Situata la doar 25 km de Orhei, manastirea de calugarite din satul Tabara pare a fi uitata de lume. Cu toate ca, pe timpuri, Tabara era o localitate monahala in care locuiau vreo 400 de calugarite, in sat nu au mai ramas decat cateva maici. Chiar daca cea mai mare parte dintre ele au peste 75 de ani, calugaritele nu inceteaza "sa–L laude pe Domnul", asteptand si in acest an Pastele cu rugaciune.

Sa ajungi in Tabara nu este atat de simplu, pentru ca incoace transportul nu circula la orice ora. Dar si taximetristii din Orhei, auzind de Tabara, cer, nici mai mult nici mai putin, 100 de lei. Drumul asfaltat nu ajunge pana la manastire, terminandu–se la o mica distanta de Curchi. Mieii care zburda ne amintesc ca si in aceasta zona vine Pastele. Soferul, nenea Stefan, parea sa cunoasca prea multe pentru un simplu taximetrist pensionar. "Stiu atatea, pentru ca am fost soferul personal al lui "pervii secretari raicompartii." Cand era in masina, toti ii purtau cinste. Acum, insa, Tarlev merge ca un glonte, cu masini de paza din toate partile. Nici regina Marii Britanii nu–i pazita asa ca demnitarii nostri, pentru ca, spune ea, girofar trebuie sa aiba automobilele speciale: urgenta, politia... Are dreptate femeia. Cu ce este mai presus Tarlev decat noi?", a continuat sa vorbeasca tot drumul taximetristul. Tot el imi spune ca pe timpul comunistilor manastirea Curchi gazduia un spital de psihiatrie.

Din 400 de maici au ramas vreo 7...

Drumul de tara nu i–a permis soferului sa ajunga la manastire. M–a condus un tanar din Chisinau care de curand si–a cumparat o casa chiar pe teritoriul manastirii. Casa a apartinut unei maici, decedata de curand. Natura deosebita din Tabara l–a convins sa–si faca aici o vila. Putin nedumerita de cele spuse de tanar, am pasit in curtea bisericii. Aici — o zi obisnuita. Parintele Vasile era la Orhei pentru a achita serviciile comunale. Cateva femei munceau in gradina. Intreb de maica stareta Xenia. Obosita de la rugaciunea de noapte, maica Xenia nu parea incantata de intalnirea cu un jurnalist. "Noi, maicile, nu meritam si nici nu dorim sa fim laudate. Toata suflarea: omul, animalul, planta, zapada, noroiul trebuie sa–L laude pe Dumnezeu", imi spune calugarita. Ea zice ca nu se pregatesc in mod special de Paste. La fel ca si in alti ani, asteapta sfanta sarbatoare cu rugaciune. O intreb daca le ajung bani si produse. "Avem de toate", afirma cu o apasare pe suflet maica stareta, stiind ca adevarul e altul. Mi–am dat seama despre faptul ca situatia manastirii nu este dintre cele mai bune, auzind oftatul maicii Gavrila. In timp ce discutam cu maica Xenia, ea tot repeta: "Suntem prapadite. Vai de capul nostru!" Candva maicile din Tabara se indeletniceau cu tesutul covoarelor. O intreb pe maica Gavrila daca mai tese acum. "Care covoare? Manastirea noastra se distruge. Au ramas vreo sapte maici... Care e chioara, care nu aude, da' restu' o murit!" Ea ne marturiseste ca, pe timpuri, locuiau cate sapte, opt maici intr–o casa. Prin anii 1940 in Tabara locuiau vreo 400 de calugarite. Acum casutele au ramas pustii. "Of, am ramas de nimic. S–au dus cu toate pe cealalta lume. Am ramas vreo sapte maici batrane, singure si neajutorate. Nu mai vine nimeni sa ne ajute. Nimeni nu mai vrea sa citeasca rugaciuni... Nu vine nici o fata tanara. Vin niste bolnave, dar si acestea nu stau prea mult si pleaca. Suntem prapadite. Sunt plina de necaz...", repeta maica Gavrila.

Ea s–a nascut in 1922, iar pe cand invata in clasa a doua, la doar 9 ani, a venit la manastire. E de prin Sangerei. Ea spune ca, pe acele timpuri, venisera in familia ei niste maici cu care se imprietenisera. Impreuna cu ele a si venit la manastire. Timp de zece ani a locuit la o calugarita care a decedat ceva timp in urma. Mai tarziu, timp de patru ani, a facut "armata la staretie".

