Principală  —  Reporter Special  —  Oameni   —   Oameni/ Aurelian Silvestru despre Muncă,…

Oameni Aurelian Silvestru despre Muncă, Iubire, Educație, Cărți și Părinți 

Doctor în psihologie, pedagog, scriitor, compozitor, Aurelian Silvestru a fondat primul liceu privat de creativitate şi inventică – „Prometeu”. L-a fondat, dar l-a și zidit, așa încât să se simtă bine copiii care vin aici după carte. 

Sunt zile în care fiecare om își „contabilizează” anii. La ai săi 75 de ani, Aurelian Silvestru poate spune deschis că în viața sa a construit un liceu, a înălțat o biserică, a elaborat manuale școlare, a scris mai multe cărți, a compus cântece pentru copii. „Cunoaște-te pe tine însuți”; „Vârsta barierelor”;  „Daciada”, manual de istorie pentru preșcolari, scris împreună cu Nicolae Dabija; „Dincolo de imposibil”; „Ispita nemuririi”; „Fărâme de suflet”; „Noi și biografia omenirii”; „Cel rătăcit” sau „Și tu ești singur?” – sunt doar câteva titluri ale volumelor scrise de-a lungul anilor de Aurelian Silvestru. Cel mai recent volum al său este intitulat „O carte cât o inimă” și conține aforisme de o profunzime și de o utilitate vitală. Întrebat de ZdG despre Muncă, despre Iubire, despre Părinți, despre Educație, despre Prietenie și despre Cărți, Aurelian Silvestru răspunde cu gândurile sale concentrate în cuvinte, adunate de-a lungul anilor și publicate  recent în volumul „O carte cât o inimă”.

Despre muncă: „Deși nu era medic, taică-meu îmi spunea uneori: «Fii de folos altora. E cel mai bun medicament»”

Este omul pentru care munca nu se încheie la apusul soarelui, continuând mult după miezul nopții, ore în care își scrie gândurile, iar după ele – cărțile. Despre muncă spune că am obosi mai puțin dacă am lucra mai mult și că cea mai eficientă odihnă este o muncă făcută cu plăcere. 

Și tot despre Muncă: „Celebru te face nu talentul, ci munca susținută de talent/ Despre oamenii care muncesc în permanență se spune că au zile de naștere, dar nu și vârstă/ Sunt capabil să muncesc ca un cal (cu condiția să nu fiu călărit de nimeni)/ Eu nu aștept să vină inspirația la mine. Merg în întâmpinarea ei. Ne întâlnim pe drum, muncind din greu/ Ca să te afirmi, trebuie să-ți depășești în permanență neajunsurile personale și principalul ‒ să nu te oprești, să nu dai înapoi, să nu te mulțumești cu victoria zilei curente. Talentul trebuie demonstrat în fiecare zi! /Deși nu era medic, taică-meu îmi spunea uneori: «Fii de folos altora. E cel mai bun medicament.»” Astfel  gândește Aurelian Silvestru despre muncă, sugerând: „Fă tot ce poți pentru cei dragi și vei descoperi că poți mai mult.”

Despre dragoste: „Iubirea e singura cetate în care merită să mori”

Constatarea potrivit căreia „Iubirea e singura cetate în care merită să mori” constituie punctul culminant al romanului „Și tu ești singur?”, considerat de critica literară ca fiind unul dintre cele mai valoroase romane de dragoste din proza românească. Din acest roman, de la eroii Ana și Manole, cititorii cunosc ce e dragostea și cum poți trece prin singurătate iubind.   

„Suntem prizonierii, nu stăpânii iubirii. Dumnezeu este iubire. Cum să fim stăpânii Lui?!/ Fericit ești nu atunci când ai ce-ți trebuie, ci atunci când nu-ți trebuie mai mult decât ai/ Nimeni nu ne învață cum să iubim. Și totuși, iubim, deoarece a iubi înseamnă a trăi/ Două lucruri ne trebuie pentru fericire: o dragoste și o vocație, dar ambele ‒ adevărate!/ Există câteva lucruri pentru care merită să te naști. Iubirea ar fi primul dintre ele. Dar există și câteva lucruri pentru care merită să mori. Și tot iubirea ar fi primul dintre ele/  Iubirea e singura cetate în care merită să mori/ Ura te îmbolnăvește. Iubirea te vindecă/ Dacă dincolo de moarte nu există dragoste, la ce bun veșnicia?”

Despre Educație: „Decât să faceți legi care condamnă omul rău, mai bine faceți școli care educă omul bun”

Pentru că e omul care a zidit și a deschis școli în care mii de copii au învățat să citească, să scrie, să muncească, să construiască, dar și să iubească, aforismele sale despre Educație merită studiate laolaltă de copii, părinți și  pedagogi.

