre perfecţiune.

În mintea mea, văd medici intrând seara obosiţi pe uşă, deschizând iarăşi robinetul, privindu-se lung în oglindă şi gândindu-se încă o dată că poate ar trebui să plece.