„Vin sărmanii după sănătate, cu ceva leuți pentru o apă și cum ar fi ca noi să le luăm ultimul bănuț?”

Ei nu sunt medici de profesie, dar cunosc multe despre starea sănătății oamenilor. Aceștia afirmă că în ultimii ani bolile grave întineresc: cancerul e tot mai violent la vârste fragede, depresia e răspândită tot mai mult în rândul celor de până la 40 de ani, iar diabetul sau bolile cardiace au ajuns să nu mai țină cont de vârstă. Zi de zi, ei caută explicații la tot ce văd și înțeleg că se întâmplă și constată că multe dintre aceste situații sunt în mâinile omului. Vorbim despre preoții de spital, care nu au parohii obișnuite, comunitatea lor creștină fiind formată din pacienții spitalelor, din rudele și apropiații lor ce veghează la patul celor care suferă, iar activitatea lor este considerată una misionară.

Preoții de spital par a fi altfel decât preoții din parohiile ce se află în satele și orașele R. Moldova. De ani de zile, ei și-au legat viața de suferința unor oameni pe care deseori nici măcar nu-i cunosc și încearcă să-i ajute să depășească durerea. Se întâmplă chiar doctorii să apeleze  la ei și să îi roage să intervină, spunând: „Facem totul după carte, dar ceva nu merge și nu putem înțelege de ce bolnavul nu reacționează la tratamente. Te rugăm, părinte, să discuți cu el, poate ne-ar fi clar și nouă ce ar mai fi de făcut.” Și preoții intervin, și împreună cu medicii – salvează vieți.

Unii au biserici pe lângă spitale, alții – paraclise în interiorul instituțiilor medicale, dar toți își zic misionari, referindu-se la misiunea lor de a trata, a ajuta, a readuce la viață persoanele care din cauza unor maladii au ajuns în brațele suferinței.

Indiferent dacă sunt parte a Mitropoliei Moldovei sau a Mitropoliei Basarabiei, preoții care au discutat cu noi salută decizia Bisericii Ortodoxe Române (BOR) de a proclama anul 2024 drept An omagial al pastorației și îngrijirii bolnavilor și An comemorativ al tuturor Sfinților tămăduitori fără de arginți. Astfel, BOR atrage atenția asupra importanței pastorației și îngrijirii bolnavilor, decizia fiind motivată de sporirea în ultimii ani a numărului de îmbolnăviri de diverse maladii și de creșterea numărului celor dependenți de alcool sau droguri.

În lume, primele spitale au apărut pe lângă biserici și mănăstiri, iar fondatorul și ctitorul primului spital a fost Sfântul Vasile cel Mare în anii 300 după Hristos. Sfântul Vasile a întemeiat pe lângă Biserică azile și spitale în sprijinul celor săraci și neputincioși, îndemnându-i pe cei înstăriți să-și folosească averile ajutându-i pe cei lipsiți de mijloace.

„Când te găsești în fundul prăpastiei – să nu disperi, iar dacă ai ajuns în vârful muntelui – să nu amețești”

L-am întrebat pe preotul Maxim Melinti, paroh al Bisericii „Acoperământul Maicii Domnului” din Ghidighici, de ceva timp consilier cultural al Mitropoliei Basarabiei, ce înseamnă pentru el personal decizia BOR de a proclama anul 2024 drept An omagial al pastorației și îngrijirii bolnavilor. „E un prilej de valorificare a misiunii pastorale, care nu se limitează în spațiul ecleziastic, nu se manifestă doar prin oficierea Sfintei Liturghii, a botezurilor, cununiilor sau înmormântărilor. A fi păstor înseamnă a fi în mijlocul comunității, mângâindu-i pe cei întristați și încurajându-i pe cei îndurerați. Asta ne învață și Hristos: «Bolnav am fost şi m-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine» (Matei 25, 36)”, amintește părintele Melinti, povestind că atunci când se află în fața unei drame sau suferințe, numaidecât îi vin în memorie cuvintele Mitropolitului Clujului Bartolomeu Anania: „Când te găsești în fundul prăpastiei – să nu disperi, iar dacă ai ajuns în vârful muntelui – să nu amețești.” „Să știți că cea de-a doua primejdie e mai mare decât prima. Pentru că în fundul prăpastiei apelezi la rugăciune ca izvor de putere, iar ajungând în vârful muntelui, uiți de ea. În penitenciar și în spital te vezi pe tine: în ce măsură ai răbdare, smerenie, echilibru psiho-emoțional. Altădată, cei suferinzi mă încurajează și nu invers și mă gândesc: cum omul poate fi optimist într-o stare atât de grea? De unde are putere, răbdare?”, continuă părintele Melinti, explicând că la spital preotul vine să-i ajute pe cei suferinzi să se împace cu Dumnezeu, cu rudele, să uite de supărare sau de egoism, să se pregătească, dacă e cazul unui muribund, de întâlnirea cu Blândul Păstor. „Preotul este colaboratorul doctorului: medicul face ceea ce ține de domeniul său și Dumnezeu îl ajută să facă treabă bună, cu responsabilitate, profesionalism, dăruire de sine. Preotul își respectă misiunea sa și tot Dumnezeu îl ajută, îi dă vorbe potrivite, blândețe, jertfire de sine. Acolo unde se termină munca medicului, începe lupta preotului. Unul fără altul nu pot exista. Nici medicul nu trebuie să fie sigur doar în medicina avansată, în  preparate moderne și să ignore lucrarea Dumnezeiască, dar nici preotul nu are dreptul să ignore rolul medicinii în procesul de vindecare”, povestește preotul, amintind de experiența sa de cooperare cu medicii.

