In fiecare dimineata, in drum spre serviciu, trec pe Aleea Clasicilor, sa mai iau o gura de aer in piept si in suflet. Si, cu toate ca, pe aici, calea e mai lunga, timpul trece, nu stiu cum, mai repede. Alteori, clipa pare inmarmurita in diminetile de pe Alee.

Stupefiat, descopar ca, de la un timp, Constantin Stamati si–a schimbat numele in "Kilea", iar Constantin Negruzzi de acum este "Rasha". Si nu e scris pur si simplu asa, cum era scris inainte, "zdesi byl Vasea, Petia", aceste nume straine, hasurate cu vopsea neagra, fiind suprapuse peste numele clasicilor. Cine ar putea fi autorul, din momentul in care, pe aici, supravegheaza in permanenta cativa politisti?

Aceeasi situatie confuza o traiesc si pe timp de ploaie, deoarece stropii spala numele clasicilor, anii nasterii si ai mortii, lasand clasicii fara cuvinte.

Apropo, de ani... La Chisinau, marii Vasile Alecsandri si Ion Creanga au indicati gresit anii de nastere.

In diminetile de pe Alee imi amintesc si de alte episoade similare. Am fost vecini si prieteni cu regretatii Doina si Ion Aldea–Teodorovici. Am locuit chiar pe aceeasi strada care acum le poarta numele. Intre timp, in semn de comemorare, in vecinatatea blocului de la Buiucani, in care au locuit marii nostri artisti, a fost dezvelit un basorelief cioplit in lemn. Un timp, privirile triste se odihneau pe aceasta frumoasa pagina a memoriei despre cei doi pierduti, dar iata ca lotul de pamant a fost dat pentru inaltarea unei biserici. Locasul sfant e aproape gata. Cu parere de rau, s–a "gatit" si acel scump memoriei noastre basorelief. Ultima data l–am descoperit ruinat si aruncat printre materialele de constructie, aduse aici pentru ridicarea bisericii...

Acum un an, l–am inmormantat pe tata si acum vin mai des la cimitirul moldovenesc (asa i se spune de mai mult timp, deoarece in apropiere se mai afla un cimitir, cel evreiesc).

Intr–o zi, am descoperit o groapa proaspata, iar alaturi, la gunoiste, erau aruncate ramasitele unui sarman trecut dintre noi: craniu, oase... Am sesizat administratia cimitirului. Singura explicatie pe care am primit–o a fost ca sunt devastate monumente si morminte si in alte cimitire.

Revin pe Alee. Imi amintesc, batjocura de care va vorbeam la inceput s–a produs inca in decembrie trecut, dar nu a fost observata nici la 15 ianuarie curent, atunci cand la bustul marelui poet Mihai Eminescu au fost depuse flori pana si de inalta conducere a republicii. Aceasta sfidare continua si pana in prezent. Aceasta stare de fapt imi aminteste de alta zi, cea din 12 noiembrie 1966, cand, pentru o zi si o noapte, de pe Aleea Clasicilor disparuse bustul Luceafarului poeziei noastre. Rapirea bustului s–a produs in perioada cand in Moldova dintre Prut si Nistru era promovata cu tot mai multa inversunare politica de deznationalizare si de mancurtizare a bastinasilor.

Uitasem. De fapt, dupa depunerea de flori s–a schimbat ceva. Ma refer la incercarea de a profana bustul lui Ion Creanga. Urmele acelei tentative se mai vad.

Se spune ca, daca vrei sa afli mai multe despre o natiune, trebuie sa vezi cimitirele si monumentele predecesorilor care dezvaluie atitudinea celor vii fata de cei disparuti. Se mai spune ca similara acestei atitudini este si viata celor vii. S–ar putea ca acesta sa fie si motivul principal al existentei noastre "fericite" in cea mai saraca tara din Europa?

Gheorghe OANTA, pentru Ziarul de Garda