5 martie: ce spun foștii deportați despre ziua în care a murit Iosif Stalin

Pe 5 martie 2018, se împlinesc 65 de ani de la moartea lui Iosif Stalin. Foștii deportați ne-au împărtășit ce au simțit ei în ziua în care cel care se face responsabil de deportările în masă a basarabenilor a decedat. În timp ce unii spun că nu au vărsat nicio lacrimă, simțind speranța că vor putea reveni acasă, alții sunt siguri că nu Stalin este vinovat de transferul populației în Uniunea Sovietică, ci localnicii care i-au scris în liste pe cei mai înstăriți.

 Valentina Sturza, președinta Asociației foștilor deportați și deținuți politici din R. Moldova, provenind dintr-o familie de gospodari, a trăit experiența deportării la vârsta copilăriei. Declarați dușmani ai poporului, membrii familiei au fost despărțiți – bătrânii de tineri și bărbații de femei, urcați în trenuri, apoi purtați departe, în Kazahstan. A urmat foamete cumplită, hărțuiri din partea băștinașilor, sărăcie și lipsuri.

„Toți spuneau că a murit tătuca, dar eu n-am vărsat nicio lacrimă”

„De copii am fost urcați în trenuri, în niște vagoane murdare, așa cum transportaseră vitele în ele, măcar niște paie să fi așternut. Așa ne-au dus ori în Siberia, ori în Kazahstan, în 1941. Peste câțiva ani, am evadat și ne-am reîntors, am mers mii de kilometri. Când cu trenul, când pe jos. Pe data de 23 august 1944, am ajuns acasă”, își amintește Valentina Sturza. În 1949, s-a început al doilea val al deportărilor. La 5 martie 1950, a fost arestată și deportată iarăși, în Kazahstan.

„În 1953, când a decedat Stalin, m-am bucurat. Chiar dacă toți în jur plângeau, eu, pe ascuns, râdeam. Mama mea, sărmana, lucra într-o ospătărie și îmi povestea cum toți plângeau în jur, dar ea, ca să arăte că plânge și ea, își uda ochiii cu salivă. Eu de plâns nu am plâns atunci, cu toate că eram departe, în Kazahstan. Aveam 21 de ani, eu și fiica am născut-o acolo. Toți spuneau că a murit tătuca. Eu atunci lucram la bancă, eram contabilă-șefă. N-am vărsat o lacrimă. Lacrimile lor în schimb erau sincere, pentru că ei erau băștinași, nu erau deportați ca și noi. Eu stăteam cu batista la gură, ca să nu mă vadă că zâmbesc și, în inima mea, simțeam fericire. Mă gândeam că, iată, el a decedat și vom fi liberi. Am crezut că, imediat, ne vor elibera, dar am fost eliberată în 1956 și cum am primit la mână eliberarea am luat fetița și am revenit. Soțul meu era învățător. Deși nu era deportat, venise după mine, când se terminase anul școlar. Acasă tot am suferit foarte mult, am insistat să rămân aici, în Moldova, m-am certat cu cei de la Ministerul Afacerilor Interne, le-am zis că veneticii ne-au ocupat casele noastre și noi nu avem unde locui. Chiar și așa, am rămas”, își amintește Valentina Sturza.

În calitate de președintă a asociației a făcut mai multe demersuri la guvern ca indemnizațiile de 700 de lei pe care le primesc foștii deportați să fie majorate: „Am vrut să ne dea măcar încă o mie de lei, dar ei în total au suplinit cu 300 de lei. Astfel, fiecare persoană care a suferit pe nedrept va primi doar 1000 de lei. E foarte puțin”, ne spune, dezamăgită, fosta deportată.

În 2017, Valentina Sturza a publicat și o carte, „Basarabia decapitată”, în care a mărturisit experiența trecutului nedrept.

„Nu are nicio iertare”

Valerian Dorogan are 87 de ani. Spune că, în noaptea din 1949, în care trebuia să fie deportat, a fugit împreună cu familia: „Ni s-a luat tot. Când ne-am întors, peste două săptămâni, nu mai aveam nimic”.

