Daca te trezesti dimineata intr–un aer greu si vezi in jur doar vreo 20 de paturi ca si al tau, printre care merg oameni dezgoliti si desculti, daca te trezesti in acest fel, ani de zile, si nu iti mai amintesti cine a fost mama ta, cum arata satul tau, daca nimeni aici nu te mai considera om intreg la minte, inseamna ca esti alienat mintal. Sau mai exact, inseamna ca esti unul dintre cei 480 de pacienti de la Internatul psihoneurologic din Badiceni, Soroca, unde iti vei petrece tot restul vietii.

Am ajuns la Internatul psihoneurologic din Badiceni intr–o dimineata frumoasa de vara. Un autocar tocmai adusese produse alimentare pentru aceasta institutie. Nu ne–a intampinat un mediu prea volubil, cu atat mai mult nu ne–a parut prea vorbareata nici angajata care tocmai parasea teritoriul internatului, carand o lada plina cu ceva, dar acoperita cu grija cu un cearsaf.

"Nu spun nimic fara Starsaia"

Primul om cu care am putut schimba o vorba a fost portarul institutiei si Misa, un tanar in carucior. Desi le–am adresat cele mai simple intrebari, baiatul mi–a raspuns raspicat: "Nu spun nimic fara Starsaia." Astfel, pentru a patrunde in cladire, a trebuit s–o astept pe Starsaia — Natalia Batraneac, asistenta–sefa a internatului. Ea ne–a insotit pe parcursul aflarii noastre aici.

Am luat–o spre dormitoare, dar pe teritoriu am vazut mai multi pacienti. Unii — fara incaltaminte, altii — prea dezgoliti. Contemplau zambind lumea lor, dormitau sau chiar dormeau pe unde apucasera.

Asistenta Batraneac ne–a condus in saloanele in care locuiesc bolnavii. Ne–a izbit un miros greu care discorda cu cearsafurile aparent curate. Doar paturi, aranjate simetric, cate 20 in fiecare salon, unde oamenii diagnosticati cu deficiente psihice sunt tinuti pentru toata viata.

In unul din saloane am intalnit–o pe Valentina. Tinea in maini o carte oarecare, dar ca pe un obiect de mare valoare. Cartea, cu tot ce este in ea, este singurul obiect care ii apartine, in rest — totul este comun si totul ii este strain. De fapt, nu cartea valoreaza pentru Valentina, ci o poza ascunsa intre pagini. E poza fiicei sale care inseamna volume intregi de amintiri. "Intr–un spital au vrut sa–mi faca ceva ca sa nu mai am acest copil, dar eu am aparat–o, fugind de acolo", imi spunea Valentina, privind indelung poza din care zambeste un ingeras de fetita. "O cheama Maria. Am nascut–o de 3 kg. Am crescut–o pana la un an. Eu am alaptat–o. M–au gasit niste maicute de la o biserica si m–au luat la ele, le mai ajutam sa faca cate ceva. Am botezat–o. Mi–i tare dor de ea…", ne marturiseste femeia, fara a sti unde anume este copila sa acum.

Valentina, se pare, a crescut ea insasi intr–o casa–internat. Aici, despre ea si despre soarta fetitei sale nu se cunosc prea multe. Or, ea, ca si oricare alta fiinta dintre cele circa 500, aflate in acest internat, e doar un pacient cu deficiente mintale, care nu e credibil, caci nu e un om integru. Astfel, tot ce tine de acesti oameni e calificat ca deficient.

"E tot cu defect sau e data de suflet…"

In timp ce Valentina incerca sa ne convinga ca acest copil, al sau, e sanatos si ca merita un viitor adevarat si bun, ca fiecare om, opinia celor care o inconjoara e alta. Aici se crede ca tot ce face si gandeste un bolnav este infirm.

De la infirmiera care are grija de Valentina am inteles ca micuta ei e infiata de o familie. "Copila e data de suflet. Noii parinti sunt foarte cumsecade. Vrea foarte mult sa–si vada fata, de aceea a incercat de cateva ori sa fuga. Aici a venit dupa ce a nascut si e la noi doar de jumatate de an. E foarte ascultatoare."

Asistenta–sefa, insa, are o alta varianta, mai oficiala: "Nu ascultati ce va spune Valea, copilul e la evidenta intr–un spital din Chisinau, cred ca tot e cu defect."

