„Era iadul iadului”. Mărturiile unei jurnaliste din Mariupol
Nadejda Suhorukova este jurnalistă din orașul Mariupol, distrus aproape în totalitate de ruși, afectat de o criză umanitară majoră. În timpul războiului, zile la rând s-a adăpostit într-un subsol, la fel ca majoritatea locuitorilor din Mariupol. „Sunt sigură că o să mor în curând. În acest oraș toată lumea așteaptă moartea”, a scris ea într-o zi pe Facebook, iar mesajul său a ajuns în toată lumea, fiind preluat de presa internațională.
La mijlocul lunii martie a reușit să evadeze din „orașul-mormânt”, așa cum îl numește, și a ajuns în Ciornomorsk, la fiul ei. Aici a acceptat să discute, on line, cu Ziarul de Gardă și să povestească despre ororile la care sunt supuși locuitorii Mariupolului, bombardat non-stop, înfometat și înfrigurat.
Înainte de atacul Rusiei asupra Ucrainei din 24 martie 2022, făcea zilnic reportaje la o televiziune locală, despre viața din orașul său, situat la hotar cu regiunea separatistă Donbas, despre pericolele ce planau asupra locuitorilor orașului, despre casele părăsite din localitățile din apropierea așa-numitei DNR, dar și despre cele mai frumoase străzi din Mariupol.
„Înainte mă temeam de ucigași și maniaci. Acum nu mă mai tem. Acum e important să nu ne mai bombardeze”, începe a povesti Nadejda, de partea cealaltă a ecranului. Chiar în timp ce discutam, se auzeau alarmele antiaeriene. „Copii se joacă pe afară, oamenii își văd de treburile lor”, se miră Nadejda, obișnuită cu larma insuportabilă a bombardamentelor. „Dar e mai bine așa, e mai bine să sune alarmele și să nu se întâmple nimic după asta”, se consolează Nadejda, vorbind blând și cu seninătate.
„Nu e doar iad, este iadul iadului”
O întreb despre mesajul în care își exprima siguranța că va muri foarte curând și despre cum a ajuns la acest gând.
„Este adevărat. Mereu mă gândeam că vom muri. Pentru că în orice moment putea să nimerească în noi o rachetă sau vreun proiectil. În ultimul timp, asupra noastră se trăgeau foarte multe focuri. Noi toți eram siguri că vom muri. Toți așa credeau și știau că pot să moară în orice moment. Asta era realitatea. Era strașnic, dar să mori, în acel moment, ne părea mai realist decât să supraviețuiești.
Pentru că intensitatea cu care eram bombardați și atacați era foarte mare. Iar acum cei care ies din Mariupol spun că se trage și mai des. Nu-mi imaginez cum e posibil. Îi spuneam mamei că nu-mi imaginez cum poate fi mai îngrozitor, dar se vede că e posibil, după cum spun oamenii care au rămas acolo mai mult timp decât noi și cei care încă sunt acolo. Nu e doar iad, este iadul iadului. Oamenii de acolo nici nu mai pot să iasă din subsoluri, nu mai au ce mânca, nu-și pot găsi mâncare, apă. Nu știu cum mai stau acolo. Probabil au rămas fără rezerve de produse… Iată așa nenorocire s-a produs în orașul nostru…”, oftează Nadejda.
Dormeau îmbrăcați și încălțați
În subsolul unei case cu două etaje, unde erau mai în siguranță decât în cel al blocului cu nouă etaje în care se afla apartamentul său, s-au adăpostit mai mulți oameni, inclusiv un bebeluș de numai câteva săptămâni, conștienți că pot fi bombardați în orice moment.
„În acest subsol dormeam îmbrăcați tot timpul, pentru că era foarte frig. Acolo era mereu întuneric, nu înțelegeam dacă e noapte sau zi. Ieșeam la suprafață, în ușa blocului și ne uitam dacă e zi sau noapte. Dar de fiecare dată când ieșeam din adăpost, ne riscam viețile. Mama mea spunea că ne ajută și natura, pentru că mai ploua, mai ningea și noi puneam o găleată sub țeava de scurgere a blocului și așa adunam apă. Mâncarea o împărțeam între noi, fiecare ce mai avea. Dar nu aveam pâine și nu aveam unde păstra produsele alterabile, pentru că nu aveam electricitate”, povestește femeia.
Îți amintește cu groază despre senzația de gheață din subsolul în care s-au adăpostit.