Părintele Maxim Melinti: Bolile vin să ne maturizeze, să ne facă uniți, responsabili, răbdători, treji la minte, credincioși, dar nu toți reușesc să treacă acest examen cu demnitatea cuvenită unui om bun și creștin evlavios. Nu toți își asumă boala ca pe o cruce, iar îngrijirile – ca pe o slujire. Preotul trebuie să călăuzează lumea să conlucreze, să ajute și să se respecte.

„Niciodată nu am fost împiedicat să spovedesc, să ofer Sfânta Împărtășanie, să oficiez Taina Sfântului Maslu sau Taina Sfântului Botez, fiind primit cu receptivitate și respect, fapt pentru care încercam să fiu și eu corect și recunoscător: să am întotdeauna bahile, mască, mănuși, iar la ieșire, să ofer câte o iconiță personalului medical și să le mulțumesc pentru munca lor grea”, spune părintele. Acesta consideră că în condițiile în care tot mai multă lume e afectată de suferințe, preotul trebuie să aducă pace și lumină, oriunde și oricând. „Le vorbesc rudelor: Tatăl/mama dvs. are nevoie de rugăciuni. Nu e cazul să plângem, să ne întrebăm de ce anume cu el/ea se întâmplă asta. Nu atât tata/mama au nevoie de răbdare și puteri, cât familia, copiii, nepoții. E o încercare, un test al maturității morale. Când ai un bolnav în casă, mai întâi ajuți, ca să-i ușurezi suferința. Dar uneori, boala continuă, suferințele se transferă asupra membrilor familiei, ești pus la încercări grele, uneori iscându-se și situații de conflict: e nevoie de mulți bani, timp, răbdare. Atunci le zic: Amintiți-vă, când erați mici, părinții aveau grijă de voi, nu puteați spune ceva, iar ei cu intuiția de părinte veneau în ajutor, vă purtau în brațe zi și noapte, vă mângâiau, vă ascultau durerea. Acum e rândul vostru, exprimați recunoștință și dragoste, nu cu vorbe, ci cu fapte, căci, spune apostolul Pavel: «Credința fără fapte este moartă!»” – continuă părintele Melinti.

— Cum mergeți în vizită la pacienții din spital?

— Am o valiză pe care o iau cu mine când sunt solicitat să vin la spital sau în penitenciar. Acolo țin Evanghelia, Molitfelnic – cartea cu texte pentru slujbe specifice, vas pentru împărtășanie, vas pentru botez, lumânări, cățuia (cadelnița), tămâie, cărbuni, Sf. Cruce, veșminte preoțești, stropitoare, agheasmă, bețișoare igienice pentru Sf. Maslu, bahile, mască. Mai iau cu mine multă răbdare, pace, liniște. Întotdeauna mă bucur de vindecarea celor suferinzi. «Părinte, îmi spun rudele, după ce ați fost, mama a început să mănânce, să vorbească.» Altă dată, mă sună și mă anunță că persoana dragă a lăsat lumea asta vremelnică și cu fața luminoasă a plecat la cele veșnice. Situații mai grele sunt cele legate de botezul pruncilor în spitale, când e nevoie de mult echilibru psiho-emoțional. E una când vizitez un matur – știind că a suferit, îi mulțumești Domnului că suferința sa ia sfârșit. Dar când este vorba de un nou-născut care stă sub privirea înlăcrimată a părinților, trebuie să fii tare, căci privești acest copil ca pe propriul prunc. Dacă prinde la puteri – te bucuri cu părinții lui, iar dacă se întâmplă să moară – plângi împreună cu ei.

