Comuna Alexandru Ioan Cuza este una dintre putinele localitati din sudul R. Moldova, zona populata preponderent de gagauzi, bulgari si rusi, in care oamenii vorbesc romaneste. La fel cum e printre putinele sate negazificate. Satenilor le este frica sa nu dureze vesnic pana vor ajunge si ei sa beneficieze de gaze. Aici viata parca s–a oprit in loc. Oamenii traiesc de azi pe maine. Chisinaul i–a uitat, iar Gagauzia habar nu are de ei. Desi sunt la departare de doar cativa km, satele gagauzesti Etulia si Cismichioi au si gaz, beneficiind si de sustinerea administratiei raionale. Alexandru Ioan Cuza, insa, este parca uitat de lume.

"Asa cum foarte multi nu stiu de existenta Moldovei in lume, si noi am fost dati uitarii. Suntem un sat al nimanui. Vulcanesti, fostul raion caruia apartineam, nu ne vrea, pentru ca nu suntem gagauzi. Iar Cahulul, actualul raion, in subordinea caruia suntem, nu ne recunoaste, pentru ca suntem plini de probleme", ne–a declarat, la Alexandru Ioan Cuza, Mariana Badalan, mama a doi copii.

Cei care ne conduc, se folosesc de prostia omeneasca

"Comuna noastra este singura din jur care a ramas negazificata", continua Mariana. "In sat functioneaza o adevarata mafie a gazului. Ani in sir, au fost colectati bani pentru gazificare, dar acum constatam ca banii lipsesc. Toata tehnica procurata pentru acest proces a fost furata. Cei care ne conduc, se folosesc de prostia omeneasca pentru a ne duce de nas. Cum se explica faptul ca, in actele oficiale scrie ca satul Alexandru Ioan Cuza este gazificat? Gaz are doar primaria si cateva case. Oamenii simpli insa pot sa moara de frig iarna."

Daca pe timpuri acest sat se mandrea cu lanuri bogate si oameni celebri, astazi nu se prea poate "lauda" decat cu tinerii plecati peste hotare, batranii nedreptatiti si oamenii inselati.

Eudochia R. este pensionara. Desi sufera de o boala incurabila, ea inca mai spera ca va ajunge la un trai mai bun. "Sunt tare nemultumita de societatea de la noi, deoarece batranii nu au parte de nici un ajutor", ne spune batrana. "Nu se mai uita nimeni la noi. In sat nu avem nici lemne, nici gaze. Cu ce intru eu in iarna? Toate padurile din imprejurimi au fost taiate. Economisesc din pensia de 400 lei ca sa–mi iau lemne pentru iarna. O butelie de gaz costa 300 de lei. Cum sa traiesti? Unii se mira ca mai sunt in viata. Desi, acum 10 ani, am fost operata de cancer, ma incapatanez sa traiesc. Mai multi ani in urma, sefusorii si–au gazificat casele. Atat. De prin 1986 se tot vorbeste despre gazificarea satului. Ani la rand au fost colectati bani. Umblau reprezentanti de la primarie si strangeau de la oameni sume de bani. Stiu ca nu toti primeau bonuri de plata. Le era frica de cei carturari. Doar ei primeau chitante. In rest, oamenii dadeau bani, fara a sti cum vor fi folositi si cine se va imbogati din ei. O data le–am dat 250 lei, altadata 2 000 lei."

La destramarea colhozurilor, oamenii si–au primit pamanturile. S–au gasit cativa "antreprenori" care, profitand de nestiinta localnicilor, au fondat o asociatie, un fel de copie a fostelor colhozuri. Multi sateni au lasat pamanturile in aceasta gospodarie, deoarece li se promiteau tone de grau, ulei si porumb.

"Si de data aceasta am fost amagiti, continua matusa Eudochia. Hotii isi luau toata recolta, iar noua ne dadeau doar ce se scurgea printre degete, iar in prezent nu se mai aude nimic de acea asociatie. A falimentat. Ne–au mintit, si–au batut joc de noi, iar acum aflam ca nici impozitul la stat nu l–au achitat. In prezent, eu cu pensia mea de 400 lei, trebuie sa achit datoria de 2 098 lei, datorie pe care sarlatanii nu au platit–o cu ani in urma."

Pentru ca nu mai acceptau sa fie condusi "orbeste si prosteste", un grup de tinere familii din sat au infiintat o asociatie obsteasca pentru a duce la bun sfarsit procesul de gazificare a satului. Insa buna initiativa a satenilor nu este pe placul conducerii locale care ar prefera o societate analfabeta, usor de manipulat.

Unde–s banii?

"De prin anii '80 se tot vorbeste despre gazificarea satului", isi aminteste Maria B. "Din acea perioada s–au colectat foarte multi bani. Unde–s banii? Nu–s banii. Dar noi vrem sa fim in rand cu lumea si sa traim omeneste. Cunosc oameni care si–au vandut animalele din curte pentru a achita cheltuielile de gazificare. Altii luau painea de la gura copiilor. Banii au fost adunati de angajati ai primariei care azi nu–si mai bat capul de noi. Asa cum nu dadeau chitante, banii nu au trecut prin contabilitate, prin urmare cineva s–a imbogatit pe seama naivitatii noastre.

