Legea proastă poartă deportaţii prin judecată

În tinereţe, a înfruntat calvarul Siberiei, iar acum, când are aproape 80 de ani, Gheorghe Tătaru, din Călăraşi, încearcă să înfrunte sistemul legal imperfect, care, de fapt, ar trebui să reabiliteze victimele represiunilor politice. Deja al patrulea an, Tătaru se judecă cu statul. Pentru că legea este defectuoasă, iar cei care trebuie să-i facă dreptate sunt indiferenţi, spune bărbatul, el s-a pregătit deja să ajungă şi la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (CEDO).

În bucătăria familiei Tătaru, jumătate de încăpere este ocupată de mape şi documente, adunate de-a lungul anilor de umblat prin instanţe de judecată şi prin birourile funcţionarilor. Aici este masa de lucru a pensionarului Gheorghe Tătaru, fost deportat politic. Legi ce vizează reabilitarea deportaţilor, din diferiţi ani, cu diferite modificări, hotărâri de Guvern, acte legislative europene, decizii de judecată, documente de arhivă, articole decupate din ziare, două lupe, care-l ajută pe fostul deportat să citească, o lampă de masă, adaptată la necesităţile bătrânului, şi, mai spre geam, cutii cu medicamente – cam aşa arată biroul improvizat de Tătaru.

Soţia nici nu mai vrea să audă de procesele de judecată, de documente şi de dreptatea la care soţul ei încă mai speră. Recunoaşte că s-a săturat de atâtea drumuri şi de atâtea hârtii. Soţul, însă, nici nu poate să-şi închipuie cum ar fi să se lase bătut. «Nu pierd. Până la infinit merg. M-am pregătit de CEDO. Cum altfel? I-am promis fratelui că am să obţin drep-tatea», spune zâmbind acesta.

Deportaţi pentru că erau gospodari

„În numele legii, zacon, neavoastră, ca culaşi, a să şiţi ridicaţi”, aşa a început calvarul familiei Tătaru, în 1949, îşi aminteşte Gheorghe. Atunci avea doar 14 ani, tocmai alsolvise clasa a 7-a. Într-o noapte, au fost treziţi şi, fără prea multe explicaţii, li s-a spus să vor fi duşi, întreaga familie, mama, tata, sora mai mare, el şi fratele său geamăn. Doar presupuneau unde şi de ce sunt deportaţi. Sovieticii i-au deportat pentru că aveau bogăţie, spune ironic bărbatul, explicând în ce consta aceasta: o casă, o uscătorie de prune, o livadă de pruni, 6 oi, o vacă, un bou, 5 hectare de pământ şi ce mai era pe lângă gospodărie.

Deşi au trecut mai bine de 60 de ani de atunci, bărbatul îşi aminteşte în detalii cum s-au derulat evenimentele: au aşteptat maşina să vină să-i ia, aceasta nu a mai ajuns, tata înhămase boiii la car, încărcase câte ceva de-ale gurii şi de îmbrăcat, şi-a urcat copiii şi au plecat. De atunci, tatăl lor nu şi-a mai văzut casa la care muncise o viaţă, pentru că a murit în deportare, iar copiii nu au mai putut reveni nici peste ani la proprietatea familiei lor, pentru că nu erau recunoscuţi ca proprietari, iar ulterior, casa părintească a fost distrusă de sovietici.

Reabilitaţi, dar compensaţi derizoriu

După 1950, când au revenit în Moldova, fără tata, care decedase, au încercat să-şi restituie casa. Nu au reuşit atunci, cum nu au reuşit nici până în prezent. Casa nu mai este. Pe locul ei este construit un magazin, dar Gheorghe vrea să-i fie restituită valoarea acesteia şi a întregii gospodării.

În diferite perioade de timp, victimele represiunilor au primit unele compensaţii, dar toate derizorii, de câteva mii de ruble în 1989, apoi de 7 mii de lei, care, peste noapte, s-au transformat în 7 lei, iar, ulterior, în valoare de 200 de lei. În 2006, mecanismul legislativ a fost modificat, dar, în final, legea nouă tot este una defectuoasă şi nefuncţională. Problema cea mare, însă, este că şi această lege prevede că persoanele care au beneficiat de anumite compensaţii, oricât de derizorii, nu mai pot solicita a doua oară recompense.

