Scott Byron este profesor de jurnalism din SUA si a sustinut foarte mult ideea infiintarii unei scoli de studii avansate in jurnalism la Chisinau. El preda la Scoala de Jurnalism din Missouri, SUA, din anul 1986. Scott a lucrat in calitate de jurnalist la ziare si reviste din Miami, Chicago, Washington D.C., New York si Long Beach. Misiunile sale de reporter l–au dus in America Latina si Europa. In ultimul deceniu, a lucrat in Europa Centrala si de Est, si in Caucaz. A tinut prelegeri, ateliere in mai multe republici din fostul bloc sovietic, inclusiv in Armenia, Albania, Cehia, Georgia, Macedonia, Mongolia, Polonia, Ungaria, Romania si Ucraina. Acum este si unul dintre tutorii Scolii de studii avansate de Jurnalism deschise la 4 septembrie la Chisinau de Centrul Independent de Jurnalism (CIJ), in cooperare cu Scoala din Missouri (SUA).

— Ce impresii va lasa Moldova? Aflandu–va la Chisinau, aveati sentimentul ca sunteti intr–o tara cu o guvernare comunista?

— Am vizitat Moldova pentru prima data in 1994. Era in mijlocul iernii, una dintre cele mai aspre in Europa de Est, cu multa zapada, cu gheata pe trotuare, fara lumina. Ceva tipic razboiului rece. Dar pana la acel moment fusesem si in alte tari din regiune si stiam ca stereotipurile sunt doar partial adevarate, pentru ca oamenii sunt speciali, ei sunt cei care sfintesc locul. De atunci, am vizitat Moldova de sase ori, in special in cadrul proiectului "Scoala de studii avansate in jurnalism." Cand am inceput sa calatoresc in statele din fosta Uniune Sovietica, sesizam foarte bine ca acestea facusera parte din fostul bloc comunist, dar acum e altfel. Statele noastre nu se mai dusmanesc si sunt atatia oameni interesanti pentru mine.

— Aveti o biografie impresionanta in jurnalism. Cum a fost inceputul carierei Dvs. de ziarist?

— Este destul de dificil sa–mi amintesc. Depinde cum calculez. Am "vandut" primul meu articol la 15 ani, fiind licean in Miami, Florida. Am scris un articol despre un proiect de lege care, daca ar fi fost adoptata, urma sa interzica adolescentilor sa se afle in strada seara, dupa o anumita ora. Desigur ca eu, ca adolescent, am avut obiectii. Am intervievat un membru al consiliului local care facea parte din comisia responsabila de proiectul de lege si i–am adresat intrebari care ii interesau pe adolescenti. Articolul a placut atat de mult, incat a fost publicat nu doar in ziarul liceului, dar si in ziarul "Miami Herald", care mi–a platit pentru el 50 de dolari. Astfel s–a produs debutul in cariera mea de jurnalist. Dar primul serviciu l–am obtinut pe cand eram student la facultate, cu aproape 50 de ani in urma!

— Ati sacrificat vreodata ceva din viata personala de dragul meseriei sau a altor imprejurari?

— Cred ca fiind jurnalist trebuie sa renunti la multe. In cazul meu e vorba de familie. Cand copiii erau mici, nu am reusit sa le acord prea mult timp. Prietenii nostri obisnuiesc sa glumeasca ca eu am memorizat zilele de nastere ale copiilor mei, datorita unor evenimente pe care le reflectam in presa la momentul cand acestia apareau pe lume. Probabil, din acest motiv nici unul dintre copiii mei nu a ales profesia de jurnalist. Dar azi pot sa ma "reabilitez", petrecand mai mult timp cu nepotii, daca n–am avut timp pentru parintii lor.

— Ati avut un model de jurnalist pe care l–ati urmat?

— Cred ca am cateva modele. De fapt, modelul e o combinatie dintre oameni despre care doar am citit si persoane pe care le–am cunoscut personal. Pentru mine cei mai buni erau cei care lucrau la nivel international. Printre cei pe care nu i–am intalnit, dar as fi dorit, se numara Ernest Hemingway, care a scris despre evenimentele din Canada din anii '30 ai secolului trecut. Articolele sale erau un model pentru mine in sensul descrierii evenimentelor. Oamenii pe care i–am cunoscut si m–au fascinat sunt acei alaturi de care am lucrat in conditii dificile, indeosebi in tarile de tranzitie, unde libertatea de exprimare nu era o traditie.

