— Cum a fost sa organizati, dupa atatia ani de framantari, acest festival extraordinar in memoria parintilor tai?

— Acesta a fost visul nostru cel mai mare, dupa cele intamplate in 1992. Ne propusesem sa organizam anual spectacole consacrate memoriei parintilor mei si, respectiv, a copiilor bunicilor mei. Initial a si fost organizat un astfel de festival. Atunci am avut parte de mai multe promisiuni. Ni s–a spus ca va fi organizat in cooperare cu noi. S–a intamplat, insa, altfel. Intre timp noi am fost dati cate putin intr–o parte. Eram mic pe atunci. Nu puteam manifesta vreo initiativa, nu puteam lua vreo decizie, nu puteam fi de mare ajutor bunicilor mei... Dupa ce am intrat la facultate, implinind si 18 ani, varsta la care puteam incepe realizarea unui astfel de festival, am demarat proiectul. Gandisem atunci ca data acestui eveniment sa coincida cu ziua tragicului accident in care mi–am pierdut parintii. In anul intai, nu am reusit sa–l organizam. A fost mult prea greu, pentru ca eram doar eu si bunica implicati in activitati. De fapt, in mare parte, doar bunica, pentru ca, fiind student, mai tot timpul eram plecat la Bucuresti. Era destul de greu... Timp de doi ani, am reusit sa pregatim editia intai. Nu stiu daca o sa ma credeti: a fost o mare bataie de cap cu toate hartiile, cu toata birocratia, dar, pana la urma, a iesit, cred eu, destul de bine. Dupa aceea, editia a doua si a treia au fost mult mai lejer de organizat. Iar editia recenta mi–a parut si mai simpla, din punct de vedere al organizarii si din punct de vedere al publicului, ma refer la capacitatea, la pregatirea spectatorilor de a accepta acest festival, devenit deja traditional. Acum ne gandim deja la niste editii jubiliare.

— Simti cumva ca si parintii tai, de acolo, te ajuta sa organizezi aceste evenimente, or, nu este un secret pentru nimeni faptul ca exista o legatura intre noi, cei ramasi aici, si cei plecati dincolo, in special intre persoanele apropiate...

— Cred ca nu atat parintii, de Sus, cat Dumnezeu te ajuta. Pentru asta, insa, trebuie sa–I arati ca poti trece prin foc si para ca sa reusesti ceva. Aceasta incercare, dupa mine, munca asupra primei editii, adica perioada in care ne–a fost cel mai greu. Poate pentru ca am rezistat atunci, El a simtit ca trebuie sa fim ajutati. Sigur ca pot sa–i aduc si pe parintii mei in comunitatea celor de Sus, care ma ajuta, pentru ca noi, chiar de la prima editie, am demonstrat ca vrem, intr–adevar, sa facem ceva. Dumnezeu te ajuta atunci cand vede ca persisti in ideea ce ti–ai propus–o. Chiar daca a devenit mai usor, sigur ca este inca foarte multa munca si, in mare parte, aceasta este facuta de bunica–mea. Ea este cea care ma ajuta si ma indeamna, spunandu–mi unde sa ma duc, efectiv, cu cerutul si ce sa fac pentru a reusi. Intru si eu, cate putin, in problematica organizarii festivalului. Acum constat ca ma pasioneaza destul de mult aceasta munca organizatorica, desi trebuie sa ma concentrez mult si la cariera mea muzicala, pentru ca am deja 23 de ani si se pare ca a venit timpul sa ma lansez in muzica.

— Apropo, cum te ajuta numele parintilor tai in propria–ti cariera?

— Cel mai mult mi–as fi dorit sa nu profit de asta. Este o vorba: in umbra copacilor mari nici iarba nu creste. Imi propun sa ies mai mult fara cantecele lor, pentru ca, atunci cand apar in public, oamenii automat ii vad pe Ion si Doina... Vreau sa ma detasez de imaginea lor. Vreau sa–mi incerc puterile. Vreau sa ma conving cat de multe pot realiza singur.

Si–apoi, stiu, nu pot si nu voi putea niciodata sa fiu exact ca ei, pentru ca eu fac altceva, tot in domeniul muzicii. Principiul meu este sa nu ma folosesc de numele lor. Desi cantecele parintilor mei le voi canta toata viata, as vrea sa pot face ceva doar eu, independent, cu forte si mijloace proprii.

