Oameni Cu actrița Ninela Caranfil, despre Unire și despre artiștii care sunt copiii de Duminică ai lui Dumnezeu

În ajunul zilei de 27 martie, când marcăm Ziua Unirii Basarabiei cu România, dar și ziua Mondială a Actorului, am căutat-o să discutăm despre această coincidență, întâmplătoare la prima vedere. Am convenit să vorbim duminică, deoarece sâmbătă, 22 martie, lumea teatrală de la noi avea să-l petreacă în ultimul drum pe actorul Teatrului Național, Constantin Adam. 

„Ce mare regizor e Dumnezeu! Ce zi frumoasă a fost sâmbătă, cu mult soare și cu multe flori pentru Constantin, colegul nostru plecat dintre noi, lăsând după el multe roluri nejucate” – așa avea să înceapă dialogul nostru. Nu am ezitat să o întreb pe Ninela Caranfil cât de frumoase au fost zilele din viața lui? „Vreau să cred că au fost frumoase. Era un om blând, chipeș, omenos, modest, cumsecade. Cred că nu și-a împlinit cum ar fi dorit soarta lui de actor, deoarece trebuia să mai realizeze multe roluri în teatru, în film, la televiziune, dar așa sunt timpurile. Cui îi arde de cultură?” a răspuns cu tristețe Ninela Caranfil.

Ca să ajungem la 27 martie, cu cele două sărbători incluse într-o singură zi, am întrebat-o ce crede despre faptul că cei mai mulți dintre oamenii de teatru de la noi devin actori/regizori studiind în sălile în care la 27 martie 1918 Sfatul Țării a votat Unirea Basarabiei cu România. 

„Cum nimic nu e întâmplător, și această coincidență nu e întâmplătoare. În 1918, când a fost votată Unirea, s-a întâmplat o minune istorică, izvorâtă din sufletele și dorința oamenilor de a se face dreptate. Era un adevăr pe care nu-l poți contesta – noi vrem să fim împreună cu neamul nostru, să fim o Țară întregită, un destin, iar faptul că azi tinerii, viitorii artiști, sunt școliți anume în acest sediu tot nu e întâmplător, pentru că artiștii sunt copiii de Duminică ai lui Dumnezeu, care promovează frumosul, binele, adevărul. În această Academie au ore toți artiștii noștri, care transmit din generație în generație detalii despre evenimentul istoric care s-a întâmplat în acest sediu în anul 1918. Acești copii, veniți la studii de prin sate sau orașe, acumulează cunoștințe și despre istoria acestui loc”, explică interlocutoarea noastră, precizând că de mai mulți ani citește ZdG și nu încetează că se bucure de succesele echipei noastre.

— Câte roluri ați jucat pe parcursul celor 55 de ani de activitate teatrală? Ce vă amintiți despre primul rol?

— În 1969, după studiile teatrale făcute la Moscova, am revenit, 22 de tineri actori, la Teatrul Național, atunci „Alexandr Pușkin”, astăzi – „Mihai Eminescu”. Regizorul Veniamin Apostol a montat un spectacol dramatic – „O noapte cu privighetori”. Era despre urgiile războiului. Mi-a încredințat un rol greu, al unei tinere, Inga, care își aștepta iubitul de la război. Bărbatul, ca și mulți alții, s-a prăpădit în lupte. De aici și deznodământul tragic. Lucrând asupra rolului, de pe atunci am înțeles ce înseamnă tragedia unui război, ororile lui, un război care înghite vieți nevinovate ale unor oameni așteptați acasă de cei dragi. Acesta a fost primul meu rol, prima probă. A fost un rol complicat, dar m-am descurcat, or, de fire sunt un om care simte foarte bine rolurile dramatice. Poate pentru că am suferit cam mult în viață. Nu am numărat rolurile jucate în teatru, au fost, probabil, vreo 80. Dar am avut multe roluri la televiziune, în spectacole radiofonice. Păcat că nu s-au păstrat spectacolele de la televiziune. Pe atunci nu ajungea bandă magnetică și lucrările, munca noastră, a actorilor, era „demagnetizată”. Așa au dispărut multe spectacole. În general, profesia de actor este plină de întâmplări neașteptate. Acum spectacolele se înregistrează, se arhivează, dar pe timpuri, fiecare spectacol era o premieră. Realizai un rol pentru spectatori, dar ajungeai acasă cu un gol în suflet, de parcă ai fi născut un copil pe care l-ai abandonat. Așa era starea mea. Seară de seară, construiam castele de nisip care se năruiau. Între timp, generațiile s-au schimbat, au venit alte piese, alți actori, alte roluri…

— Dacă nu ați fi fost actriță, ce ați fi făcut altceva în viață?

