„Trauma de a fi trecut pe acolo nu se cicatrizează”. O voce a copiilor abandonați în orfelinatele anilor ʼ90 din R. Moldova

• „Nu a fost zi în care să nu îndurăm foame”.
• „Eram bătuți sistematic, la greu”.
• „Mergeam la baie în două cu sânge”.
• „Nu era niciun grăunte de umanitate în tot orfelinatul”.

Anii ʼ90 au însemnat, pentru R. Moldova, primii pași spre independență, iar, odată cu aceasta, multă sărăcie, multă violență și prea puțină speranță. Pentru copiii din orfelinatele R. Moldova, situația era dintre cele mai grele, adesea – la limita supraviețuirii.

În ce condiții creșteau aici și ce a însemnat adopția pentru unul dintre ei aflăm de la Ivan, născut în R. Moldova, dar care apoi s-a mutat în Italia. Tânărul a cunoscut atât drama abandonului, a abuzurilor zilnice, cât și bucuria regăsirii unui loc pe care să-l poată numi, în sfârșit, casă. 

Ivan Farîma (31 de ani) are întruchipată în memorie o imagine distinctă a acelei zile. Nu reușea să vadă fața oamenilor care îl însoțeau, dar foarte tare spera că sunt părinții lui, cu care merge împreună într-un loc nou și miraculos. 

Amintirile acelor primi ani de viață ai săi sunt fragmentare, intuia, totuși, că erau două persoane în uniformă. Mama ajunsese după gratii din cauza unor furturi minore. Iar el – într-un orfelinat, unde avea să-și petreacă „cei mai traumatizanți” ani din viața sa. 

Zilele abandonului 

Acolo, Ivan-copilul avea să descopere baia austeră și murdară. Jucăriile care vor rămâne pentru totdeauna încuiate după sticla unui dulap, la care el și alți copii nu aveau acces. Puteau doar să se uite la ele. Paturile cu salteaua spartă. Interdicția de a intra în bucătărie. Interdicția oricărei activități, dacă aceasta nu era aprobată mai întâi de către adulți, adică de către educatoare. 

„Nu a fost zi în care să nu îndurăm foame și nu a fost nicio zi în care să nu îndurăm sete. Mâncam o dată pe zi, apă primeam tot rar. În schimb, eram speriați și bătuți sistematic, la greu, cu diverse obiecte.

În fiecare seară, înainte de culcare, ne băteau cu nuielele la tălpi, până țâșnea sângele. Mulți mergeam la baie în două cu sânge. 

Alteori, femeile care ar fi trebuit să ne îngrijească se deghizau în vrăjitoare și băteau noaptea în pereți, ca să ne sperie. Așa se distrau ele”. 

De frică, la unii dintre copii se dezvoltase senzația de paralizie pe timp de noapte. 

„Nu era niciun grăunte de umanitate în tot orfelinatul. Niciun minim de control din afară. De teamă de a nu scoate vreun zgomot, nu te puteai mișca, nu puteai să țipi, nu puteai să faci nimic, era un strigăt în gol fără voce”. 

Abuzurile au continuat ani la rând. Copiii, deși plângeau când puteau, pe ascuns, se obișnuiseră, treptat, cu această situație. 

„În afară de toate acestea, ne lipsea tuturor și posibilitatea de a învăța, de a ne dezvolta. Nu se făcea educație acolo, de niciun fel”. 

Cu trecerea timpului, chiar dacă ei, copiii, se ajutau reciproc și își spuneau unii altora povești, ca să prindă din ele un pic de forțe și încredere în ziua de mâine, cel mai mult le lipseau sprijinul și dragostea mamelor, care, însă, nu le reveneau decât mult prea rar. 

Viața nouă 

Ivan a fost norocosul care și-a găsit o nouă mamă. Mai văzuse părinți trecuți pe acolo, însă din primele clipe când a văzut acest cuplu, a știut că sunt „ai lui”. 

Cei doi, veniți din Italia, l-au luat să petreacă o zi împreună. I-au făcut baie și, pentru prima dată, Ivan a dormit într-o încăpere curată și caldă, îmbrăcat în haine noi:

„Era o senzație de liniște pe care nu am mai trăit-o anterior. Cu ei, eram acasă”. 

A doua zi a fost dificilă, pentru că trebuia să revină la orfelinat. „Mă întorc să mor în acel loc”, își repeta el în minte. 