Iarna ne incalzim cu lemne. Va spun adevarul: merg in padure si fur lemne. Ce sa fac, daca nu am bani? Daca ma prind, platesc amenda, dar alta iesire din situatie nu gasesc."

Pentru a–si creste copiii, Svetlana T. a fost nevoita sa–si lase baiatul de doar noua luni acasa, plecand la munca peste hotare. "Nu–mi este rusine sa spun ca, din cauza saraciei, de cateva ori mi–am lasat copiii ba la mama, ba la straini, plecand cu sotul in strainatate dupa castig. Am fost nevoita sa las baiatul la varsta de doar noua luni. Am muncit la constructii tocmai in Ural. Ce puteam face? Decat sa mor de saracie, mai bine muncesc la capatul pamantului. S–ar parea ca locuim la sat si ar trebui sa avem de toate, insa cumparam totul de la piata. Si cartofi, si paine. Zilele trecute, copiii m–au rugat sa le iau lapte. Daca stau bine sa ma gandesc, nu vazusera lapte de un an de zile. In sat nu avem gaze si ne este destul de greu. Am procurat o butelie de gaz, dar o tin de zile negre, pentru ca e prea scumpa pentru noi. O tin pentru a frige vreo gaina sau pentru a incalzi ceaiul copiilor. Am doi copii, insa credeti–ma ca nu–mi ajung bani sa le cumpar haine si incaltaminte. Satul e plin de saracie. Sa vedeti ce conditii au micutii in gradinita. La dejun, pranz si cina mananca toti ceai cu paine, si acestea aduse de acasa. Uneori educatorilor li se face mila si mai aduc de acasa cate un cartof sau o varza pentru a le face un bors."

Vasilisa B. a lucrat toata viata profesoara. Spera ca, la batranete, va trai mai usor.

"Am 70 de ani, dar nu mai vreau sa traiesc, pentru ca le fac doar probleme copiilor mei, ne spune batrana profesoara. Nu primesc nici un ajutor. Pensia, de 400 de lei, nu–mi ajunge decat sa mor de frig si de foame. Cei care pot, fura lemne, ceilalti le cumpara de la hoti. La intrarea in sat, era o padurice. Acum nu a mai ramas nimic din ea. Totul a fost taiat."

Tinerii se intorc din strainatate si umplu barurile cu betii

"Pe timpuri aveam un sat frumos, acum am ramas de nimic, ne spune A.I., profesoara la liceul din sat. Nu avem nici gaz, nici locuri de munca. Nu mai avem nici oameni in sat. Cei mai multi tineri sunt plecati la munca peste hotare, iar intorcandu–se nu fac nimic altceva decat sa umple barurile cu betii si scandaluri. Ma bucur ca in sat a aparut un grup de tineri cu initiativa care nu mai vor sa se lase prostiti. Ani in sir se tot vorbeste la noi in comuna despre gazificare, insa nu se face nimic. S–au adus tevi, dar au fost furate. S–au adus utilaje, dar au disparut. Oamenii au dat cate 2000 de lei, pentru gazificare, dar banii au disparut. Totala lipsa de transparenta! Nu au fost incheiate contracte, sau au fost semnate contracte false... Primaria ramane o institutie inchisa, guvernata de comunisti, o institutie la care omul simplu nu poate ajunge. Desi striga in gura mare ca e comunista fidela, primarita a reprezentat mai multe partide. E o persoana conformista careia ii pasa doar de propriul buzunar."

Se pare ca gradinita din sat este institutia cu cea mai multe probleme. Fiecare satean cu care am discutat s–a plans de conditiile de acolo. A.I. nu a fost o exceptie.

"Stiti cu ce hranim copiii? Cu fulgi de cartofi, adusi din ajutoare umanitare, fasole si apa, ne–a declarat A.I. Am impresia ca vom creste niste copii handicapati. Am o sora la Chisinau. De fiecare data cand ma viziteaza, imi spune ca suntem dusmanii copiilor nostri. Primaria trebuia sa aloce bani pentru alimentarea copiilor, insa de cand stiu, se plange de lipsa fondurilor. Sa vedeti: in lista persoanelor care trebuie sa primeasca ajutoare umanitare sunt lucratorii primariei, nu familiile vulnerabile din sat. De cate ori am incercat sa ajut pe cineva din sat, ma ciocnesc de o nepasare totala din partea administratiei. Am vrut sa sustin o femeie din sat care singura creste sase copii. Cei de la Directia raionala pentru protejarea drepturilor copiilor mi–au cerut sa le prezint legea in care scrie ca daca femeia are sase copii si nu–i poate creste, trebuie ajutata. Ce–ti mai ramane sa faci, daca cei care ar trebui sa–ti apere drepturile, isi bat joc de tine?"

Diana RAILEANU