— Ce anume?

— In acest an am absolvit Opera, la Conservatorul din Bucuresti. Asta nu inseamna ca nu voi canta si muzica usoara, muzica pop cu influente jaz, funk, si, mai mult poate, cu afinitati din muzica negrilor. Stiu ca sunt foarte multe vorbe de genul: un alb niciodata nu va canta ca un negru. Nici nu vreau sa fac asta, vreau doar sa preiau elemente din muzica lor. Sunt foarte multi artisti albi care canta chiar mai complex decat negrii, din punct de vedere muzical. Pe de alta parte, as vrea sa–mi incerc si sa–mi dezvolt capacitatile si in compozitie. Pentru asta am nevoie de un profesor bun, care ar face cu mine cel putin cateva luni de componistica. Taica–meu, spre exemplu, fiind la Conservator, l–a avut in calitate de profesor pe compozitorul Rivilis. Intre timp m–am convins: oricat de mult si profund nu ti–ar compune altii, ceea ce scrii tu, simti si faci intr–un fel aparte.

— Care este publicul si care sunt scenele pe care ai vrea sa te lansezi ca artist?

— Nu stiu cat de bine este inteles aici genul pe care vreau sa–l abordez si in care vreau sa ma lansez. In prezent, tinerii din foarte multe tari si un numar foarte mare de ascultatori sunt ahtiati de muzica pop si dance. Nu as putea spune ca mie nu–mi place acest fel de muzica, dar imi pare mult mai interesant acest curent, despre care stiu ca e si mai dificil, dar si mai complex, mai interesant. As vrea sa evoluez spre piesele de swing, de jaz... Am inteles, intre timp, ca in Franta si in Japonia se asculta cel mai mult astfel de muzica, chiar daca un public select exista in orice oras si in orice tara. Sigur ca mi–as dori ca lansarea mea sa se produca aici, in R. Moldova, pentru ca aici sunt oameni cu sufletul mai deschis decat oriunde in lume. O problema ar fi ca in orasul nostru s–ar gasi, probabil, un numar prea mic de amatori ai muzicii mele preferate. Si din acest motiv mi–am zis sa mizez pe un principiu mai putin acceptat: chiar daca va trebui sa cant pentru 10 oameni, voi face acest lucru, deoarece aceasta este muzica ce–mi place cel mai mult. Mai e ceva — nu–mi propun sa cant doar pentru bani.

— Apropo, ce inseamna banul in viata ta? Cat de mult contezi pe faptul ca banul e cel care te poate face o mare personalitate?

— La Bucuresti, nu am avut probleme la capitolul castigarii banilor. Acolo am cantat si in biserica, si la radio. Nici acum nu consider banul cel mai important subiect in viata. Pentru mine banul e doar un mijloc de a–mi asigura cele necesare. Nu sunt o persoana de "high life", desi sigur ca ma intereseaza moda, sportul, literatura, pictura. Respect foarte mult modestia si cred ca nimeni nu va spune despre mine ca sunt cu nasul pe sus.

— Dar cum ai reusit sa–ti pastrezi modestia in conditiile in care tu esti singurul fiu al genialilor tai parinti?

— Cred ca asta vine din educatie, in primul rand. Consider ca un om cu sapte ani de acasa, destept si talentat, care stie sa faca foarte bine niste lucruri, va fi intotdeauna mai echilibrat in vorbe si mai modest in comportament. Imi amintesc, la Bucuresti, am fost la un concert de jaz. Concertase un mare jazman. Dupa concert, mi–am luat inima in maini, m–am dus la el si i–am spus in engleza: "Consider ca sunteti extraordinar", dupa care am plecat rusinat. M–am simtit timid, pentru ca aveam in fata o mare personalitate a muzicii jaz. Nu pot uita cum dansul s–a apropiat, mi–a pus mana pe umar si mi–a multumit, spunandu–mi ca apreciaza foarte mult ceea ce i–am spus. Acest fel de a fi si de a raspunde la un mesaj de consideratie m–a impresionat foarte mult. A fost o dovada de omenie. Apreciez nespus de mult aceasta calitate. O apreciez si la parintii mei care au fost mai in toate satele din Moldova, unde au cantat, cel mai des fara bani, fiind foarte deschisi la suflet. Nu–mi amintesc, nu–si amintesc nici cei care i–au cunoscut, ca ei sa se fi laudat cu ceea ce fac.