Viața lui, însă, a luat o altă cotitură – a fost adoptat. Era septembrie 1996, avea 7 ani și, dintr-o cameră întunecoasă, Ivan s-a trezit la geamul unui avion care-l ducea spre o altă viață. Își amintește, mai ales, că tatăl lui avea cu sine o căciulă plină cu bomboane și că, văzându-l cum nu-și găsește loc în avion, cineva din echipajul de bord l-a luat în față. Niciodată Ivan nu și-a imaginat că lumea era atât de largă și de frumoasă. 

La aterizare, i-a întâlnit unchiul, iar, ajunși la casa lor de la Napoli, a cunoscut vecinii, care le pregătiseră o serbare. Toți îi felicitau. Ivan avea cu sine un avion cu luminițe, pe care-l tot arăta adulților din jur. Drept răspuns, deși nu înțelegeau o iotă din ce spunea el în română, ei îl aplaudau și îi zâmbeau. 

În casa de acolo, Ivan a descoperit, pentru prima dată, sentimentul de apartenență: un pat doar al lui, jucării ale sale și siguranța de care nu a avut parte la orfelinat. 

Anii ce au urmat au însemnat, pe lângă maturizare, multă muncă cu sine și traumele sale.

„Am încercat să transform experiența din orfelinat, ca să devin mai empatic și înțelegător cu oamenii din jur, dar altceva nimic bun nu am luat de acolo. Pur și simplu, nu aveai ce”. 

Totodată, mărturisește tânărul, senzația de abandon, de a fi părăsit, a rămas mereu cu el. Îl însoțește până azi și i-a determinat cea mai mare parte a alegerilor din viață. Iar dacă nu ar fi lucrat cu specialiști, probabil, în opinia sa, depresia, într-un final, l-ar fi frânt. 

Drumul înapoi: „Îmi aduc aminte totul”

În 2021, Ivan și-a spus, inclusiv după discuții cu terapeutul, că e timpul să-și caute părinții biologici. Și-a dorit dintotdeauna să-i vadă. Voia să-și cunoască originile. Își mai  amintește de tata, mama, frați: „Îmi aduc aminte și azi totul”. 

Avea să descopere că tatăl său a decedat în 2001 și că momentul în care o va revedea pe mama nu va fi atât de deosebit, pe cât s-ar fi așteptat.

„Dar mi-am reconfirmat unele lucruri. De exemplu, faptul că tata era abuziv și violent, că avea o adicție. Și, de asemenea, că nu acest ultim moment era important, ci drumul pe care l-am parcurs până acolo”. 

În pofida acestor fapte, nu a reușit să umple golul pe care-l simțea, rana de a fi trecut prin orfelinat e prea mare și nu se cicatrizează.

„Eu știu că mulți alți copii nu au acest noroc… și, probabil, calea lor în viață nu va fi cea mai bună, fiindcă sunt atât de traumați și golul acesta e atât de mare, încât nu au cum să-l umple”. 

Ivan crede că dacă nu ar fi fost adoptat, cel mai probabil, ajungea în R. Moldova să locuiască „pe sub tomberoane”.  

În schimb, și-a găsit vocația, continuă să lucreze cu traumele sale, iar părinții adoptivi îi sunt și acum alături. Își dorește, după pandemie, să poată veni în R. Moldova și, mai ales, ca povestea sa, odată spusă, să facă pe cât de puțin dreptate copiilor cu destinele frânte în orfelinatele de atunci. 

***

Atunci când abandonezi un copil… nu îi permiți să-și dezvolte dragostea pentru ceilalți. Nu îi dai șansa la un sentiment de siguranță în lume, la o viață liniștită. 

În orfelinat, educația… lipsea, eram doar torturați fizic și psihologic. 

Atunci când am plecat de acolo… nu am luat cu mine nimic, nu aveam ce. Chiar și jucăriile pe care mi le-au dat, anterior, părinții adoptivi mi-au fost luate. 

Acum, le-aș spune educatoarelor… că sunt bestii, că niciun copil nu trebuie tratat așa. Că din cauza lor, copiii care au trecut prin violență sunt astăzi închiși în sine și lipsiți de iubire. Și știu că, dacă vorbesc acum, e pentru că aș vrea să devin o portavoce a celor care nu o pot face.