Maicile au fost maltratate

Cu toate ca era zgarcita la vorbe, ea mi–a marturisit ca acum o luna a fost batuta de un tanar din sat. "M–a batut un bandit. Mi–a luat si dintii din gura. Ma tem sa stau in casa mea. E slobod amu'. Cauta bani. Da' de unde bani? Stie si politia, da' e slobod. Am fost internata in spital", isi aminteste cu lacrimi in ochi maica Gavrila. Tot ea imi spune ca fratele tanarului care a batut–o pe ea, a maltratat o alta maica, care, dupa acel incident, a murit dupa doua saptamani.

"Ultimii vreo 50 de lei i–am dat pe lemne. Stii? Nu–i dreptate in zilele noastre, toata este la fundul marii...", continua sa–si spuna necazul maica.

Ca sa mai uite de nefericire, o intreb cum se impaca cu ceilalti vecini. "Cat le dai esti bun, da pe urma... Cum ce le dai? Mancare si bautura! Ei, is multe de spus... da n–am voie sa vorbesc. Doar sapte cuvinte pe zi! Gospodi, pomilui!" Asa am aflat ca maica Gavrila este schimnica (n.r., cin calugaresc mai avansat decat cel de maica) si nu are dreptul sa vorbeasca prea mult.

Un club si o scoala

Maica Xenia continua sa–mi povesteasca din istoria manastirii. In 1784, aceasta a fost intemeiata de boierul Russo. La inceput, aici au locuit calugari barbati. In 1815, acestia au plecat la Tiganesti, iar aici au venit calugaritele de la schitul "Fantana doamnei". In 1959, a fost inchisa de comunisti. A fost redeschisa in 1989. "In acel timp maicile nu au rupt legatura cu Domnul. Ele lucrau la fabrica de covoare, legand munca cu rugaciunea", povesteste maica Xenia. Ea spune ca, in 1989, fiecare a contribuit cu ceva la redeschiderea locasului. Care cu o icoana, care cu un covor... In curtea manastirii sunt doua biserici: biserica de iarna cu hramul "Pogorarea Duhului Sfant" si biserica de vara, "Adormirea Maicii Domnului". Pe timpul comunistilor, biserica de iarna fusese transformata in scoala, iar cea de vara — in club, altarul devenind scena. "Cand s–a inchis manastirea, ne–am osandit prin alte sate", aminteste maica Gavrila.

Acum, ambele biserici au nevoie de reparatie. "Pentru ca a inceput sa se cojeasca vopseaua". Pentru colectarea mijloacelor financiare, parintele Vasile umbla dupa jertfa cu "Icoana Facatoare de Minuni".

Maica Xenia imi spune ca e dificil cand manastirea se afla intr–un sat. Rugaciunea nu este atat de curata. "Uneori citim rugaciuni, iar vecinii pun muzica de te asurzesc."

Pe timpuri, Tabara fiind o localitate monahala, toate casele apartineau doar maicilor. "A venit lume straina si au cumparat locuintele. Pentru ca suntem putine si neajutorate trebuie sa facem de toate: sa spalam, sa pregatim, sa citim rugaciuni... Dar multumim Domnului, inseamna ca toate acestea ne–au fost date pentru pacatele noastre..."

Autoritatile nu se grabesc la Tabara

Dupa putin timp s–a reintors de la Orhei si parintele Vasile. Obosit si el de la rugaciunea de noapte, povesteste putin din viata manastirii. Parintele a venit aici in 2000, dupa ce si–a facut studiile in Romania. Colegii sai, afland despre faptul ca face slujbele la o manastire de maici, il intreaba daca a gresit cu ceva. "Pentru ca, in Romania, oficiezi slujbele la o manastire de maici doar daca ai facut vreun pacat", imi explica preotul. El spune ca maicile sunt capricioase si uneori nu–l inteleg. Preotul isi aminteste si el din istorie, afirmand ca in anul in care a fost inchisa biserica, fiind distrus si tezaurul bisericesc, comunistii au facut un rug din icoane si carti sfinte, maicile de nefericire se dadeau cu capul de pereti si isi smulgeau parul din cap (!).

In prezent, parintele Vasile face masteratul la jurnalism. "In Moldova nu avem posibilitatea sa facem masteratul la teologie asa ca am ales jurnalismul. E la fel de interesant, mai ales pentru ca vorbim mult si despre aspectul religios", afirma preotul.