Potrivit opiniei medicilor, acesti "oameni cu defect" nu au voie sa nasca copii, caci nu exista sanse sa ii nasca sanatosi. Totodata, cateva sute de barbati si femei se afla aici pe viata in aceeasi curte. De fapt, curte se numeste teritoriul din jurul acestui ospiciu, dupa ce a fost imprejmuit recent cu un gard. Pana atunci, pacientii puteau lua drumul in orice directie, sau, uneori si alti barbati infierbantati din imprejurimi faceau popas la acest internat.

"Sa stiti ca am avut si un proces de judecata. Se imbatase unul din sat si a vrut sa violeze o fata de la noi. Noroc ca infirmierele au auzit strigatele fetei la timp. Baiatul s–a speriat si a fugit cu pantalonii in vine. Slava Domnului ca nu i–a facut nimic. L–am dat pe mana politiei. Venea si se punea in genunchi la noi sa–l iertam, insa nu am facut–o. Pur si simplu nu am putut intelege cum a indraznit sa–si bata joc de o femeie bolnava", ne–a povestit una dintre infirmiere.

Sterilete, chiuretaje si nasteri fortate

Totusi, alte cazuri au fost se pare mai putin fericite. Din alte surse am aflat ca sarcini "nedorite" se intampla si aici. Atunci, bietele paciente sunt supuse chiuretajelor. In situatiile "norocoase", cand o gravida este depistata la un termen precoce, provocarea avortului este mai putin traumatizanta.

Medicul–sef, Iurie Maistru, considera ca aceste proceduri se petrec in parametri logici si legali. "Avem un medic ginecolog la internat. Am avut cazuri cand fetele au ramas insarcinate, insa incercam sa depistam sarcina cat mai devreme posibil. Dar au fost si cazuri cand am fost nevoiti sa ducem fetele la Soroca sa avorteze. De obicei intervenim in primele 7–8 saptamani", ne–a spus medicul, adaugand ca tinerelor de aici li se aplica sterilete, dar deseori "acestea le scot singure, fara stirea noastra".

Desi alti lucratori medicali ne–au declarat ca femeile de aici sunt testate in permanenta la prezenta unei sarcini nedorite, am auzit totusi despre cazuri dramatice, cand sarcina a fost descoperita foarte tarziu, pruncii avand deja cate 6–7 luni. Iar avorturile care au urmat au fost prea traumatizante, nu numai din punct de vedere psihic.

Provocarile "hormonale" raman totusi o prezenta iminenta aici, pentru ca cei 470 de femei si barbati de la internatul din Badiceni sunt mai mult decat niste pacienti insiruiti intr–un registru medical de rutina. Ei sunt diferiti nu doar dupa sex si gradul de luciditate, ei sunt diferiti prin dimensiunea umana, prin perceptia lumii si prin puterea de a lupta pentru viata si fericire.

Casatoriti in captivitate

Astfel, printre cei cativa pacienti care umbla dezgoliti, fara lenjerie de corp, pe teritoriul institutiei (la inceput, medicii au motivat goliciunea pacientilor prin inconstienta bolnavilor, desi, mai tarziu, au confirmat si existenta problemelor financiare) sunt si cateva cupluri, sot si sotie, care s–au intalnit si s–au format aici.

"Asta e viata. Avem si unele cupluri. Le permitem sa traiasca impreuna. Chiar daca sunt bolnavi, nu ne putem amesteca in viata lor privata", ne–a spus medicul–sef.

Serioja si Lilia se cunosc de 16 ani. Dupa 6 ani de prietenie dedicata, nimic nu a mai putut sa stea in calea relatiei lor: nici caruciorul in care se afla mereu Serioja, nici saloanele separate, nici observatiile celor din jur, nici boala si nici gandul ca se afla intr–un internat. Cu 10 ani in urma, Serioja a cerut–o in casatorie pe Lilia. "O dadaca din grupa ne–a cununat", imi spune el putin jenat. "Dadaca i–a inscris, le–a facut masa. I–a oferit Liliei chiar si o rochie de mireasa. Au fost foarte frumosi", spun prietenii acestei familii, in timp ce privim pozele facute acum un deceniu. O fata imbracata in alb, un baiat in carucior, o doamna (dadaca), cativa barbati bine imbracati (rude) — cu totii veseli si frumosi. In aceste poze peretii spitalului nu se vad si se pare ca ei se afla la libertate si ca nimeni nu sufera de nimic.