— Pe cand planifici lansarea despre care vorbeai mai sus?

— Daca pana in vara reusesc sa scot cateva piese, le voi da si aici, chiar sunt curios sa stiu care va fi parerea publicului de la noi. Destui oameni mi–au zis ca asteapta foarte mult de la mine. Uneori mi–e frica, pentru ca ma gandesc ca asteptarile lor ar putea fi prea mari. Ei ma compara mereu cu ai mei. Visez, uneori, la o piata straina, unde as fi acceptat asa cum sunt. Mi–e teama de piata de aici, pentru ca la fiecare festival aud aprecieri diferite. Multi imi spun ca am ajuns sa cant mai aproape de taica–meu, ca, poate, am devenit un pic mai bun. Nimeni nu imi spune ca sunt eu insumi, cu vocea mea, distincta de vocile si talentul parintilor mei.

— Poate e pentru ca tu canti, in special, in cadrul acestor evenimente, dominate de numele parintilor tai. Astfel, spectatorii, vrand, nevrand, fac niste asocieri. Cred ca evenimentul este la mijloc, nu publicul ca atare. In alt context, ai fi cel care esti...

— Dupa festivalul din acest an am avut o revelatie, la banchet, atunci cand am cantat impreuna cu dl Starcea si cu dl Danga… A fost un element special, foarte interesant pentru mine. Acum incerc sa gasesc sponsori pentru a–mi organiza o seara , un recital. Vreau sa interpretez niste piese de opera, de jaz si de muzica pop. Sper sa–i gasesc.

— S–ar putea intampla acest eveniment pana la Craciun?

— Iata aceasta depinde intr–o foarte mare masura de sansa de a gasi bani. Este importanta si buna mea pregatire, pentru ca as vrea sa fie un spectacol mai interesant, cu mai multa miscare. Intre timp, imi doresc foarte mult sa iau ore de step. Imi plac filmele anilor '50, si anume dansul de societate, dar mai mult spre dans hiper cu cantatul, cantatul de blues–uri, de musicle, care imi par exceptionale, pur si simplu. Actorul meu iubit e Jim Carrey, care in anii '50 era un mare star. A jucat in "Cantand in ploaie", "Un american la Paris" s.a.

— Dar cum sunt relatiile cu bunicii?

— Bune. Este adevarat ca manifest deja mai multa toleranta, chiar daca, in ultimul timp, am devenit, se pare, un pic mai nervos. Asta e pentru ca, la Bucuresti, m–am obisnuit sa fiu singur. Ultimii 5 ani am stat singur. Si aici, la Chisinau, fiind cu ei, uneori, poate, imi cam ies din sarite. Nu–mi place sa mi se spuna, la orice pas, ce si cum sa fac. Nu prefer sa fiu dadacit: "Da sa–ti calc pantalonii", "Ce bucate sa–ti prepar?" Imi place sa fac totul singur. Poate am devenit si un pic iubitor de sine, in sensul ca imi place sa–mi fac mie tot: sa fac mancare, sa–mi aduc in ordine hainele, sa–mi spal totul, sa calc. Fac asta in fiecare zi, fara ca sa fiu ajutat.

— Cum ai reusit sa devii atat de independent?

— Faptul ca am fost singur la Bucuresti a insemnat foarte mult...

— Pare incredibila aceasta declaratie, deoarece lumea crede ca parintii tai au avut foarte multi prieteni care continua sa te sprijine pe tine...

— Tot ajutorul meu e de la bunici. Anul trecut am vrut sa ma casatoresc. Pentru asta am incercat sa demonstrez ca pentru mine nu ar fi o problema sa fac bani, pentru a–mi intretine familia. Astfel, am cantat la biserica, la radio, prin cafenele... A fost o perioada interesanta, dar am plecat din toate astea pentru ca a trebuit sa–mi sustin licenta si nu reuseam sa lucrez in paralel.

— Dar cum a ramas cu acea ravnita casatorie?

— Nu a iesit. A fost o incercare din care am invatat foarte multe.