Comisia l-a refuzat, iar el a dat-o în judecată

În 2008, Comisia pentru problemele victimelor represiunilor politice din raion i-a refuzat lui Tătaru solicitarea de a primi despăgubiri pentru averea confiscată a părinţilor, sub pretextul că nu a prezentat toate documentele necesare, dar şi pentru că, în 1989, ar fi primit o compensaţie de 6 mii de ruble, lucru infirmat de victimă şi neprobat de comisie. Acelaşi răspuns Comisia specializată le-a dat majorităţii cetăţenilor care au depus cereri.

„Nu ştiu dacă este aşa sau nu, dar am auzit că s-a spus că nu trebuie de întors nimănui averea, da cine o s-o facă, va plăti din buzunarul său. Pentru că aceşti oameni, deportaţii, trebuie de „unicitojit” (lichidat – din rusă, n.r.) cu totul”, este explicaţia bărbatului. Mai tare din fire, Tătaru a atacat această decizie în instanţa de judecată. Acum aşteaptă să primească răspuns de la Curtea Supremă de Justiţie. Spune că deja şi-a pregătit actele pentru a merge la CEDO, acolo unde multe dintre victimele deportărilor, nedreptăţite în instanţele naţionale, şi-au găsit dreptatea. Fratele său geamăn, însă, nu a mai avut zile ca să prindă sentinţa de judecată definitivă.

Refuzaţi ca la conveier

Tudor Josanu, şi el victimă a represiunilor politice, a fost o perioadă membru delegat de foştii deportaţi  în Comisia pentru problemele victimelor represiunilor politice din Călăraşi. Acesta spune că represaţii care veneau cu cereri de recuperare a valorii averii confiscate erau refuzaţi ca pe conveier, anume în baza unei liste cu nume şi sume, întocmită în 1989. Astăzi nimeni nu ştie dacă într-adevăr banii respectivi au ajuns la victime. „Comisia nu şi-a făcut treaba conştient, o declar cu toată responsabilitatea. A lucrat mai mult formal, a avut poate şi interes. După ce au fost refuzaţi de comisie, foarte puţini se mai încumetă să meargă în instanţă şi să înfrunte acest iad, pentru că este un adevărat iad să te judeci cu statul”, spune Josanu, care şi-a recuperat valoarea averii confiscate anume prin judecată.

Vicepreşedintele raionului Călăraşi, Vasile Timofte, care este şi vicepreşedinte al comisiei vizate, confirmă că, în cei trei ani de activitate, comisia a examinat şi a acceptat compensarea averii doar în cazul câtorva persoane, din totalul celor care au depus cereri. El susţine că organul respectiv activează strict în limita prevederilor legale.

Soluţia e CEDO şi legea nouă

Avocatul Alexandru Postică reprezintă în instanţe cauzele mai multor persoane supuse deportărilor şi este convins că prevederile legislative referitoare la repunerea în drepturi sociale şi economice a victimelor represiunilor politice n-au fost niciodată corecte faţă de aceste persoane, plus că şi mecanismul legal are numeroase deficienţe.

Există o hotărâre a Curţii Constituţionale care stabileşte expres că compensaţia care a fost achitată până în 1995 este neconstituţională pe motiv că a fost plafonată, nu a fost o compensaţie care ar veni în acoperirea tuturor prejudiciilor, cu toate acestea, în realitate, instanţele de judecată acceptă practica dăunătoare a comisiilor specializate, conform căreia o compensaţie primită anterior exclude posibilitatea de a recupera valoarea reală, explică avocatul Postică.

O soluţie în acest sens ar fi cererile depuse la CEDO, lucru pe care nu şi-l permite orice victimă a represiunilor politice, susţine avocatul. Dacă ar exista voinţă politică, o altă soluţie, necesară de mult timp, ar fi modificarea legislaţiei, a mai adăugat el.

Tatiana EŢCO