Dar pozele au fost facute totusi in aceasta "casa de alienati mintali", si cei din fotografie sunt deja de aproape doua decenii aici, fara drept de a pleca din aceasta institutie vreodata, fara sanse de a–si trai fericirea lor de familie in alta parte. Serioja si Lilia nu isi pun prea multe intrebari despre situatia lor, caci sunt considerati printre cei mai favorizati: s–au gasit unul pe altul, se inteleg bine, s–au casatorit si, plus la toate, li s–a oferit o camera aparte in care locuiesc.

Lucica si–ar dori foarte mult si ea putinul de care se bucura Serioja si Lilia. Am gasit–o intr–o camera, reparand cu grija o pereche de pantaloni barbatesti. "Pantalonii sunt ai lui Misa, prietenul meu. Am fost dimineata dupa harbuji impreuna. Pe viitor ne–am dori sa intemeiem o familie, insa stiu ca nu se poate. Mai simt bine aici, insa mi–as dori foarte mult sa fac parte dintr–o familie." Lucica e de 11 ani in aceasta institutie. Are frati si surori, pe care ii viziteaza uneori in satul lor de bastina, dar revine mereu. Tot ce are — e la internatul din Badiceni: cateva ghemuri de ata, ace si andrele si multe vise. Croseteaza frumos si mai vinde oamenilor din sat lucrurile facute de mana ei. I–ar placea sa aiba si ea o familie pentru care sa faca tot ce poate, dar acest "nu se poate" legat ca un blestem de infirmitatea ei au facut–o demult cuminte. Lucica se conformeaza si crede ca tot ce i se intampla ei si celor cateva sute de oameni din comunitatea lor e tot ce au meritat.

"Cu totii isi doresc sa fie liberi, dar nu ii putem lasa, imi explica dna Batraneac, auzind dorinta Lucicai. Unii sunt cu un usor retard mintal, acestora le permitem uneori sa plece la rude. Lucica are un retard usor, dar are si un handicap fizic, se misca foarte greu. E o fetita buna. Sa fi fost intr–o familie, situatia ei ar fi fost alta."

Rudele ii aduc la Badiceni pe viata

Cele 19 saloane de la Badiceni sunt pline de istorii si vise umane de acest fel. Aici se consuma sute de vieti omenesti cu mici bucurii si cu tragedii enorme, care s–ar putea ca adancesc si mai mult plagile psihicului lor fragil de oameni abandonati candva. "Toti pacientii nostri sunt diagnosticati cu handicap psihic. Unii cred ca tinem aici si persoane perfect sanatoase, insa ar trebui sa se stie ca toti sunt internati conform indreptarii ministerului. Rudele ii aduc si ei raman la noi pentru toata viata. Majoritatea nu au pe nimeni, multi sunt luati de pe strada — gasiti vagabondand", ne–a declarat medicul–sef.

Astfel, aceste sute de pacienti, imprejmuiti de gardul nou, traiesc dupa modelul pe care li–l ofera asistenta internatului, in fiecare salon fiind cate o infirmiera care ii supravegheaza, ii mangaie sau ii cearta — dupa cum o ajung si pe ea puterile sufletesti, caci majoritatea angajatilor de aici s–au plans de salariu si de problemele economice personale.

Raisa Vlas lucreaza in calitate de infirmiera de 24 de ani. "Luna trecuta am primit 630 de lei. Salariul de aici e cam mic, ar fi bine daca statul ne–ar mai adauga oleaca. Dar ce sa facem, unde in alta parte sa facem un ban… Aici deja ii stiu pe toti ca pe copiii mei. Noaptea e mai greu, caci multi sufera de accese."

Tamara Botnari pare sa isi fi trait si ea viata in acest internat, muncind in calitate de infirmiera de 35 de ani. "Acum e mai bine de lucrat, in comparatie cu anii trecuti. Iaca am mai primit recent si niste unt, si una alta... Pacat sa spunem, ar fi bine sa fie tot asa inainte. E greu sa lucrezi cu acesti bolnavi, deoarece ei pot sa ne mai loveasca. Eu, zilele trecute, am fost lovita de o pacienta cu capul de o usa."

Ca un cavou cu handicapati

Natalia Batraneac ne–a spus ca o infirmiera primeste in mediu 500 de lei lunar, o sora medicala — 800, iar pentru conditii nocive de munca fiecare dintre ei are un spor salarial de 100 de lei lunar. Internatul din Badiceni are se pare, o faima istorica pentru conditiile de saracie.