— Ai suferit despartirea?

— Am suferit, ce sa zic... A fost greu, dar mi–am revenit. A fost prima dragoste mare a vietii mele. Dar, era olteanca si, se zice, noi am fi ceva mai sensibili...

— Daca am ajuns sa vorbim despre dragoste, ce tii minte tu despre dragostea parintilor tai?

— Era ca in orice familie. Si probleme, si certuri, dupa care urmau impacarile, foarte frumoase.

— Despre ei e cantecul "De ce ne certam?"...

— Da, de asta a si fost scris de Grigore Vieru. Ii tot observa cum se mancau, dupa care se dragosteau. In privirile mele, ale unui copil de 8–9 ani, eu vedeam mai mult ca ei se iubesc. Imi amintesc cum, uneori, ma inchideau in camera si imi ziceau sa dorm, pentru ca au de discutat ceva. Ii auzeam mai apoi vorbind cu voci ridicate. Erau zile si zile. Maica–mea insista mai mult atunci cand taica–meu nu avea chef sa scrie muzica. Ea ii spunea ca el este un titan care trebuie sa se tina de asta. El, poate, era in alta stare... Spunea, uneori, ca are prea multe ganduri in cap... De fapt avea nevoie de doar cateva ore ca sa se aseze la pian si sa realizeze ceva important...

— Crezi ca aceasta graba a mamei tale era din cauza vreunui presentiment rau pe care l–ar fi avut?

— Nu cred. Ea vroia doar ca el sa dea totul din el, sa reverse toata muzica si s–o arate lumii. Ea stia ca e pacat sa nu demonstrezi un talent atat de mare, mai ales ca tata absolvise deja Conservatorul si era mult mai asezat din punct de vedere componistic.

— Ce mai stii despre felul in care a evoluat cariera mamei tale, de la dansuri populare la muzica usoara? Cum de a reusit tata sa o convinga ca sa accepte acest transfer?

— La inceput ea nu vroia. Cand era mica, dintr–o intamplare, probabil, bunica i–a spus ca are voce de camera. Din greseala, poate. De atunci ea isi bagase in cap ca nu are voce, ceea ce nu e prea adevarat, pentru ca toti s–au convins cat de plina si cat de timbrata era vocea Doinei. Era si foarte sensibila. Chiar de la primele cantece... "In fiecare dimineata, cand trec pe langa casa ta..." Poate ca nu a fost prea usoara trecerea de la dans la muzica, dar taica–meu a impus–o. I–a zis ca poate, i–a zis ca are voce buna... A avut nevoie de vreun an pentru asta. Pana la urma ea a reusit sa imbine pasiunea sa pentru dans cu cea pentru muzica, ceea ce in Moldova nu se prea facea pana atunci. Ea a fost o mare cantareata, dar si o mare dansatoare. Facea totul la superlativ. Este adevarat, au fost si criticati, li s–a reprosat ca ies impreuna pe scena, fiind sotie si sot... Ii spuneau chiar ei ca acesta ar fi un moft al sotului. Tatal, insa, a persistat, pana la urma, cred ca ei s–au implinit unul pe altul. Ea insista ca el sa compuna, iar el insista ca ea sa cante pe scena.

— Drumurile lor nesfarsite, concertele, poate prea frecvente, ti–au furat din copilarie sau din contra?

— Eu le spuneam: "Daca tot cantati si nu aveti timp de mine, de ce m–ati mai facut?" Eram, deseori, indignat si suparat pe ei ca ma lasa cu bunicii, ca nu ma iau cu ei, atunci cand plecau la concerte. Ei inghiteau in sec, pentru ca nu aveau ce–mi spune. Singurul lor argument era ca sunt cea mai mare fericire si cea mai mare tragedie a lor, pentru ca nu stiau cum sa se imparta intre mine si scena. Atunci, insa, cand ma luau cu ei la concerte era cea mai mare fericire pentru mine. Analizam atent tobosarul, basistul... Era pentru mine o mare placere.

— Foarte multa lume continua sa se intrebe: a fost, totusi, un accident sau o crima? Din ce cauza nu a fost investigata pana la urma moartea parintilor tai?