Il intreb si pe el despre situatia manastirii. El declara ca o buna parte dintre jertfele aduse de "Icoana Facatoare de Minuni" este nevoit sa le vanda. Autoritatile nu se grabesc sa ajunga la manastirea din Tabara. "Se opresc la Curchi. Acolo ii pun la masa. Aici nu avem asa posibilitate. Pentru ei mancarea este mai importanta decat rugaciunea, cu toate ca aceasta face uneori mai multe decat oricare bucate." Nu se grabesc sa vina nici fetele tinere care de cele mai multe ori prefera sa se bucure de fericirea lumeasca. "Spre sfarsitul toamnei, cand nu mai este de lucru, vin multi alcoolici, cersetori, bolnavi. Dar de cum vine primavara acestia pleaca. Nu vor sa munceasca", imi explica preotul. El spune ca de cateve ori, din cauza incidentelor cu satenii, a fost nevoit sa cheme politia. Parintele Vasile afirma ca in prezent la manastire sunt vreo 30 de maici...

Un reportaj i–a schimbat viata

Cu toate ca sunt bolnave de picioare, sora Galina si maica Maria il insotesc pe parintele Vasile de cand l–au cunoscut. Chiar daca conditia fizica nu le permite sa faca prea multe, surorile, originare din r. Cimislia, lucreaza manual. Le–am gasit pe ambele in chilia lor, o camera in care abia de au incaput doua paturi. Peretii, in schimb, sunt plini de icoane. Zosea, pisica alba, se linguseste in speranta de a dobandi ceva mai bun de mancare.

Maica Maria care merge doar cu ajutorul caruciorului face matanii. O intreb ce a convins–o sa aleaga viata intr–o manastire. "A fost demult. Eram inca la scoala cand am vazut la televizor un reportaj despre manastirea Capriana. Mi–a placut asa de tare, incat mi–am spus ca indata ce termin scoala merg la manastire. Mai intai m–am dus la manastirea Capriana, pentru ca nu stiam nimic despre viata monahala. Nu stiam macar ca aceste locasuri sunt divizate in cele de femei si de barbati. In curtea de la Capriana am auzit vorbind un grup de femei despre manastirea de la Raciula care este pentru calugarite. Atat mi–a trebuit. Am iesit de la Capriana si am mers la Raciula. Acolo am stat cinci ani. Tot acolo l–am cunoscut pe parintele Vasile. Mai apoi am mers cu el la Frumoasa, iar din 2000 am venit aici, la Tabara", isi spune povestea sa maica Maria. Cu toate ca are 40 de ani, ea arata de vreo 20. Ea spune ca si la scoala chiar daca era mai mare decat colegii ei, o considerau cu totii cea mai mica din clasa. Totusi, in ciuda faptului ca pare mult mai tanara decat este in realitate, maica Maria sufera de o boala necunoscuta de picioare. Inca in copilarie mama ei a citit intr–o carte despre un medic din strainatate neintrecut la vindecarea bolilor de oase. I–au trimis radiografia, dar aceasta demonstra ca Eugenia (n.r., numele de botez al maicii Maria) are picioarele perfect sanatoase. Cauza din care ea nu poate merge nu o stie nimeni. Atunci familia ei nu a riscat sa–i i se faca o interventie chirurgicala. "Presupun ca vine de la o mana rea. De cum merg acasa, ma simt si mai rau. Nu pot nici sa ma misc, nici sa dorm. Nu stiu ce se intampla cu mine", spune cu o voce tremuranda maica Maria. Ea se considera nefericita si din alt punct de vedere. Tatal fetelor o uraste numai pe ea. Cand a mers sa–si satisfaca serviciul militar, sotia sa era insarcinata cu prima fiica, Eugenia. La reintoarcere, fata avea deja trei ani. "De mica imi spunea "Jenica, esti fata tatii. Imi sameni leit, dar nu te pot suferi!" Si mama a suferit mult din cauza lui." Galina spune ca tatal lor a dat de patima bautului. "Mama a fost nevoita sa doarma si pe acoperis, si in gradina, si in lada cu rufe...", continua Galina. Ea a venit la manastire dupa sora mai mare. Ea are 37 de ani cu toate ca arata la fel de bine ca si maica Maria. Ele spun ca mama lor le va vizita de Paste. In acest an o asteapta si pe sora lor, plecata la munca in Italia. "Asteptam cu nerabdare Pastele. Sarbatorim ca intr–o familie. Dimineata asteptam merindele sfintite de parintele Vasile. Mancam, iar mai apoi ne odihnim."