„Trăgeau asupra noastră încontinuu și noi dormeam îmbrăcați, nu doar pentru că era frig. Deși era un frig groaznic în acel subsol. Avem senzația că de la pereți venea un frig de gheață, că ne aflăm într-o încăpere din gheață. Ne puneam peste noi multe plăpumi, dormeam cu toții împreună. Și mereu – încălțați, oricât de sălbatic ar suna. Dar făceam asta nu doar de frig, dar și pentru că, în caz că se prăbușește ceva peste noi și rămânem în viață, să putem să ieșim îmbrăcați și încălțați. Eu dormeam și cu geanta pe umăr, o țineam lângă mine, pentru că aveam în ea actele”.
„Am luat cu noi niște slănină, niște cartofi și documentele”
Pe 16 martie, s-au decis să plece din oraș cu orice preț, chiar și cu riscul de a muri. În două automobile au încăput 16 oameni un câine și câteva pisici.
„Când au venit după noi prietenii noștri cu cele două automobile și am plecat de acolo, am luat cu noi niște slănină, niște cartofi și documentele. Luam doar mâncare, nu bani sau alte lucruri. Doar actele și ceva mâncare și apă. Nimeni nu știa dacă va ieși viu din oraș, dar în acel moment eram cu toții în așa o stare încât eram gata să murim în timpul evacuării, decât să rămânem acolo. Pentru că era greu psihologic, ne părea că, încă puțin, și ne vom ieși din minți.
Pentru că împușcau încontinuu. La fiecare 15 minute. Și erau sunete foarte diferite. Aveam impresia că asupra noastră se testează toate felurile de arme. Iar pe 15 martie am auzit un sunet nou. Nu înțelegeam de unde provine. Era foarte puternic, intens. Mi-a răscolit totul pe interior. M-am gândit că e vorba de arme de distrugere în masă. Nu auzisem până atunci așa sunete. Recunoșteam deja după sunet rachetele „Grad” care zburau de-asupra noastră și cădeau undeva. Zburau una după alta, totul se cutremura și noi nu știam unde vor cădea. Când zburau avioanele tot era strașnic. Noi le recunoșteam după sunetele puternice. Ca pe urmă să aflăm că asupra noastră s-a tras de pe o corabie rusească. Pentru diversitate, au decis să ne bombardeze și de pe corabie. Din cer, de pe pământ și de pe mare”.
„Într-un oraș mort, doar noi 16 oameni am rămas”
Ieșirea din subsol a fost un șoc. În față li s-a ivit un oraș distrus, plin de ruine.
„Mergeam prin oraș și vedeam casele distruse, aveai impresia că cineva le-a smuls totul din interior, incendiate, înnegrite, găurite, cu cablurile pe dinafară. Înainte erau arborate drapele ucrainene, iar acum erau tăvălite pe jos. La stație, lângă un centru comercial, erau oameni morți pe jos, cineva i-a acoperit cu ceva.
Bucăți de blocuri, de parcă cineva le-a smuls, erau pe stradă. Spitalul cela nenorocit, unde era maternitatea, practic, nu mai există. Au rămas doar bucăți separate. Era un spital nou, reconstruit, a fost reparat și era foarte frumos. Din el nu au rămas nici pereții, doar niște cioburi de pereți.
Și noi mergem, și era o liniște mormântală. Nimeni nu se vedea. Aveam impresia că suntem singurii oameni din oraș și nimeni nu mai este acolo. Într-un oraș mort, doar noi 16 oameni am rămas. Dar noi știam că acolo sunt oameni în subsoluri. A fost înfiorător”, mărturisește Nadejda.
La ieșirea din oraș, au fost verificați de militari ruși, „îngrijorați” de sănătatea copiilor, își mai amintește ea.
„Ne opreau, verificau documentele. Ne întrebau cum e acolo, în Mariupol? Voiam să le spunem: „Duceți-vă și vedeți singuri”. Și ne mai spuneau că le e frig copiilor și ar trebui să închidem fereastra automobilului. „Închideți fereastra, vor răci copiii!”. Adică, oamenii care omoară copiii din Mariupol, care bombardează copii, care au aruncat bombe asupra teatrului, asupra maternității, ne spuneau că din cauza noastră vor răci copiii. Foarte cinic! Ori au vrut să arate că sunt buni, ori pur și simplu își băteau joc”.