— Nu pot sa spun prea multe, pentru ca eram, totusi, copil. Am vorbit in Romania cu cineva sa redeschidem cazul, dar e si destul de tarziu... Atunci ancheta s–a intrerupt pe motivul unui telefon care a fost primit de bunica. I s–a spus ca daca ii este draga viata mea, sa nu mai continue cu cercetarile. Atunci, acest avertisment ne–a pus pe ganduri pe toti. Si acum ma doare, dar nu stiu daca mai pot schimba ceva.

— Nu ai avea frica sa insisti?

— Nu am frica, dar cred ca nici nu poate exista frica in contextul acestei dorinte mari de a afla ce s–a intamplat, cu–adevarat. Cand eram mai mic, am visat–o pe mama. Mi–a spus ca atunci cand voi implini 18 ani, intr–un vis, imi va spune ce s–a intamplat. De cand am trecut de 18 ani, tot astept sa se implineasca acel vis.

— Dar pe tata cum il visezi?

— L–am visat demult. Eram la un concert. Maica–mea era pe scena. Erau niste scaune ca la un spectacol de teatru. Taica–meu era in randul intai. M–am dus la el. Imi placea mult. Avea o barba calda si vroiam sa–l imbratisez. Mi–a zis ca–i este sete. Imi amintesc, in vis, parca simteam cum lui ii este sete. Aveam o sticla cu apa. I–am dat s–o bea. A baut cu atata pofta... Apoi ne–am dus dupa scena, discutand anumite piese muzicale. Il faceam sa asculte diferite modulatii muzicale, iar el analiza ce auzea. Imi vorbea de bine, ma incuraja. Imi soptea unde ar trebui sa sune o vioara, un trambon. Eu ii spuneam mai multe, iar el imi spunea, incantat, "Bravo". Eram fericit, eram mandru ca am pe cineva care ma asculta, pentru ca nu prea gasesc acum muzicieni cu care as putea discuta despre muzica. Toti s–au inchis in sine si, se pare, nu vor sa dea nimic din ei.

— Poate ca viata i–a facut astfel?

— Poate, ma gandesc si eu la acest aspect. Pe de alta parte, foarte multi imi povestesc despre felul in care, pe cand erau la inceput de cale, i–a tratat tatal meu. El a avut de spus, deseori, un cuvant crucial pentru ei, fiindu–le un mare sprijin. Stiu ca intotdeauna a gasit timp sa le spuna ce crede despre piesele lor, sa–i incurajeze si sa–i asigure ca ar putea avea un mare viitor. Tata era deja un compozitor mare, astfel incat, pentru ei, vorbele lui insemnau, sigur, foarte mult. Astfel de recenzii le dau aripi, putere si tarie de caracter celor mai tineri.

— Ce stari traiesti atunci cand canti intr–un cor bisericesc?

— De mic copil am fost foarte evlavios. Eram mult timp la biserica, tineam chiar lumanarile, in cadrul unor ritualuri. Mai tarziu m–am cam retras, acceptand sa raman mai mult cu o credinta interioara. Atunci cand am decis sa cant in biserica, eram fericit sa simt starea de inaltare pe care o traiam acolo. Am decis, insa, sa plec pentru ca eram prea ocupat cu studiile, in plus, fiind in cor, imi facusem mari probleme cu vocea. Nu pot sa uit nici pana azi, insa, cat de bine m–am simtit. Am plecat din cor nevorbind nimanui, nimic. Pur si simplu, nu am mai mers acolo. Nu am vrut sa dau explicatii. Am avut nevoie de o perioada de timp, in care, cantand in biserica, m–am simtit deosebit. E si o vocatie ereditara, pentru ca bunicul meu, dupa tata, a fost preot. Nu stiu daca nu voi mai canta si pe viitor. De altfel — am credinta mea si nu suport sa fiu discutat pentru felul in care merg sau nu merg la biserica.

— Ce crezi despre recenta vizita a Patriarhului Alexei al II–lea si, in special, despre declaratiile presedintelui Voronin despre nerecunoasterea Mitropoliei Basarabiei?

— Nu prea urmaresc miscarile religioase ale diferitor tari. Pe parcursul vietii mele am avut mai multi calugari in calitate de duhovnici. Nu stiu de ce, nu am noroc sa am, mai mult timp, un preot de suflet. Dintr–o intamplare, stupida, desigur, duhovnicii mei decedeaza. Nu stiu de ce Dumnezeu asa mi i–a ales. Pentru mine nu are mare importanta birocratia bisericeasca. Mai important e ca atunci cand ma duc la un preot sa fie cat mai deschis cu mine, sa–i pot destainui anumite lucruri ascunse in sufletul meu.