Era buna de maritat, cand a venit la manastire

Inainte de slujba de vecernie am ajuns si la maica Ivdoxia care are 86 de ani. Ea a venit la manastire in 1945. "Stii cand a fost razboiul cel de pe urma, cel cu neamtu'..., da' nu ai de unde sti, apu' am venit dupa ce s–o terminat razboiu", imi spune calugarita, deosebita prin privirea si zambetul ei tanar. Cand a ales sa vina la manastire, avea 20 de ani. "Eram fata mare de maritat, dar am vrut la manastire." A venit la Tabara, pentru ca avea aici o sora si o nepoata. "Am trait mai intai la niste maici, dar au murit. Pe urma la sora si nepoata mea. Si ele au decedat..." Maica Ivdoxia spune ca aceasta iarna a fost tare grea. "Tot cumparam si cumparam lemne. Caruta venea aproape goala, da bani cereau."

Ea imi povesteste cum se pregatea pe timpuri de Paste. "Amu nu mai am. O femeie ma mai ajuta. O sa–mi iau o bucata de branza, unt si, numaidecat, un peste. Carne nu mananc, pentru ca maicile nu au dreptul. Da is si batrana. La batranete nu–mi mai trebu' carne. Ce avem aceea si mancam", imi explica maica.

Cu toate ca traieste la manastie de aproape 60 de ani, a devenit maica acum aproximativ 15 ani. De ce asa de tarziu? Pentru ca la inceput erau multe calugarite. Dar acum 15 ani, multe dintre ele au decedat. Acum 15 ani, spune maica Ivdoxia, era mai voinica si in stare sa munceasca. Atunci s–au calugarit vreo zece maici odata.

"E tare grea sarcina de maica. Imi parea ca nu o sa fiu in stare sa indeplinesc toate cerintele. E mai usor sa fii sora, pentru ca nu este atat de mare raspunderea. O maica are multe pe capul ei de facut si nu intotdeauna poate sa le duca la capat. Inainte de a te calugari, dai raspundere in fata lui Dumnezeu ca pe toate le vei face. Dar nu numai ca nu reusesti, dar nici nu esti in stare sa faci un anumit lucru", spune maica Ivdoxia stergandu–si lacrimile cu coltul basmalei negre.

O intreb daca ar intoarce timpul, ar alege aceeasi cale. "Is batrana si poate m–a ajuta Dumnezeu sa ajung la tintirim. Da' voi ca sunteti tineri veti vedea ce va mai fi... Avem de–amu sase ani dupa 2000..."

Ea spune ca nu regreta ca a devenit maica. "Dupa razboi a fost greu de trait. Nici graul nu a rodit vreo doi ani. Da' eu am vrut la manastie inca de cand era pace", zambeste deosebit maica.

Ma intreaba si ea daca mai merg macar din cand in cand la biserica, indemnandu–ma sa ma rog bunului Dumnezeu mai des. "Ai de cela de prins vorbe", se opreste la un moment dat de vorbit maica Ivdoxia, "da nu mai am ce–ti spune..."

Au batut clopotele. Este semnul ca incepe vecernia. "Trebu' sa ma imbrac." Intreb ce haina isi ia. "Apu ma imbrac in... ei, da o sa ma vezi la biserica", imi zambeste din nou.

La vecernie au venit doar 8 maici. Cu exceptia maicii stareta Xenia, toate au peste 75 de ani. Le–am parasit in timp ce se rugau. Am iesit din curtea manastirii, privind in urma de mai multe ori. La un izvor, gospodinele spalau covoare, gospodarii aduceau animalele de la card, cativa copii mancau inghetata, alti "gospodari" s–au adunat la magazinul de la intrarea in manastire pentru a pune tara la cale, tinerii se amuzau de ceva... Femeile imi spun ca multi au inceput sa bea "ca nu au ce face altceva" in acest sat, un "tupic", ultimul din r. Orhei. De fapt, e un sat ca toate altele, in care domneste o liniste apasatoare. Am mers la capatul satului, asteptand un maxi–taxi de Orhei. Acolo, pe un gard, este afisat orarul singurului microbuz care circula in aceasta destinatie. Cativa localnici asteptau colete de la Chisinau. Imi spun ca e bine si frumos in satul lor, dar nu se mai descalta de calosi. Ca si in alte parti, o buna parte dintre locuitori este plecata peste hotare.

Cei din Tabara asteapta cu totii Pastele. Se va mai incalzi, vor lepada poate calosii, vor reveni acasa cei plecati, iar la manastire va veni mai multa lume...

Anastasia NANI