De obicei, victimele traficului de fiinte umane, odata reintoarse acasa, se confrunta cu grave probleme sociale si economice, dar si cu indiferenta societatii. Putine dintre persoanele traficate gasesc putere sa infrunte conditiile de viata la care sunt supuse. Printre acestea e Maria, o tanara care spera, intr–o buna zi, sa–si intemeieze o familie, sa urmeze o facultate si sa devina fericita. Am cunoscut–o in comuna Costesti, raionul Ialoveni. Pare optimista, astfel incat e greu sa–ti imaginezi ca ar putea fi una dintre victimele traficului.

"Totul s–a intamplat prin 2002. Aveam 22 de ani. Traiam greu. Pentru ca nimeni din familia noastra nu lucra, nu aveam o sursa stabila de bani.

Atunci o prietena ne–a propus, mie si surorii mele, sa mergem cu ea la Moscova. Ulterior am inteles ca ea cauta fete pentru traficanti. Ne–a prezentat unui domn care trebuia sa aiba grija ca noi sa ajungem in Rusia. Barbatul ne–a promis cazare, masa si un salariu de o mie de lei. Urma sa vindem legume si fructe la piata. Ne–am lasat duse de nas, deoarece cunosteam persoana care ne vorbea, pentru ca era din raionul nostru. Cand am fost gata de drum, am fost urcate in tren si trimise in Rusia. Acolo am fost intampinate de au grup de barbati care ne–au dus intr–o casa in care am mai intalnit alte fete de la noi din raion. Eram zece in doua camere.

A doua zi a venit o femeie si ne–a spus: "Fetelor, ne pare rau, dar avem probleme serioase. Planurile s–au schimbat. Va trebui sa imbracati haine de calugarite si sa cersiti". Am ramas mute, dar nu aveam alta solutie. Asa am ajuns sa cersim pentru traficanti bani in numele Domnului. Pentru a se asigura, ne–au luat pasapoartele.

Dimineata, cand mergeam la "servici", eram, fara sa stim, urmarite. Mi–am dat seama de acest lucru doar atunci cand, intr–o noapte, au venit peste noi si au batut o fata care, ziua, ii denuntase la politia din piata. O aruncau prin camera ca pe o carpa. Amutisem de frica.

De atunci "ne–am cumintit", am lucrat pentru ei fara a cracni. Nu ne dadeau mai nimic. Seara adunau toti banii pe care ii cerseam pe parcursul zilei. Niciodata nu am fost intrebate de politia de acolo, de unde venim, de la ce manastire suntem. Traficantii ne spuneau ca nu avem ce cauta la politie, deoarece ei au bani si pot mitui toata lumea.

Dupa vreo trei luni, ne–au spus ca nu isi mai permit sa ne intretina si ca trebuie sa plecam in alt loc. Ne–au dus intr–un apartament si ne–au inchis pentru mai mult timp. Dupa cateva zile au inceput sa vina barbati straini. Ne luau cu masina, ne duceau in locuri dosite si isi bateau joc de noi. Din apartament ieseam doar atunci cand clientii veneau dupa noi. Cele care nu doreau "sa lucreze", erau batute bestial. Astfel lucrau traficantii. Ma gandesc ca aveau mai multe locuri unde tineau fete si le fortau sa se prostitueze. Am incercat de cateva ori sa fug. Odata, clientul care venise dupa mine bause foarte mult. Am profitat de neatentia lui si am fugit. Pana dimineata m–am ascuns intr–un bloc de locuit. A doua zi am incercat sa ajung la gara de trenuri. Traficantii, insa, banuiau ca nu puteam merge in alta parte, decat la gara. M–au asteptat acolo. M–au prins si m–au dus inapoi. M–au batut si m–au trimis la cersit. Psihologic eram degradata. Aveam impresia ca devenisem un robot.

In fine, intr–o zi, pe cand cerseam in piata, am reusit sa fug. Am ajuns la gara si am urcat in primul tren. Dupa cateva statii, politistii mi–au cerut actele. Bineinteles, nu le aveam la mine. Le–am spus cine sunt si de unde vin. M–au inchis pentru o saptamana. Au pornit o ancheta, dupa care m–au trimis acasa.

Dupa ce am fugit, sora–mea a fost crunt batuta. Au distrus–o. Se afla intr–o stare atat de grava, incat au trimis–o acasa de frica sa nu moara acolo.

Acum locuieste la Chisinau, pentru ca ii este frica sa revina in sat.

Dupa ce am fugit de la traficanti, nu am avut pace nici acasa. Intr–o noapte au venit, erau vreo cinci, si au inceput sa strige ca trebuie sa plecam inapoi, deoarece avem datorii. Atunci au lovit–o si pe mama. Le–am promis sa plec cu ei. Cand s–au potolit, am fugit la Chisinau, unde m–am ascuns timp de cateva luni. In tot acest timp o amenintau cu moartea pe mama. Nu puteam merge la politie, pentru ca traficantii aveau relatii peste tot. Ei au foarte multi bani si pot mitui pe oricine.

Deja mi–am revenit. Am gasit oameni de buna–credinta care m–au ajutat.

Nu poti trai tot timpul intr–o groapa. Am urmat cursuri de orientare profesionala a Organizatiei obstesti "Compasiune". Mi–am gasit de lucru, am o bucatica de paine, am un loc de trai. Imi doresc foarte mult sa–mi fac studiile la facultatea de psihologie. Am si alte planuri. Viata mea nu se opreste aici."

