Amintiri din Siberia: „La ce te punea, aceea trebuia să lucrezi. Acolo n-aveai cum să zici că nu vreau”
Cel mai mare val al deportărilor, din noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, a marcat viața a peste 35 de mii de oameni din Basarabia și Bucovina de Nord. Femei, bărbați, copii și bătrâni au fost încărcaţi forțat în vagoane și duși la muncă în Siberia. La 72 de ani de la acele evenimente, puțini dintre ei au mai rămas în viață și cu greu își amintesc de calvarul prin care au trecut.
Liuba Novac, în vârstă de 92 de ani și Zosim Punga, la ai săi 88 de ani, au trecut prin tragedia deportărilor, dar au reușit să revină acasă și să-și reconstruiască viața. ZdG a discutat cu ei și a aflat cum au trecut victimele prin aceste evenimente, care au fost cele mai grele momente, dar și ce amprente au lăsat deportările asupra familiilor lor.
Începutul calvarului
Liuba Novac: În noaptea aceea, tata a deschis ușa și a intrat un „nacealnic” (un șef) cu carte și un ins alături. Iar atunci când eu m-am trezit, mama bocea prin casă. Unu’ zicea că „cio arioti?” (nota trad., ce urlați?), mai în scurt, complimente de acelea bune… Ne-au strâns la primărie și ne-au luat.
Zosim Punga: Pe noi ne-au găsit în casă, dormind, și ne-au ținut așa închiși până a doua zi, la ora 5. Și fratele, și tata au rămas. Tata s-a dus la livadă, acolo și s-a ascuns. A ascuns caii într-un petic de salcâm, căruța în altă parte, ei s-au ascuns în altă parte și urmăreau cine se va apropia, în caz de caută. Nu i-au mai găsit pe ei. Dar pe noi ne-au încărcat și ne-au dus. Când a venit tata acasă, nimic: nici porc, nici găină, nici curcă, nici vacă, nici oaie, nimic în ogradă… Ograda pustie. Nimic nu era. Au dus vacile, au format colhoz. Aveam scroafe cu purcei…
Drumul spre Siberia
Liuba Novac: Drumul cum o fost? Ne-au dus într-o „stanțâie” (trad., stație), nu știu în ce oraș, dar era mare. Pe bărbați i-au luat de-o parte, iar pe femei – de altă parte. Lacrimi, nevoi.
Zosim Punga: Ei au luat și au scris în dosul vagonului că noi „pe sobstvenaia jelanie” (din proprie voinţă, nota trad.) ne ducem la lucru. Îți închipui? Pe „sobstvenoie jelanie” era scris în dosul vagoanelor, că noi ne ducem la lucru. Dar cine citea? Noi citeam? Noi eram în vagon, închiși, dar numai care vedeau de departe ce era scris pe vagonul acela, că noi „po sobstvenoie jelanie”. Și-am plâns tot drumul, și mama, și eu – la urmă, toată lumea plângea. Și-apoi, am ajuns la o „stanțâie”, la fiecare vagon era un soldat gradat: că era „letinant” (trad. locotenent), că „starșâi letinant” (trad. locotenent major) – fiecare vagon avea un soldat care răspundea ca să nu fugă cineva.
Mâncarea: „Ne-au dat câte o mână de «tiulkă» (pește sărat)”
Zosim Punga: La o „stanție” mare au dat comandă acolo să ne hrănească și au adus niște borș, nici nu știu dacă o fi avut el cartofi ori nu, nu era nicio cartoafă,i mi-au căzut vreo două fire de crupe de orz. Și ne-au dat borșul acela. Ei, noi ce, am mâncat borș de-acela la țară? După aceea ne-au dat forme mititele, de estea, așa, în picioare, cum este pâine pătrată, în formă mititică, pâine de secară. Coaja era coaptă, dar în mijloc era clei pâinea ceea. Și la pâinea ceea ne-au dat câte o mână de „tiulkă” (trad., pește sărat). Pâinea ceea, forma nu era unsă cu unsoare, cu „oloi”, dar era unsă cu „solidol” de ista, cu care ung tractoarele. Și apă, ne-au spus să luăm în „castruli” (cratițe, trad.), în căldări, în ce aveam și ne-au dat apă din bazinul cela de la locomotivă. Acolo nu știu câte tone încap, vreo 60 de tone matincă, că trebuie și pentru locomotivă apă. După „tiulkă” ai bea și apă. Și am băut apă de la locomotivă, de la bazinul de la locomotivă. Și-am mâncat „tiulka” ceea și coaja de la pâine, dar miezul nu-l puteai mânca.
