„Când afli că ești dislexic, se schimbă totul”.  Povestea unui designer de succes care nu poate desena

Când fiul ei avea 7 ani, profesorii de la școala în care învăța i-au recomandat Olesei Ioniță (39 de ani) să meargă cu el la medici, după ce au observat unele semne care i-au făcut să presupună că are dislexie. Astfel, Olesea a vizitat mulți specialiști și, totodată, a încercat să facă testele pe care le trecea copilul său la școală. În consecință, a aflat, la 28 de ani, că are dislexie. „Tu știi că ești mai dislexică decât fiul tău?”, a întrebat-o atunci unul dintre doctori. 

A înțeles, în acel moment, de ce parcursul său și studiile au fost atât de dificile, dar, mai ales, de ce dictările îi dădeau atâtea bătăi de cap, când era elevă. „Eram convinsă că totul e corect și primeam lucrarea roșie înapoi. Viața mi-a trecut ca un film prin fața ochilor. Mi-am zis: “Imposibil, a trebuit să ajung la 28 de ani, ca să înțeleg că sunt dislexică!”. Dar, dincolo de asta, de atunci totul a început să fie mai simplu”, spune creatoarea de modă, stabilită acum în Italia. 

„Dacă te-ai născut dislexic, rămâi dislexic”

După ce a aflat că are dislexie, dizabilitate de învățare despre care până a fost diagnosticat fiul ei nici măcar nu bănuia că există, a început să spună tuturor, în debutul unei conversații online, prin mesaj vocal: „Scuzați, sunt dislexică, îmi puteți corecta textul?”. Tot de atunci,  când este chemată la bancă și i se spune că a semnat diferit pe toate cecurile, poate explica de ce. 

„Sigur, mi-ar fi fost mai ușor dacă aflam în copilărie. Cel puțin, la nivel psihologic. Din punct de vedere logic, eu mă descurcam, dar tabla înmulțirii nu o știu, nu reușesc să o învăț, să o memorez. La școală erai penalizat când învățătoarea întreba tabla înmulțirii, iar tu nu o puteai spune. La fel era cu poeziile. Și cu italiana mi-a devenit și mai clar: eu nu fac greșelile pe care le fac migranţii în mod normal – erori gramaticale, eu fac greșeli tipice dislexicilor”, povestește ea.

Altminteri, adaugă Olesea, deși când învăța la școală profesorii nu știau clar despre dislexia ei, intuitiv încercau să găsească alte metode de a o ajuta să răspundă, atunci când vedeau că nu se descurcă în scris. 

„Eu am avut avantajul să cresc într-o școală de oraș mic – Strășeni. Când eram acolo, învăța și fratele meu mai mare, iar profesorii spuneau că nu e posibil să existe doi frați și unul să fie atât de inteligent, iar altul – atât de stupid. Ei încercau să mă întrebe oral, când vedeau că nu răspund corect în scris. Chiar dacă nu știau de dislexie, ei observau că nu mă descurc la dictări și găseau alte moduri să mă întrebe. Au fost foarte toleranți, fără să știe, de fapt, despre dislexia mea. Dar, personal, am suferit mult, mă stresa chestia asta, mă deranja faptul că scriam cu greșeli în orice limbă – fie în română sau rusă”, își amintește Olesea. 

Menționează că e foarte important să se afle la timp despre dislexie, or, deși aceasta nu poate fi total „corectată” – „dacă te-ai născut dislexic, rămâi dislexic”, susţine ea, specialiștii pot oferi scheme și instrumente care ușurează viața persoanelor cu dizabilitatea respectivă de învățare. 

„Eu fac modă, dar nu pot desena nici un măr”

Olesea Ioniță relatează că, în cazul său, succesul a venit tocmai după ce a aflat că are dislexie și a început să adune cât mai multe cunoștințe despre aceasta. „Mă simțeam vinovată de faptul că scriu cu greșeli, credeam că sunt prea distrată, iar cu senzația de vinovăție nu ajungi prea departe. Atunci când afli că ești dislexic, totul se schimbă. Viața începe să fie mai ușoară, pentru că începi să aduni cunoștințe despre asta. Toate proiectele mele mai importante au pornit după ce am aflat că sunt dislexică”, adaugă Ioniță. 