— Sunteți unul dintre preoții închisorilor. Cum îi vizitați, cum îi susțineți pe bolnavii din închisori?

— Pacienții din instituțiile penitenciare nu doar că sunt privați de libertate, de comunicare cu lumea, ei suferă și de diverse maladii care îi distrug. În aceste cazuri, recurg la alte metode pastorale: încerc ca pacientul să înțeleagă că deși fizic este închis, sufletește e liber. Și acolo, după gratii, am asistat la vindecarea deținuților, dar și la plecarea lor în lumea celor drepți. Îmi amintesc, după ce am spovedit și am împărtășit o deținută, dimineața am aflat-o moartă pe patul ei din celulă, însă cu o față senină, fără umbră de dispreț, ură sau nemulțumire. Iarăși, am mulțumit medicilor penitenciarului, dar în special, vecinei de celulă, care a stat la căpătâiul bolnavei până la ultima sa suflare.

„Deseori, chiar medicii m-au invitat, spunându-mi: «Facem tot ce putem după carte, dar ceva nu ajunge. Vino, părinte și vorbește cu pacientul»”

Biserica „Sfânta Cuvioasă Parascheva” se află chiar în preajma Institutului Oncologic din Chișinău. Preotul paroh Serghei Cireș slujește aici din 1999, primii șapte ani slujbele fiind oficiate într-un vagon.

„La început, erau situații în care nu eram acceptat în spital, dar pe urmă au înțeles că nimeni nu poate îngrădi dreptul omului la credință. Și medicii nu pot îngrădi dorința unui pacient de a chema preotul la patul său de spital. An de an, am construit o relație bazată pe duhovnicie. Deseori, chiar medicii m-au invitat, spunându-mi: «Facem tot ce putem după carte, dar ceva nu ajunge. Vino, părinte și vorbește cu pacientul.» Am avut foarte multe cazuri când medicii spuneau că bolnavul nu mai are șanse, dar ei sunt și până azi în viață”, povestește părintele Serghei Cireș, cel care de 25 de ani are grijă de sănătatea spirituală a pacienților afectați de cancer și a rudelor acestora. „Avem în biserică o copie rară a icoanei Maicii Domnului Pantanassa – vindecătoarea de cancer, care are harul deosebit de a vindeca înfricoşătoarea boală. Icoana a fost donată bisericii de o pacientă care s-a vindecat de cancer și chiar a mai născut un copil”, povestește părintele Cireș, punctând că le spune enoriașilor: „Nu vă gândiți la moarte, gândiți-vă la viață și la iertarea păcatelor, roagă-te de tămăduire.”

Părintele amintește că în lume, primele spitale au fost deschise în biserici, iar deseori, personalități cu renume mondial din domeniul medicinei ajungeau să se preoțească pentru a îmbina mai bine medicina și credința. Părintele spune că a fost impresionat de viața marelui duhovnic, mare profesor în chirurgie septică, Valentin Voino-Iasenețki, după preoție –  arhiepiscopul Luca. Studenții de la medicină studiază și astăzi, găsind-o utilă, lucrarea „Chirurgia infecțiilor septice”, retipărită deja în trei ediții.

— Potrivit observațiilor dvs., cum evoluează cancerul în ultimii ani?

— E tot mai frecvent, mai agresiv. Contează cum trăim, cum ne alimentăm, cum suportăm stresurile. Mulți au plecat peste hotare, iar viața printre străini, dorurile de casă, de familie  pot să te îmbolnăvească. Și după COVID starea de sănătate a oamenilor s-a înrăutățit. Deseori, celulele cancerigene ascunse ies la suprafață pe fundalul altor suferințe. Le recomand credincioșilor periodic să-și verifice sănătatea, să nu fie nepăsători. Dumnezeu lucrează cu mâinile și înțelepciunea medicilor.

— Și care sunt taxele pe care le percepeți de la enoriași?

— Din 1999, de când sunt preot de spital, nu am fost salarizat și nu am luat niciun bănuț de la pacienți. Le spun – totul se face gratuit. Nu poți lua de la omul chinuit de boală bani pentru rugăciune. Nu avem salarii, așa cum e în România sau Grecia, dar Dumnezeu are grijă de noi.

„Îmi fac misiunea și nu vreau să depind de jertfa pacienților”

Biserica „Sfântul Ierarh Spiridon al Trimitundei” este lăcașul medicilor și pacienților Institutului de Medicină Urgentă din Chișinău. Preotul paroh Mihail Bortă este aici de la prima piatră.