Liuba Novac: Acolo mâncam cartofi înghețați. Dacă am avut lucruri de acasă, am mai luat câte un covor, și le-a tăiat mama mea în două și le-a vândut pe câte o căldare de cartofi. Și eram opt familii, 16 persoane cu tot cu copii, 16 suflete eram. Apoi, fierbeam cartofi cu coajă, toate într-o oală. Le făceam așa: notam cu zero – ale mele, a matale – cu X, alta de un capăt tăiate așa ca să știi că-s a matale. Și dacă am scurs cartofii, îi puneam așa, pe-un sac, și le alegeam: iaca asta e a matale, asta-i a mea, iată așa.
Munca în Siberia: La ce te punea, aceea trebuia să lucrezi. Acolo n-aveai cum să zici că „nu vreau”
Zosim Punga: Lucrul a fost schimbat, nu tot timpul am fost la un singur lucru. Deodată am chicat la „cormodobovanie” (furaje, trad.) – coseam pe câmp fân. Și, pe urmă, a început grâul, după ce fânul s-a terminat, și strângeam paiele, tot pe deal. Și le aduceam iarna pentru vite. Și făceam drum, și încărcam paiele de acolo și le aduceam la fermă. Fânul – tot așa, tot cu caii și cu boii. La ce te punea acolo, trebuia să lucrezi. Acolo n-aveai cum să zici un cuvânt că „nu vreau”. Pentru noi era să fie tare trist, să zici că nu vreau ori nu mă duc, ori ceva… nu, nu.
Liuba Novac: Ne duceam în buncherul cel mare și luam câte două căldări, câte trei căldări de ovăz de acela ori de secară, că grâu nu era. Și urcam sus, așa mititei cum eram. Toamna, iarna, ne scotea… dimineața, când te duceai, era mai înghețat omătul, dar când veneam, era fleașcă, apă, nevoie. Veneam și dădeam drumul la colțuni, picioarele erau albe și încrețite. Pe cei care n-aveu copii, ca mine, că eram singuratică, ne trimiteau la „splav les” (din rusă, Сплав леса – metodă de transportare a lemnului pe apă, din locul în care a fost colectat), se făcea așa plută de aceea de lemn și te trimitea pe Obi. Puneau câte un om pe fiecare plută că, mergând așa, plutele se aninau una de alta și se opreau.
Condițiile de trai: 16 suflete într-o încăpere
Liuba Novac: Unde trăiam noi acolo, eram 16 suflete într-o cameră. Nici tu „matras” (saltea, n.r.), nici tu… eiii, ferească Domnu’.
Zosim Punga: Acolo nu era aşa ca să ne dea la toți încăpere, „comnate” (trad., camere), case. Acolo erau niște bordeie – în pământ, așa, are jumătate de metru de la pământ și fereastra, dar restul era în pământ și acolo era mai cald. Dar unde erau case, așa mai înalte, îi lua frigul. După aceea, au dat comandă și femeile noastre, oamenii noștri am făcut ceamur, au dat de-ai lor și de-ai noștri și au tăiat nuiele, așa – nu groase – și au îngrădit, au făcut așa, ca pereți. Apoi am lipit ceamurul de nuiele, am făcut pereți, le-am lipit cu lut pe-o parte și pe alta. Se chema „barac” (baracă, n.r.) clădirea ceea. Tot noi am făcut „baracele” și am trăit acolo, dar era tare frig într-însele. Trebuia noaptea, la miezul nopții, să faci încă o dată focul: făceam de cu seară și, la miezu’ nopții, ne sculam și mai făceam încă o dată focul.
Cele mai grele momente
Liuba Novac: Cele mai grele momente erau că stăteam toți la un loc acolo și nu aveam ce mânca. Se adunase niște apă acolo și era pește de acela – „tiulka” îi ziceam – și asta ne-a scos o bucată de vreme din foame. Of, Doamne-Doamne…
Zosim Punga: Și dorul de casă, și emoții, tot timpul mama retrăia. Familia nu-i cu noi și la toți era așa. 12 zile, cât am mers în vagon până am ajuns acolo, mama n-o mântuit plânsul. Tot timpul retrăia… După ce am ajuns acolo, primeam scrisori. Și noi trimiteam. Întâi am făcut legătură cu sora… noi nici nu știam unde-i tata și fratele. Și-apoi sora ne-a trimis scrisoare și ne-a spus unde se găsește tata. Lui tata nu i-au dat voie, l-au alungat din sat. Ziceau: „Toate documentele matale sunt trimise în Siberia și matale nu-ți dă voie să trăiești în sat, nici în raion. Trebuie să treci în alt raion”.