Tot atunci a început și Școala de Modă. Până la acea perioadă, munca sa ținea mai mult de croitorie și aspecte tehnice. „Nu aveam curaj să mă apuc să fac o colecție întreagă, nu aveam curajul să mă prezint la o școală și să zic că vreau să studiez modă, deși nu pot desena și nu voi desena niciodată. Când m-am dus, deja știind că sunt dislexică, le-am spus că vreau să învăț la ei, dar am dislexie și nu pot desena nici un măr”, mai spune designera. 

Consideră că a fost foarte important să afle despre dislexia sa, pentru că tot ce și-a dorit să facă, a putut realiza anume când a înțeles că există lucruri practice, pe care le poate rezolva și că poate trăi cu asta. „Nu pot desena, scriu cu greșeli și e OK, mergem mai departe”, surâde ea. 

În context, opinează că deși este adevărat că multe persoane cu dislexie au devenit oameni de succes, asta se datorează mai ales faptului că dislexicii sunt obișnuiți să lucreze foarte mult, ca să obțină un rezultat. „Nu e ceva automat. Pur și simplu, cu timpul, se dezvoltă alte abilități ale creierului. Noi suntem obișnuiți să asudăm foarte mult pentru rezultate minime,  iar asta, cu timpul, aduce mult mai multe roade decât un talent, pentru că tu continui și în fiecare zi te străduiești să faci ceva mai bun”, susține Olesea Ioniță. 

Învățând alte femei să (se) coase (la loc)

Acum, ea muncește la brandul său – „Amrita Kids”, o linie de haine pentru bebeluși, inclusiv pentru cei născuți prematur, creată din țesături sănătoase, care este comercializată în farmacii. De asemenea, din 2009, în cadrul unui alt proiect, confecționează halate stilizate pentru medici. 

Pe lângă acestea, lucrează la un proiect social care se numește „Renăscut în Italia”. Aici, mamele migrante –  femei care au fugit de război, victime ale traficului de ființe umane, alte femei cu o viață complicată, învață să coase. 

„Pot spune că, în acest caz, dislexia chiar m-a ajutat, pentru că descopăr multe persoane cu dislexie și printre ele. Pentru mine, e mai ușor să le explic lor ceva. Dislexia m-a învățat să-mi dezvolt capacitatea de a explica. Proiectul funcționează foarte bine, facem incluziune socială în cel mai activ mod. Adică, de la persoanele pasive, care sunt în azil politic, protejate de stat, ele intră în societate ca persoane angajate, care primesc salariu și plătesc taxe. Femeile de aici sunt cu foarte multe traume și noi spunem că înainte de a învăța să coase, femeile se cos pe sine, se recos și își pun toate bucățelele la loc”, povestește Olesea, subliniind că „Renăscuți în Italia” e un proiect de suflet pentru ea și dânsa nu e doar voluntar acolo, ci și investește cum și când poate, adesea cumpărând țesături din banii proprii. „Așa cum ziceam, aici dislexia m-a ajutat, pentru că le spun femeilor din proiect că dacă eu am reușit, atunci toți pot”, concluzionează Olesea Ionița. 

Psihologa Ana Niculaeș spune că dislexia este o tulburare de citire care se manifestă, chiar dacă persoana are un nivel de inteligență peste mediu, incidența la nivel de populație fiind în jur de 5%. 

„Este o altă modalitate în care creierul percepe informația și are atât avantaje, cât și dezavantaje. La bază pot fi factori genetici sau unele traume ale creierului. Este cea mai întâlnită tulburare de învățare din lume. În mod firesc, se observă în clasele primare și copilul are nevoie de lecții particulare cu de un psihopedagog special. Acum, copiilor diagnosticați cu dislexie li se oferă un curriculum în baza unui plan individualizat. Acești copii sunt deseori marginalizați, dar pot să devină de succes, în cazul în care primesc susținere din partea familiei și profesorilor, fiind ajutați să-și pună în valoare atuurile”, conchide psihologa.