„Școala nu-ți dă minte. Ea te învață cum s-o folosești/ Temelia personalității se pune în familie. Fără cei șapte ani de acasă, școala nu poate construi nimic/ Copiii care se ceartă sunt mai puțin vinovați decât adulții care nu fac nimic ca să-i împace/ A educa înseamnă a clădi un suflet/ Un plugar care iubește animalele este un produs al școlii mult mai valoros decât un general care urăște oamenii/ Viața are doi mari învățători: experiența altora și experiența personală. Ultima costă mai scump/ Copilul pedepsit pe nedrept ține minte nu morala făcută de educator, ci nedreptatea comisă de el/  Există familii în care educarea copiilor trebuie începută cu reeducarea părinților/ Cu elevii disciplinați mă port ca un frate. Cu cei nedisciplinați ‒ ca un părinte/ Într-o școală cu adevărat bună, cel mai sârguincios dintre elevi e profesorul/ Când ne dau la brazdă, profesorii ne dau și tot ce au mai bun în ei/ Un caracter greu se formează ușor/ Degeaba ai trecut prin Școală dacă n-ai trecut și prin Biserică/ Am un respect aparte pentru profesorii care îi învață pe copii să construiască poduri, nu garduri/  Toți încearcă s-o dea altora. Unii o primesc. Și doar foarte puțini o au ‒ educația/ Odată, pe când eram elev în clasele primare, vrând să mă pedepsească pentru nu știu ce greșeală, tata (de obicei, foarte sever cu mine) mi-a interzis să merg a doua zi la școală. De ce? m-am revoltat, iar dânsul mi-a răspuns: «Învățătura e un privilegiu pe care trebuie să-l meriți»/ Decât să faceți legi care condamnă omul rău, mai bine faceți școli care educă omul bun/ Marii educatori au stofă de sfinți, o stofă ce nu se vinde nicăieri ‒ te naști cu ea/ Lumea este imperfectă. Contează însă nu cum o găsești când vii, ci cum o lași când pleci.”

Despre Părinți:  „Prima victimă în cearta dintre părinți este copilul”

„Uneori, seara târziu, maică-mea mă chema lângă ea, aprindea un mănunchi de lumânări şi îmi citea din Biblie. Nu ştiu dacă o făcea cu bună ştiinţă, dar de fiecare dată când întâlnea un gând sau un pasaj mai semnificativ, mi-l recitea de două-trei ori şi mă ruga să-l reproduc. Atunci nu-mi puteam da seama la ce bun să repet nişte fraze pe care nu întotdeauna le înţelegeam. Cu trecerea anilor însă am descoperit că dacă există ceva sănătos în Eul meu, în morala şi filozofia mea, atunci acel ceva îşi trage ceva din mesajele pe care maică-mea, părinteşte de simplu, mi le tălmăcea din Sfânta Scriptură…” – e o amintire care definește copilăria lui Aurelian Silvestru, dar și relația sa cu părinții. Tot despre părinți: „Persoanele care merită mult mai multă dragoste decât primesc din partea noastră se numesc PĂRINȚI/ Nimeni nu are mai multă răbdare decât o mamă care așteaptă/ Cel mai sigur loc sub soare e între părinți și Dumnezeu/ Părinții ne ajută să devenim oameni. Cărțile ‒ să rămânem/ Toți copiii încap în inima mamei. Doar ea nu întotdeauna are loc în inima lor/ Deși nu sunt icoane, părinții merită să ne închinăm în fața lor/ Mamele ‒ poezii scrise de prunci/ Prima victimă în cearta dintre părinți este copilul/ Am fost un copil fericit: părinții m-au învățat să cer de la ei sfaturi, nu bani/ Iubiți-vă părinții așa cum sunt (bătrâni sau tineri). E cel mai sfânt exemplu pe care îl puteți lăsa copiilor drept moștenire.”

Despre Cărți: „O carte bună nu merită să fie închisă, după cum o carte proastă nu merită să fie deschisă

„În copilărie, dacă nu aveam o carte bună sub căpătâi, mi se părea că nici în lume nu se întâmplă nimic bun”, își amintește Aurelian Silvestru. De ani de zile, cărțile rămân sub căpătâiul profesorului.

„Cu o carte poți aprinde un rug sau un suflet. «Chibritul» e în mâna autorului/ Nu vă temeți de carte. Periculos e omul care fuge de ea/ În copilărie, dacă nu aveam o carte bună sub căpătâi, mi se părea că nici în lume nu se întâmplă nimic bun/ Nicăieri nu mă simt în mijlocul mai multor prieteni decât într-o bibliotecă/ Înveți din cărți, dar mai cu seamă ‒ din rănile pe care ți le fac „ai tăi”/ O carte bună nu merită să fie închisă, după cum o carte proastă nu merită să fie deschisă.”

Despre Prietenie: „Două persoane pot trăi cu o singură inimă”

Nu pot fi altfel decât credibile aforismele lui Aurelian Silvestru despre Prietenie, acesta fiind omul care a știut să păstreze prietenia din copilăria și adolescența sa. „Două persoane pot trăi cu o singură inimă” nu este un gând inventat, ci o stare trăită cu adevărat. 

„A fi prietenul cuiva înseamnă a fi de acord că două persoane pot trăi cu o singură inimă/ Omului drag spune-i azi că îl iubești. Mâine s-ar putea să nu ai cui…/ O prietenie pierdută ‒ grămezi de cuvinte pe care le regreți/ Cunosc trei remedii ce fac minuni cu sănătatea noastră: familia, prietenii și buna dispoziție/ Ajungi să fii absolut singur nu atunci când tu te lepezi de alții, ci atunci când Dumnezeu se leapădă de tine/ Cine nu și-a iubit părinții, cu greu va fi în stare să iubească pe altcineva/ Dumnezeu uită de cei care uită de alții.”