Revenirea acasă
Zosim Punga: Nouă nu ne-au spus dinainte nimic. Dar noi am făcut, când încă trăia Stalin, o scrisoare și în scrisoare am scris: ce vină avem noi? Ne-a despărțit familia… Unde este așa lege? Cum așa? Ce-i asta? Și-am făcut de vreo trei ori „jalobe” (plângeri, n.r.) de estea la Parlamentul lor, la Moscova. Și, după aceea, a murit Stalin. Și acolo nu numai noi am dat „jalobe”, au mai dat o mulțime de oameni. Și el (Stalin, n.r.), când a văzut că s-au adunat de la norod atâtea „jalobe” și când îl „ghibuia” (aici, pândea, n.r.) moartea și pe dânsul, a dat „prikaz” (ordin, n.r.) ca să ne dea drumul acasă.
Liuba Novac: Ne-au chemat pe toți la „comendatură” (comandament, n.r.) și au spus: „Vă eliberăm și trebuie să vă facem documentele”. Și așa am venit acasă. Și m-am bucurat, dar cine nu se bucura? Doamne-Doamne… Dar ce scârbită eram când ne-au luat înapoi… Mă culcam noaptea și când auzeam câinele hămăind, nici nu respiram.
Deportată pentru a doua oară
Liuba Novac: A doua oară, a venit secretarul acela din primărie și cu un „avarian” (aici, persoană care a suferit un accident, n.r.) fără degete. Zice: „Măta ești arestată”. Văăi, a început și bărbatul a plânge, și eu a plânge, ne-au grămădit la primărie și ne-au luat.
ZdG: Ați fost luată împreună cu soțul?
Liuba Novac: Nuu, el n-avea vină. Numai eu eram vinovată.
ZdG: Cum erați vinovată? Cu ce?
Liuba Novac: Păi, așa era. Dacă te luau, înseamnă că ești vinovată de ceva, că a fost tata primar, de câte ori, nu știu, că a fost demult.
ZdG: Și nu v-au spus niciun motiv? De ce vă ia?
Liuba Novac: Eiii, ce să ne spună? Nu mi-au spus nimic. Nimic nu au spus.
Amprenta deportărilor și viața de după
Zosim Punga: Lumea a purtat o frică foarte mare și după ce a venit de acolo. Și frica a intrat și în cei care au rămas aici și au lucrat. Oamenii au fost tare speriați de „soiuz” (URSS, n.r.), de Stalin, de „pricazu”(ordinul, n.r.) lui Stalin. Au fost tare speriați. Acum mai vorbesc ai noștri, moldovenii, dar până acum vorbeau? Nu, toți se temeau. Toți se temeau.
Liuba Novac: Viața am început-o din nou. Am făcut casă, fără niciun ajutor, nimic. Eu bine n-am știut, am știut atâta, că el (soțul ei, n.r.) a fost cuminte, noi ne-am respectat unul pe altul, copiii nu ne-au dat de gol, nepoții – nici atâta, dar să fim destrăbălați, familia noastră n-a fost.
La 12-13 iunie 1941, a avut loc primul val al deportărilor din Basarabia. Au fost ridicați circa 30 de mii de oameni. În iulie 1949, în timpul celui de-al doilea val, au fost deportate peste 35 de mii de persoane, acesta fiind considerat cel mai mare val de deportări. Potrivit istoricilor, până în prezent, nu se cunoaște cifra exactă a victimelor deportărilor, estimările fiind de ordinul a câteva sute de mii de persoane deportate.
Materialul face parte din proiectul “Consolidarea Presei Independente și a Educației Mediatice în Moldova”, implementat de ERIM, cu suportul financiar al Biroului pentru Democraţie, Drepturile Omului şi Muncă al Departamentului de Stat American. Opiniile exprimate în acest material nu reflectă neapărat poziția ERIM.