— Ce evenimente–cheie v–au marcat cel mai mult in plan profesional?

— In copilarie doream sa devin jucator profesionist de baseball, sport la care eram bun, dar nu suficient de bun. Apoi am dorit sa devin diplomat. Peste un timp am descoperit ca in profesia de jurnalist poti sa combini cu succes interesul international cu scrisul. Evenimente au fost multe, pentru ca jurnalistii sunt legati de ceea ce se intampla in lume. In timpul cand am profesat jurnalismul am scris despre revolutia din Cuba. Mai tarziu am relatat despre primul transplant de cord si despre multe alte fenomene unice. Odata cu caderea zidului de la Berlin, am continuat sa muncesc in statele din Europa Centrala si de Sud–Est. Erau evenimente istorice pe care noi, jurnalistii, nu le puteam controla, dar mi–a placut foarte mult sa fac parte din mediul jurnalistic si sa pot scrie despre ceea ce se intampla. Eram martorul unor evenimente care aveau sa schimbe cursul istoriei!

— Stiu ca ati calatorit foarte mult, v–ati adus contributia la dezvoltarea jurnalismului in anumite regiuni ale lumii. Credeti ca pentru ziaristii din estul Europei e posibila o lume mai buna, mai dreapta sau macar altfel?

— In ultimii 16 ani am avut sansa sa vad cat de dificila e reinstaurarea libertatii presei si a celei de exprimare in Europa de Est. De fapt, ceea ce se intampla e ceva firesc si poate fi gasit si in istoria altor state, inclusiv SUA: un pas inainte si doi inapoi! E nevoie de timp, as zice chiar de mai mult timp decat ne permite rabdarea. Dar, oricum, sunt sigur ca rezultatul final va fi cel asteptat.

— Relatati–mi despre o lectie de viata pe care va place sa o evocati pentru ca e unica… nu neaparat pentru un ziarist.

— Ca un om care a muncit 34 de ani ca profesor am avut parte de multe lectii de viata. Am fost parte a unei lumi excitante, unde intotdeauna se intampla lucruri noi, cred ca de aceea am ales jurnalismul, pentru ca nu e plictisitor. Sunt doua tipuri de state in lume: in care am fost si in care nu am fost. Acesta e felul in care divizez lumea.

— Aveti o pasiune de–o viata, TEATRUL. Acum, v–am surprins ca lucrati cu pasiune la partea regizorala pentru piesa "Makbeth"…

— Actoria si regia sunt hobby–urile mele. Am inceput sa joc in spectacole acum 25 de ani. Anul acesta, in septembrie voi regiza Makbeth–ul lui Shakespeare. Lumea cunoaste foarte bine piesa, de aceea sper sa vin cu ceva nou pentru spectatori. Nu e usor, pentru ca in 2006 se implinesc 400 de ani de cand Shakespeare a scris aceasta opera. Am revenit recent din Argentina, de unde am adus muzica pentru spectacol. E vorba de tangou, cel care, sper, va da spectacolului alta culoare. Singurul meu regret e ca sunt regizor si nu pot fi printre actori, in scena…

— Am aflat ca in aceste zile plecati de la universitate avand titlul de Profesor Emerit. Ce veti face in continuare, o sa veniti la catedra, o sa continuati sa tineti prelegerile la facultate?

— Ca profesor universitar, am fost foarte norocos sa predau la unele dintre cele mai remarcabile Scoli de jurnalism din SUA. E vorba de Scoala din Ohio si cea din Missouri, unde mi–am petrecut ultimii 20 de ani. Una dintre cerintele acestor scoli e ca profesorul sa continue si munca de ziarist, de aceea am imbinat profesia de jurnalist cu cea de profesor. Aceasta situatie a fost foarte avantajoasa: mi–a permis sa fiu la curent cu tot ce e nou in domeniu. Pentru a fi jurnalist trebuie sa–ti placa schimbarea, trebuie sa urasti predictibilitatea. Urmatorul capitol al vietii mele e legat de plecarea de la universitate: stiu ca unele lucruri o sa–mi lipseasca, dar voi continua munca la nivel international, voi scrie. Voi avea mai mult timp sa ma bucur de ceea ce–mi place si, probabil, ca membrii familiei mele se vor intreba deseori pe unde sunt…

Un interviu realizat de Antonina SARBU in colaborare cu Nadine GOGU.
Missouri–Columbia, iulie–august 2006