«Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde. S–ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi.» (Octavian Paler)

Vica e vorbareata, nu mai e fata ursuza, care urcase in gara Chisinau cu bagajele, dand buzna peste mine. "Tare sunteti calma, imi zice la un moment. Vreau sa–mi cer iertare ca adineaori v–am jignit, numindu–va "jucarie". (Cand isi facea loc cu geamantanele, m–a lovit peste picioare si mi–a strigat: "Ce stai ca o jucarie, nu vezi ca nu pot trece, da–te la o parte"). Pentru mine cuvantul are puteri miraculoase, asa ma dezmierda mama... Acum nu ma mai dezmiarda, acum cand vin la ea ma intreaba de fiecare data "cine esti". Dar ce faci la Bucuresti? insist eu. Sunt studenta la psihologie, fac si a doua facultate, dreptul, am si un serviciu, tura de noapte la un orfelinat. Trebuie sa ma descurc....

...Parintii fetei au facut facultatea impreuna. Dupa absolvire, s–au casatorit si au fost repartizati sa predea biologia in unul din satele de la sudul tarii. Si–au construit o casa frumoasa, apoi mama–sa a nascut doua gemene, pe care le–a numit Victoria si Mihaela. Erau o familie fericita. "Mama era o profesoara buna, dar si o gospodina pe potriva. Aveau multi prieteni si tin minte cat de frumoase erau petrecerile la noi acasa. Tata iubea florile, curtea casei noastre era plina cu flori din primavara pana in toamna. Dar cand au inceput schimbarile, greul nu ne–a crutat nici pe noi. Acum asi zice ca nenorocirea. Nu ajungeau bani, nu aveam strictul necesar, pentru ca mereu ii auzeam pe parinti spunand ca nu le dau salariile. Mama se ducea deseori la Chisinau la un frate de–al ei, care o mai ajuta, pentru ca lucra la o banca. Astfel am surprins–o pe mama intr–o seara plangand si punandu–si hainele intr–o geanta mare. Nu prea intelegeam nimic, eram in clasa a patra si eu, si Mihaela. Tata fuma tigara de la tigara. O imbratisa pe mama, o mangaia. Erau atat de tineri si de frumosi, dar un fel de neliniste staruia peste chipurile lor. De a doua zi nu am mai vazut–o pe mama. Cand il intrebam pe tata unde–i, incepea sa–i tremure buza de jos, se impleticea mersul, ma zmuncea de mana zicandu–mi: "Victorita, mama–i dusa sa–ti aduca jucarii." Mihaela, care–l tinea de cealalta mana striga: "Si mie, si mie!" Tata ne pieptana si ne impletea cosite, tata ne cumpara rochite si ghetute, cu el faceam lectiile, el ne spunea povesti, el ne pregatea masa, cu el ne duceam la scoala. Ne lua de manute, pe mine si pe Mihaela, si pana la scoala ne spunea o poveste despre femeia care era dusa dupa jucarii pentru fetitele ei. A trecut un an si mama nu a venit acasa, dar ne trimitea cu regularitate bani. Niciodata nu a trimis colete, niciodata scrisori, dar primeam bani. Astfel ca tata a facut casa si mai frumoasa. Si–a cumparat un automobil, o masina de spalat, mai tarziu a cumparat un computer... Aveam de toate, o data in luna auzeam vocea mamei si primeam bani. Mama nu a venit nici in al doilea an, motivand ca daca iese din Atena, poate avea mari probleme... Asa ca nu a venit nici dupa trei ani. Noi ne obisnuisem cu tata. Bunicii nostri erau din nord, doar vara ne duceam la ei. Mai stateam un timp pe la Edinet, apoi o vizitam pe bunica din Bucovina, din Boian.