— Pe când eram copil, prin satele noastre, pe o pânză întinsă în centru, erau proiectate filme indiene. Încă atunci mi-am zis că vreau și eu să fiu actriță, să fiu îmbrăcată în rochii frumoase, să cânt și să dansez pentru public. Pronia cerească a fost atât de bună cu mine. Iată că de 56 de ani îmi trăiesc visele pe scena Teatrului „Mihai Eminescu”. E mult? E puțin? Nu știu. Profesia de actriță mi-a prilejuit multe momente de revelație. Cred că am făcut o muncă necesară oamenilor.

— Ce înseamnă pentru Dvs. Ziua Actorului?

— Mi-a fost greu, mi-a fost ușor, dar nu am regretat niciodată că am ales acest drum, pentru că micile, scurtele bucurii ale actorilor sunt fără de preț. Anume ele justifică tot calvarul prin care trec acești „nebuni frumoși” în viața lor zbuciumată, în care încap mai multe vieți. Ziua Actorului cred că este o zi de lumină. Aș răspunde cu versurile lui Dumitru Matcovschi: „Cortina a căzut/ Noi am plecat/ Atât a fost/ O clipă, un oftat/ Dar clipa ceea nu era de timp/ Era de înălțare pe Olimp…” Ziua actorului e viața noastră, a artiștilor. Dumnezeu o fi decis așa. Citisem niște gânduri de-ale lui Bernard Shaw. „Credeți că Dumnezeu chiar s-a odihnit în cea de-a 7-a zi? Duminică? Oare nu și-o fi zis el: trebuie să mai născocesc un soi de oameni pe care îi voi numi artiști și misiunea lor va fi să promoveze frumosul, adevărul, dreptatea. De asta am și zis că artiștii sunt copiii de Duminică ai lui Dumnezeu.

— Și Ziua Unirii ce semnifică pentru Dvs.?

— În 1988-89, când s-a început Mișcarea de Eliberare Națională (MEN), aceasta reprezenta expresia visurilor noastre – noi toți voiam să scăpăm de regimul odios comunist. Veneau la mitinguri oameni de la Briceni, Ungheni sau Soroca, deseori pe jos, să-și dea votul pentru libertate. Rostul meu, de artistă, l-am înțeles că e de a mobiliza mulțimea celor dornici de libertate. Eram alături de marii luptători ai MEN Leonida Lari, Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Nicolae Dabija. Ei erau în fruntea mișcării, îi însoțeam peste tot cu recitaluri de poezie patriotică. Mergeam și peste Prut, dar și aici. Eram întâmpinați cu lacrimi de recunoștință. Sigur că Ziua Unirii este un ideal, o zi sfântă pentru toți românii. E nevoie de sacrificiu, de muncă, de dăruire, ca să ajungem cu toții uniți în această vrere. Or, se spune că atunci când îți dorești cu-adevărat ceva, forțele benefice ale universului lucrează pentru a realiza această minune. Ziua Marii Reuniri va veni. Vom fi împreună cu Țara, în albia noastră firească.

Ninela Caranfil a pornit în lumea teatrului din Satul Nou, raionul Cimișlia. După absolvirea, în 1969, la Moscova, a Institutului de Artă Teatrală „Anatoli Lunacearski”, specialitatea аctor de teatru și film, este angajată, alături de alți absolvenți, la Teatrul Național din Chișinău, actualul Teatru „Mihai Eminescu”, unde rămâne să joace peste cinci decenii de viață. Este artistă emerită a R. Moldova. În anii 1999-2001 a deținut funcția de viceministră a Culturii. În cariera sa a interpretat peste 80 de roluri de teatru, fiind prezentă și în numeroase spectacole radiofonice. Este autoarea cărților „Tăcerea de până la cuvânt” (2009) şi „Neobişnuita forţă a scenei” (2010).