Acolo nu mai este nimic, orașul nu mai există. Dar mulți vor să se întoarcă.
Nadejda, ca și mulți alți locuitori ai Mariupolului distrus aproape în totalitate, visează să revină acasă într-o zi, să reconstruiască orașul. Dar mai întâi, trebuie să se termine războiul, spune jurnalista.
„Acum sunt în Ucraina și am posibilitatea să plec în alte țări. Dar, sincer, nu vreau. Dintre cei care au plecat din Mariupol sunt mulți care vor să se întoarcă acasă. Noi înțelegem că este imposibil acum. Eu sper că noi vom învinge și că invadatorii, că ocupanții ruși vor pleca de acolo. Dar noi înțelegem că pentru a reconstrui orașul ne vor trebui vreo 20 de ani. Orașul trebuie reconstruit de la zero. Acolo nu mai este nimic, orașul nu mai există. Dar mulți vor să se întoarcă.
Aceasta este țara mea. Ucraina este țara mea. Eu aici locuiesc. Deși casa mea nu mai seamănă cu casa mea, totul e groaznic acolo. Dar Mariupol este casa mea.
Când trăiam acolo, sub bombe, nu aveam ziua de mâine. Trăiam de la o zi la alta. Am supraviețuit astăzi – foarte bine. Acum am nevoie de recuperare, pentru că, în gândurile mele, sunt încă acolo, în interiorul orașului. Mă tem pentru oamenii care au rămas acolo, care sunt peste 100 de mii, deoarece cu cât mai mult va dura această situație, cu atât mai puține șanse au să iasă vii de acolo”.
„Mariupol este acum un mare mormânt”
Nadejda Suhorokova este încrezătoare că războiul va fi câștigat de Ucraina și speră că se va sfârși cât mai curând. „Pentru că dreptatea este de partea noastră. Noi luptăm pentru meleagurile noastre. Noi nu am început acest război și nu l-am dorit. Este pământul nostru, este Ucraina noastră. Eu cred că vom câștiga. Dar când se va încheia nu știu. Și de ce a fost necesar, tot nu știu…” își expimă ea nedumerirea.
„Să-i fi spus cuiva că în secolului XXI se va întâmpla asta, așa o aberație, nimeni nu ar fi crezut. Doar oamenii nebuni, bolnavi psihic pot face așa ceva. Ei omoară mii de oameni. Avem date că în Mariupol au murit deja 20 de mii de oameni. 20 de mii – este foarte mult! Dar câți sunt de fapt, nu se cunoaște, pentru că oamenii sunt înmormântați în curți, ard în casele lor, sunt prinși sub dărâmături și nu pot fi scoși de acolo. Soțul unei prietene de-ale mele a murit la balcon, sub dărâmături, apoi a luat foc scara blocului. Câți oameni sunt sub dărâmături? Câți oameni nu-și pot găsi apropiații? Cine îi va număra pe cei care au murit? Cine îi va identifica? Mariupol este acum un mare mormânt”, încheie cu tristețe Nadejda.
Peste 10 mii de civili au fost uciși, dar numărul real al victimelor ar putea fi de două ori mai mare
Orașul-port Mariupol a fost supus celor mai dure atacuri și celui mai lung asediu, rezistând în fața trupelor ruse în cele șase săptămâni de război. Localitatea a fost tăiată de la curentul electric, se confruntă cu lipsă de produse alimentare și apă, iar ajutoarele umanitare sunt blocate de ruși.
Primarul orașului, Vadim Boichenko, a declarat pentru Associated Press că datele preliminare arată că peste 10 mii de civili au fost uciși, dar că numărul real al victimelor ar putea fi de două ori mai mare. Potrivit lui, trupele ruse au adus echipamente mobile de incinerare în oraș pentru a scăpa de cadavre.
Reprezentanții Batalionului Azov au anunțat luni, 11 aprilie, că rușii ar fi lansat atacuri cu arme chimice în Mariupol ar fi fost utilizate arme chimice, „o substanță otrăvitoare de origine necunoscută”, care provoacă insuficiență respiratorie. „Conform datelor preliminare, se presupune că s-au folosit muniții cu fosfor. Poziția oficială va fi anunțată ulterior”, a declarat ulterior ministra adjunctă a Apărării de la Kiev, Ana Malyar, citată de Hromadske. NATO nu a confirmat, dar a anunțat că monitorizează îndeaproape rapoartele privind aplicare armelor chimice în Mariupol.