„Ziua de 5 martie… nu știu ce amintiri mi-a provocat, dar vă spun sincer, nu m-am întristat. Noi nu crezusem că, odată cu moartea lui Stalin, se termină toate chinurile. După universitate, m-am deportat singur în Kazahstan, cu gândul că ar putea să mă ajungă, pentru că eram fecior de chiabur. Acolo am făcut aspirantura și tot acolo am început să lucrez inginer. 15 ani am trăit acolo. Când am revenit, a fost diferit. Stalin a fost un criminal, produsul rușilor, educat de ruși. Eu consider că, dacă ar fi Dumnezeu, nu ar avea iertare niciodată, dar dacă Dumnezeu îi iartă pe toți, să-l ierte și pe dânsul, dar el nu are nicio iertare”, zice Dorogan.

„Mai rău decât Hitler”

Valentin Dorofeev, 71 de ani, a fost deportat împreună cu familia în Kazahstan în anii 1949-1958.

„Eram mic, aveam șapte ani când a decedat Stalin. Mama plângea, tata plângea, toți oamenii plângeau și noi purtam panglica aia neagră la mână. Pe urmă, când am mai crescut, am întrebat-o pe mama de ce a plâns? Că ăsta te-a trimis acolo, de asta ai plâns? Ea mi-a zis că, dacă toți au plâns, ea ce avea să facă?” – ne povestește fostul deportat.

„Părerea mea este că Stalin e mai rău decât Hitler, câți oameni, săracii, au fost împușcați, au fost trimiși în Siberia, în Magadan, nu mai spun de Kazahstan. Și cei care ne-au trimis, azi primesc pensie bună, dar mama, 50 de ani a lucrat învățătoare, a decedat anul trecut, avea o pensie mizeră”, ne dezvăluie pensionarul.

Nu este vinovat Stalin

Nicolae Șoitu, 77 de ani, spune că, în noaptea de 4 iunie 1949, a fost arestat și deportat în regiunea Kurgan din Federația Rusă.

„Nu este vinovat Stalin de deportări, așa cum sunt vinovați localnicii. Ei au comandat, au organizat deportările, ca să meargă lucrul mai ușor, ca să fie luați în seamă de autoritățile de atunci. Nu Stalin a făcut listele. Țin minte, eram la școală. Toți plângeam că a murit tătuca Stalin. Învățătoarea a scos un tablou pe care era pictat Stalin, cu panglică neagră. Drapelele erau în bernă. Aveam atunci 13 ani”, explică Șoitu.

File din istorie

Istoricul Octavian Țîcu spune că epoca stalinistă care a durat din 1924 până în 1953 a trecut printr-un proces de exterminări, de deportări și de foamete. Când s-a aflat vestea morții lui Iosif Stalin, au fost mai multe contradicții.

„A fost o parte mare a societății pentru care Stalin era părintele popoarelor, inclusiv în Republica Socialistă Moldovenească (RSSM) au făcut niște funeralii sincere, au afișat o anumită durere, mai ales că pentru mulți dintre oameni adevărul nu era la suprafață. Pe de altă parte, au existat oameni care s-au bucurat. Oameni care conștientizau cine este Stalin, ce a făcut el, oameni care au avut de suferit în urma regimului, au văzut în moartea lui o ușurare”, ne explică Țîcu.

Istoricul mai spune că, și după moartea lui Stalin, lumea se confrunta cu un sentiment de teamă. Teama de a vorbi sau teama de viitor: „Era o perioadă de incertitudine că națiunea rămâne fără protector, nu va avea cine să o apere. Stalin era văzut ca un protector. Abia peste trei ani, odată cu raportul lui Hrușciov, în februarie 1956, s-a vorbit despre destalinizare și oamenii au văzut altfel personalitatea și epoca stalinistă”.

Potrivit istoricului, nu există cifre sigure despre numărul victimelor din perioada stalinistă, însă doar în perioada 1937-1938 au fost împușcați 370 de mii de oameni.

În primul val, din Basarabia au fost deportați 35 de mii de persoane, iar în cel de-al doilea val din 1949, 32 de mii de oameni. După diferite estimări, între 150 și 300 de mii de peroane au murit de foame în anii 1946-1947.