Maria a amintit de cateva ori numele Elenei Mereacre, presedinta Organizatiei "Compasiune", care a ajutat–o sa–si schimbe viata lor in bine. "Imi amintesc de Maria cu sentimente speciale", povesteste Elena Mereacre. "S–a nascut intr–o familie saraca. Tatal le–a parasit pe cand avea varsta de 5 anisori. Maica–sa lucra infirmiera si crestea singura 5 copii. Traiau greu si fetele nu au putut pleca la studii. Saracia este o cruce grea pe care nu o poate duce oricine. Cand am aflat de situatia celor doua surori, victime ale traficului, am tinut cu tot dinadinsul sa le ajut. Sora mai mare se simte rau, deoarece a fost batuta cu cruzime. A trebuit sa apelez la Organizatia Internationala pentru Migratie, incluzand–o pe lista beneficiarilor de ajutoare medicale. Cazul ei a fost examinat, tanara fiind internata la spital pentru o perioada de trei luni. Dupa tratament se simte mai bine, chiar daca mai sufera.

Maria este una dintre putinele tinere care stie sa pretuiasca orice ajutor acordat. Sunt unii oameni pe care ii ajutam, dar nu vedem nici un rezultat. Ea, insa, este altfel. E mai insistenta. Vrea sa–si schimbe viata in bine. Unii s–au obisnuit sa li se ofere totul gratis si nu vor sa munceasca. Imi pare rau sa recunosc, dar imi dau seama ca suntem guvernati de oameni care stiu sa vorbeasca foarte frumos, dar care in fond nu fac nimic.

Problema societatii in care traim este indiferenta si iresponsabilitatea.

In 2000, cand am creat centrul, cunoscusem numeroase probleme cu care se confrunta satenii nostri. Familii cu copii invalizi pe care i–au lasat, plecand peste hotare. Erau cazuri in care cei ramasi nu cunosteau nici tara in care plecasera capii familiilor. Traficantii profita de problemele oamenilor. Imi amintesc o familie in care mama decedase, iar tata era alcoolic. Cele trei fiice ale lor devenisera victime ale traficului. De obicei, din frica sau neincredere, tinerele se tem sa anunte politia. Or, mai multi politisti isi permit sa faca tot ce–si doresc doar pentru ca au epoleti pe umeri.

In incercarea noastra de a ajuta oamenii suntem sustinuti de mai multe organizatii nonguvernamentale internationale. De exemplu, Asociatia de caritate AGAPE,

ne–a ajutat sa organizam un curs de formare in Coaching, in urma caruia tinerele, printre care si Maria, au invatat cum sa presteze servicii de ajutor pentru batrani si pentru persoane defavorizate. In 2005, au beneficiat de ajutoare materiale 800 de persoane de la noi din comuna. Pe langa Organizatia "Compasiune" am constituit Centrul pentru copii cu nevoi speciale "Curaj", incercand sa–i ajutam pe copiii cu nevoi speciale sau pe victimele traficului. Aici micutii beneficiaza de servicii medicale, psihologice si de asistenta sociala. De multe ori astfel de categorii de persoane au nevoie, indeosebi, de sustinere morala, decat de cea materiala."

Diana RAILEANU

E. M. — Spuneti, va rog, parerea in privinta numarului enorm de moldoveni, care pleaca la munca peste hotarele Patriei. Aceasta este, de fapt, una dintre dovezi, ca deocamdata aici este complicat sa traiesti, oamenii primesc putin, si deseori nu pot sa isi gaseasca de lucru, mai ales o functie care ar corespunde intereselor cetatenilor, prin marimea salariului. Un numar enorm de moldoveni pleaca la munca in Europa, in Ucraina, in Rusia. Pentru Dvs. e ceva catastrofal?

V. Voronin: — La prima perioada, da, noi percepeam aceasta problema bolnavicios si acut. Acum, noi, in primul rand, ne–am clarificat putin in cifre, nu e vorba de jumatate de milion. Eu vreau sa zic ca aici avem atat o latura alba, cat si una neagra. Partea alba consta in faptul ca moldovenii nostri se intorc acasa, in primul rand, cu bani castigati.

E. M. — Isi hranesc rudele.

V. Voronin: — In randul al doilea, ceea ce este foarte important pentru noi, ei revin cu o calificare absolut diferita, cu un alt nivel profesional, si chiar, daca vreti cu o alta gandire. Multi dintre ei, dupa asta, isi deschid afaceri proprii, infloresc si se dezvolta de sine statator, foarte bine. Partea negativa in chestiunea asta nu e una economica, ci sociala — acestia sunt copiii celor, care sunt lasati de mici, elevi, ii lasa aici cu bunicile, cu vecinele. Iata asta este pentru noi o problema foarte mare.

E. M. — Raman fara stapan?

V. Voronin: — Iata aceasta este pentru noi situatia cea mai ingrijoratoare, si noi avem scoli–internat, si acum acesti copii, ca sa nu fie vagabonzi, cum ziceti, sunt inscrisi la scoli–internat. Astazi in toate scolile–internat din tara, sunt doar 6 la suta din copii care nu au parinti, ceilalti toti...

E. M. — Cu parinti vii.

V. Voronin: — Cu parinti vii se afla la scoala–internat. In schimb noi suntem linistiti, stim ca ei sunt sub tutela.

E. M. — Pot sa va spun ca in institutiile pentru copii orfani din Moscova sunt destul de multi copii moldoveni, lasati acolo, destul de multi.

V. Voronin: — Ii mai luam de acolo. Anul trecut am readus acasa peste 120 de copii, i–am adunat de prin Rusia, din Ucraina.

(Fragment din interviul acordat de presedintele R. Moldova postului rus de radio "Echo Moskvi")