— In ce relatii esti acum cu poetul Adrian Paunescu?

— M–am indepartat de el putin. Nu–mi place sa fiu prea tare coordonat. Adrian Paunescu are o autoritate foarte mare, peste tot. Uneori simteam ca ma dor niste presiuni. Am decis sa ma retrag putin din preajma dansului.

— Grigore Vieru este poetul care devenise cel mai preferat textier al parintilor tai. In ce relatii esti acum cu el?

— Tin foarte mult la el, desi, uneori, in zile speciale, se pare ca e mai rece, desi, sunt sigur, tine mult la mine. El ramane poetul meu favorit. Ii citesc mereu cartile. Pentru mine, ceea ce a avut el cu parintii mei este o relatie sfanta, care–mi va ramane in suflet tot timpul. Viata e destul de grea si nu putem ramane mereu alaturi.

— Se vorbea, acum cativa ani, despre un eventual Muzeu Doina si Ion Aldea–Teodorovici la Chisinau. Mai e valabila ideea?

— Mai e valabila, desi ne lipseste un spatiu potrivit. Am vrea foarte mult sa ne putem extinde oficiul pe care–l avem la Departamentul Cultura de pe str. Bucuresti. Am vrea foarte mult sa deschidem un muzeu, cat de mic, in care ar putea veni copii, tineri, pentru a cunoaste mai multe despre viata, lupta si creatia parintilor mei.

— Unde se pastreaza acum lucrurile personale ale parintilor tai?

— Acasa, in dulap.

— Cat de des ajungi sa le analizezi, cat de des ai nevoie sa te apropii de ele?

— Destul de des. Ma apropii, le miros si simt aerul mamei in preajma. Un muzeu ne–ar ajuta mult in cunoasterea valorilor Ion si Doina, pentru ca, deja, generatiile care vin nu mai stiu nimic despre ei.

— Ce pagini necunoscute din viata lor mai exista?

— E destul de greu sa raspund la aceasta intrebare. Si eu incerc sa le descopar acum, de–abia acum. In vara, am trecut foarte des pe la radio, pentru a gasi tot ce e posibil din arhiva lor muzicala. Am descoperit o calitate deplorabila a pieselor. Benzile magnetice se strica. Si la televiziune e dezastru in acest sens. Nu putem reinregistra ceea ce se mai pastreaza. Schimbarile de conducere la Companie, creeaza o invalmaseala si ne opresc in cautarea unor materiale nedescoperite inca. Am auzit ca mai sunt cateva chestii inca, de prin 1975–'80, pe cand maica–mea dansa intr–un ansamblu de dans, iar taica–meu canta in "Contemporanul". Aceste materiale sunt foarte interesante pentru mine si mi–as dori foarte mult ca cei de la televiziune sa fie ceva mai deschisi.

— Cum crezi, ce si–au dorit cel mai mult sa realizeze in viata?

— Cred ca ceea ce faceau era si dorinta lor mare. Ei stiau ca si–au asumat un mare risc. Stiu ca ii spuneau, deseori, bunicii ca, s–ar putea, sa nu mai fie. O rugau sa duca mai departe visele lor, o rugau sa aiba grija de mine, orice s–ar intampla. Daca e sa nu mai fie ei pentru cauza romanismului, ei vor fi martirii acestei natiuni. Ziceau ca sunt gata sa faca acest pas, chiar daca sunt tineri. Bunica ii certa, ei ii reprosau ca nu–i sustine in acest gand al lor.

— Le–ai cerut vreodata sa ai vreo sora sau vreun frate?

— Maica–mea era gravida. Astepta o fetita. Tot timpul visez cum creste sora mea. Cand aveam 20 de ani, ea avea 10... Tot asa, din an in an. In visele mele, tot timpul se tine de mana mamei...

— Deci, sunt trei...

— Da, sunt trei... Taica–meu isi dorea foarte mult si o fiica.

— Iti multumim pentru interviu.

Pentru conformitate, Aneta GROSU