Cand am terminat clasa a noua, in acea vara a venit mama acasa. Am asteptat–o cu totii la Chisinau in gara, venea cu trenul de Bucuresti. O cautam cu ochii prin multime, tremurand de emotii ca nu o voi recunoaste. Stateam cu Mihaela, tinandu–ne strans de mana, asa ca sa nu lesinam de emotii, totusi trecuse patru ani! Tata s–a repezit spre vagonul trei, iarasi mi s–a parut ca impleticeste picioarele. Mama... era si mai frumoasa! Dar un fel de teama sa nu o murdaresc, sa nu o acopar cumva cu vreun fir de praf ma tintuise locului. "Vica, striga mama, ti–am adus jucaria..." Dar picioarele mele erau de plumb, nu ma ascultau si nu ma puteam misca. Am simtit cum ma imbratiseaza si... am simtit ca–mi vara ceva rece in mana. Era o jucarie din metal, cu cheita, o pasare care ciripea, daca invarteai cheita." Intarziase jucaria, dar oricum era de la mama. Ce mai fericire a fost in acea vara la noi in casa, venise mama! Florile erau si mai frumoase, tata era fericit si eu cu Mihaela la fel. Am plecat la mare. Acolo am vazut un semn pe burta mamei, asa o cicatrice adanca si am intrebat–o de unde o are. S–a fastacit, a rosit, apoi a ras zicand ca a avut o interventie chirurgicala. Dar nu a fost complicat. Mama vorbea foarte des la telefon, invatase pe greceste, era si mai frumoasa cand vorbea cu... un baietel, Constantinos, ii zicea " copilul fostilor ei stapani". Si tata, si noi eram un pic gelosi pe convorbirile ei mult prea afectuoase cu prietenii din Grecia. Dar, in esenta, nu conta, ea era cu noi. De cateva ori s–a dus la Chisinau si nu a venit trei zile, cand s–a intors tata i–a aratat multa suparare, iar ea i–a luat mainile si i le–a pus pe fruntea ei si si–a cerut iertare. Imi placea cand povestea despre anii ei petrecuti in Grecia, invatase limba. Uneori ne canta chiar cantece grecesti, stia atatea despre greci, obiceie dintre cele mai curioase, traditii si chiar un fel de cultura, o inteligenta, ceva de foarte inalta proba. "Mama, cand ai invatat atatea", o intrebam eu cu Mihaela.

Ea ne strangea la piept, lasa capul pe umerii nostri si mereu repeta: "Cand iubesti ceva trebuie sa o faci cu toata firea si atunci toate ti se dau la fel de frumos." Nu cred ca intelegeam mesajul mamei, dar intuitiv simteam ca un val de fericire o stapaneste. Si colegii de la scoala unde revenise mama, au observat cat de mult se schimbase. Uneori chiar glumeau, zicandu–i: "V–ati dus o invatatoare, da v–ati intors o cucoana."

Dupa vreo 4 luni mama dadea semne de neliniste tot mai evidente. Vorbea ca s–ar putea sa se intoarca. Tata nici nu o lasa sa pronunte fraza pana la capat, i–o taia dur: "S–a terminat piesa. Calm, Tania, pana aici a fost." Poate daca nu erau vorbele lui atat de dure, poate daca o lasa sa traiasca cu iluzia ca e libera sa se intoarca. Nenorocirea ei a fost ca ea il stia bine pe tata, ca era sensibila si ca nu ar fi putut sa ne lase... eram domnisoare deja, intrasem in clasa a zecea In una din zile a sunat telefonul, cum suna de obicei. Dar nu a fost ca alta data. Nu stiu ce i–a spus omul de la celalalt capat al firului, dar tipetele mamei au adunat toata mahalaua la noi. Ea a cazut, a inceput sa se zbata, avea parca un fel de convulsii. Intamplarea a pus pe vorba tot satul, toti au inceput sa faca tot felul de interpretari. Doar stiti ca oamenii in asemenea cazuri te desfiinteaza, sunt neinduratori, cruzi. Tata a dus–o la spital, intai la cel din centrul raional, apoi la Chisinau. Au internat–o la neurologie, doua luni s–a chinuit. Apoi au dus–o la psihiatrie... Vin acasa o data in luna si intai ma duc la spital. Nu intotdeauna ma recunoaste, dar am la mine... iata... jucaria. Cand pornesc cheita si pasarea asta metalica scoate niste sunete, imita un cantat, mama ma strange la piept asa de tare incat ma mir de unde atata putere in umbra care a ramas... Mai tarziu tata s–a casatorit si s–a mutat la oras. Eu cu Mihaela suntem la Bucuresti. Ne–a ajutat prietenul mamei din Grecia, ne ajuta si acum, s–a atasat de noi. Eu cred ca el a iubit–o pe mama, iar Constantinos, cu care vorbea mama mea, era fiul lor. In ziua cand a sunat telefonul, grecul i–a comunicat ca baietelul a decedat...

Ce miracol o fi puterea de a vorbi cu oamenii pe care nu–i cunosti.

A. S.