„De fapt, de când încă nici nu era prin gânduri să fie ridicată o biserică. Eram un preot tânăr, ascultam de preoții mai în vârstă și mergeam la spital, la cei care aveau nevoie de asistență duhovnicească. Așa era în primii ani. Apoi, conducerea spitalului ne-a oferit o cameră, apoi am început construcția Bisericii. Când nu era bisericuța, eram solicitați de medici sau de rudele celor aflați pe patul de suferință. Acum, zilnic, ei vin la noi. Aici suferința e cea care îi poartă pe drumuri pe cei apropiați pacienților. Cândva aveam un principiu – nu răspundeam la telefon după 20:00, că e noapte, e târziu. Acum pot fi sunat și la miez de noapte și merg, deoarece știu că de ochi frumoși nu te cheamă nimeni. Doar urgențe, reanimare, neurologie…”, povestește părintele Mihail.

Îl întreb cum evoluează sănătatea oamenilor, de la un an la altul. „Starea sănătății oamenilor degradează. Dacă în primii ani eram solicitați în exclusivitate de bătrâni, acum mergem la persoane care la 40 de ani sunt deja foarte bolnave. Încerc să-mi fac misiunea, să fiu de real folos celor care mă cheamă”, punctează preotul.

— De ce sănătatea tinerilor degradează?

— Viața omului e o mare enigmă. Deseori, oamenii nu știu cum să trăiască, nu știu cum să-și manifeste sentimentele, emoțiile, consumă nervi pe nimicuri. Secțiile de neurologie sunt pline cu tineri care la 40-45 de ani sunt expansivi, nervoși, epuizați de lucruri pe care puteau să le trăiască altfel. E și mediul tot mai poluat, alimentația, consumismul, alcoolul. E ca un ghem. Oamenii suferă, deoarece nu știu să-și organizeze viața de toate zilele. Noi, ca preoți, încercăm să le spunem: sunt zile de post, zile pentru suflet, că omul nu este doar trup, omul este trup și suflet la un loc.

— Cum vă construiți relația cu medicii?

— După 7 ani, ne cunoaștem bine, cu unii ne-am și împrietenit. De la început am stabilit un act de colaborare între biserică și spital și ni s-au impus niște reguli: nu poți intra în secția de reanimare cu cadelnița. Taina Sfântului Maslu ține, de obicei, trei ore, dar nu poți face asta în spital și noi reducem din durata acestei slujbe. În biserică avem legi bisericești, în spital – sunt norme spitalicești.

— Ce taxe sunt percepute de la enoriași?

— În actul de colaborare semnat cu administrația spitalului avem un punct care spune că  deoarece ne aflăm pe teritoriul Spitalului de Urgență, nu avem niciun fel de taxă la nicio slujbă. Este o capelă a unui spital, unde deseori oamenii ajung din drum, fără lucruri  elementare. Îmi fac misiunea și nu vreau să depind de jertfa pacienților.

„Mulți pacienți ajung la noi după ce revin de la muncă din străinătate”

În curtea Spitalului Clinic de Psihiatrie de pe str. Costiujeni 3 se află Biserica „Sf. Trei Ierarhi”, datând din 1903. În ultimii 30 de ani, de când a fost redeschis lăcașul sfânt, paroh al acestuia este Protoiereul mitrofor Alexei Savcenco. Părintele spune că venea la această biserică din Răciula, cu preotul din sat, încă de pe când era în clasa a 7-a.

„Sunt zilnic aproape de pacienții acestui spital și am constatat că ei se simt mult mai bine în biserică decât în afară. Comunic cu ei la Sfânta împărtășanie, au fost cazuri când pe unii i-am botezat. Mai cuminți oameni decât pacienții noștri nu am văzut. Mulți sunt ca niște copii inocenți. Deseori răspund mecanic, dar cumințenia lor te măgulește. Când sunt plecat în vreo deplasare, nu pot lipsi mult, mă tot gândesc: oare ce fac bolnavii mei?”, spune părintele, amintind că sunt trei categorii de pacienți – cei care au dreptul să iasă fără supraveghere, cei care pot ieși fiind supravegheați (aceștia pot duce gunoiul, pot aduce mâncare de la blocul alimentar) și cei care nu pot ieși liber. „Am dreptul să întru la ei, dar în primele zile, ei fiind sub influența medicamentelor, au o stare somnolentă și prefer să nu mă implic în comunicarea cu ei”, povestește părintele Alexei, precizând că deseori asistă la conferințele medicilor pentru a acumula mai multe cunoștințe și pentru a evita posibilele greșeli în comunicarea cu pacienții de aici.