Ana Bejan, ex–prefect de Soroca, ne–a declarat ca aceasta institutie a fost intotdeauna cel mai trist loc pe care l–a cunoscut. "In perioada cand activam in functie de prefect, am avut foarte mult de furca cu acest internat. Am propus chiar sa fie inlaturat directorul de acolo, au fost facute zeci de demersuri. Au fost situatii cand tinerii de acolo nu aveau ce manca, umblau prin satele invecinate si cerseau. E un azil cu probleme mari. Am fost chiar intr–un control pe neprins de veste si am gasit lucratorii cu gentile pline cu produse alimentare — dar pacientii mureau de foame. Era ca un "cavou cu handicapati"".

La Consiliul raional Soroca am fost informati ca de ceva timp in acest internat lucrurile s–au imbunatatit, dar ca in toate timpurile pacientii de acolo au suferit cel mai mult. "Doamne fereste ce era acolo. Isi bateau joc de oameni. Tinerii de acolo erau luati la munca cu ziua. Praseau si munceau pentru personalul care lucreaza acolo. Acum cred ca sunt foarte multumiti de situatia din internat. Cum sa nu fie, daca sunt hraniti si imbracati", a opinat unul dintre membrii consiliului, adaugand ca de cativa ani aceasta institutie a fost transferata de la bugetul local la cel republican, astfel incat autoritatile raionale nu prea au temeiuri sa paseasca pragul internatului.

Angajatii institutiei au negat exploatarea prin munca a bolnavilor de aici, acuzand de fapt pe altii ca ar pretinde acest lucru si ca noul gard ii mai ajuta sa apere bolnavii de tot felul de exploatatori nedoriti. "Inainte nu era gard, nu era nimic. Imprastiam bolnavii prin toate satele de aici. Ei nu intelegeau ce fac, pur si simplu ieseau si mergeau pe campuri. Ne era frica sa nu vina oameni cu intentii rele sa–si bata joc de ei. Oricand cineva putea lua vreo doi si dupa aceea ii gaseam numai prin Moscova cersind. Odata a venit la noi o tiganca si ne–a intrebat daca nu putem sa–i dam o fata care sa lucreze pentru ea, sa aiba grija de copiii ei. Cine stie ce vroia sa–i faca. I–am explicat ca aici e un azil pentru oameni bolnavi, si noi nu oferim cadre de munca", ne–a spus una dintre infirmierele de la Badiceni.

Cand le mor parintii, ei nu mai sunt primiti la spital

Azilul de la Badiceni este unic in Moldova. A fost deschis in baza unui model sovietic, conform caruia bolnavii cu deficiente psihice trebuie ascunsi de societate. Astfel, oamenii adusi aici nu mai au nicio sansa sa vada viata adevarata de dupa gardul internatului. "Unii se mai trateaza prin spitalele psihiatrice din Balti si Chisinau. Acum insa potrivit ultimelor regulamente mai mult de treizeci de zile niciun bolnav nu poate sa se afle intr–un spital. Asa ajung oamenii la noi, daca nu au familie. Majoritatea dintre ei nu au pe nimeni. Cat este mama sau tata, atunci el mai este ocrotit si ajutat. Atunci cand le mor parintii — sunt adusi la noi. Avem cazuri cand unii bolnavi devin agresivi si periculosi pentru cei din jurul lor. In astfel de situatii ii ducem la Spitalul de psihiatrie din Balti. In prezent, chiar avem un bolnav internat acolo. In Balti au metodele lor de tratament", ne–a declarat Iurie Maistru, medic-sef al spitalului.

Ramasi pe viata aici, majoritatea dintre vietuitorii de la Badiceni trec in nefiinta la fel de repede cum au trecut in anonimat. Din cauza problemelor de sanatate, a singuratatii, a abandonului, a suferintelor sufletesti, viata lor dureaza mai putin decat ar fi putut dura. In timp, internatul s–a ales cu un cimitir, caci familiile care nu i–au gasit cat au fost vii, rareori vin sa isi ia sicriile acasa. Poate nici sicrie nu prea exista, caci si acestea costa. Prin internat se vorbeste ca o femeie a fost tinuta fara suflare vreo saptamana, asteptandu–se cine stie ce efort de la rude sau de la directia finante. Dar la nivel oficial nu ni s–a confirmat acest fapt, cum nu e confirmat ce spun de regula acesti oameni. Sunt prea multi si prea bolnavi, si unica problema este doar ca sunt prea adevarati si prea asemanatori cu fiecare dintre noi.

Diana RAILEANU