„La spital ajung pacienți de diferite confesiuni. Noi nu facem diferențe. Ușile bisericii sunt deschise pentru oricine dorește să-i treacă pragul”, mai spune părintele.

— La Spitalul de Psihiatrie ajung pacienți specifici. În ultimii ani sunt mai mulți, mai puțini?

— Aceste maladii sunt tot mai frecvente. Mulți ajung aici după ce revin de la muncă din străinătate. Mulți suferă depresii profunde. Nu cunosc motivele. Poate primeau acolo bani mulți, iar aici primesc bani puțini. Poate au descoperit aici altă viață decât cea de acolo. Poate, lăsând acasă copii, aceștia au crescut și îi tratează ca pe străini după o despărțire îndelungată. Ori sunt în prag de divorț, suportă despărțiri dureroase. După ce ajung aici, mulți își revin, dar au nevoie de multă comunicare. Biserica se străduie să le dea tot ce poate, dar mai departe – voia Domnului. Când medicii cooperează cu preoții, rezultatele sunt mai temeinice.

— Despre taxe ce ne puteți spune?

— La noi taxe nu există pentru pacienți. Alte servicii – sunt taxate. Cei care vin din spital după ajutor sau chiar vin să se boteze, să se cunune, nu achită nimic.

— Cazurile de suicid sunt tot mai frecvente și tot mai multe – în rândul copiilor și  tinerilor. Ce le spuneți celor care comit tentative suicidare?

— Lucrez cu ei și cu rudele lor. Le spun că îi voi vizita zilnic și asta fac. După externare, mă înțeleg cu ei să răspundă la telefon când îi voi contacta. E important ca în zilele critice  acești pacienți să fie monitorizați, supravegheați. De obicei, discut cu cineva din familie – să aibă răbdare și să fie mereu alături de cel care a încercat să-și pună capăt zilelor.

„Deseori și pacienții se roagă pentru medici și asta ne bucură. „Pentru mine și pentru medicul care mă va opera”, spun ei”

Preotul Marin Cij este paroh al Bisericii „Sfântul Arhanghel Mihail” de pe lângă Spitalul Clinic Municipal nr. 2. Preotul spune că spitalul tratează trupul, biserica –  sufletul, iar aceste două instituții sunt strâns legate.

„Avem o colaborare eficientă cu sistemul de sănătate și asta ne bucură. Noi nu facem altceva decât să le purtăm de grijă pacienților, ținând cont de regimul de activitate al medicilor. Deseori și medicii, până la operații, cer binecuvântarea. Spun că au vreo operație gravă și ne roagă să înălțăm rugăciuni ca să fie reușită. Deseori și pacienții se roagă pentru medici și asta ne bucură. „Pentru mine și pentru medicul care mă va opera”, spun ei. În spitale e multă suferință și omul vrea vindecare” – povestește părintele Marin. Acesta pune accent pe faptul că Biserica este una misionară. „De obicei, pacientul ajunge acasă cu o carte de rugăciuni, cu o iconiță și cu amintiri, se duce împlinit, pentru că Biserica l-a susținut. În ultimii ani, în toate spitalele din republică am deschis biblioteci cu carte ortodoxă pentru angajați și pentru pacienți”, continuă preotul.

— Numărul bolnavilor de diverse boli este în creștere. Care ar fi motivele?

— Da, spitalele sunt pline de pacienți… Pandemia a lăsat amprente serioase asupra vieții oamenilor. Cu ceva timp în urmă, erau în special pacienți cu traume, fracturi. Acum sunt cu probleme interne – plămânii, diabet, inimă, s-au acutizat bolile care, de altfel, întineresc.

— De obicei, bisericile percep taxe pentru serviciile oferite enoriașilor…

— Nu avem nicio taxă în biserica noastră – nici pentru slujbe, nici pentru lumânări sau iconițe. Noi vrem ca pacientul, intrând în lăcaș, să se simtă ca în casa lui Dumnezeu. Vin sărmanii după sănătate, cu ceva leuți pentru o apă și cum ar fi ca noi să le luăm ultimul bănuț?

În R. Moldova, în cadrul sau pe lângă instituțiile medicale, activează circa 30 de preoți de spitale. Aceștia spun că în munca lor nu țin cont de apartenența religioasă a pacienților, nu-i interesează din care Mitropolie sau cult religios fac parte. Singurul criteriu după care intervin este dorința și decizia pacienților și a rudelor acestora de a comunica mai aproape cu preoții de spitale.