«Marturisirea unei vieti are pentru cel drept puterea unui lucru sfant»

A doua zi de Pasti am petrecut–o la Panasesti, intr–o o familie cu multi copii si cu probleme mari, care tineau sa mi le impartaseasca, sperand ca poate ii voi ajuta. Am si facut–o, scriind un articol, "Niste oameni in conflict cu statul". Dar, pentru ca statului i–au crescut stele rosii in urechi, nu vede, nu aude, statul nostru e surdo–mut, asa ca oamenii au ramas in continuare tot in necazul lor... Totusi, calatoria mea la Panasesti a avut si O alta dimensiune. Am prins si m–a surprins un fel de sensibilitate a "unor oameni de la tara" care, lucreaza cotele din zori si pana in noapte tarziu, trag sapa sub 37 de grade dogoritoare, dar felul lor de a intelege ce se intampla in timpuri date peste cap, trecute peste toate limitele posibile si imposibile, inca mai impresioneaza... Altadata existau prin satele basarabene niste insemne precum florile sculptate in lemn si prinse sus, la grinda si la corzile caselor sau forme precum pomul vietii si muscatele sapate in stalpii de piatra ai portilor. Si la fantana se mai "prindea" cate un fragment de horbotica. In lemn, fie in piatra se cioplea cate un uluc sub copacul fantanii. Altadata, oamenii isi puneau, in dependenta de starea lor de spirit, cate un insemn frumos fie o floare, o pasare sau un cap de animal pe la fantani... Am auzit interpretari de–a dreptul uluitoare ale acestor obiecte–insemne, dar am retinut doar fraza care continea poate, aparent, cel mai simplu sens "pentru odihna ochilor"! Parfumul raiurilor divulgate... Era a doua zi de Pasti, anul 2005! Panasestiul imbracase straie de sarbatoare, case proaspat varuite, porti din metal acoperite cu vopsele de ulei amestecate cu lacuri stralucitoare, copaci infloriti. Satul isi primenise haina si chiar arata frumos, gandindu–ma ca strabat drumurile celei mai sarace tari din Europa ! Si in peisajul acesta rustic cu tarance care plecau la oras cu ceas pe mana si in pantaloni, cu parul vopsit in rosu ca para focului, cu posete si pantofi pe tocuri–cui, unde si unde se arata cate o casuta singuratica. Nu era nici tu vopsita in alb sau siniliu, nici tu poarta... se vede ca stapanii demult n–au mai deschis lacatul si cheia o devorase rugina. Stand la masa de sarbatoare, gospodinele adunate se laudau care si cate oua au vopsit, cati copii le–au venit cu Hristosul, care au trimis genti cu pasca si oua rosii la Verona, la Belunno sau la Barcelona, Atena si Istanbul... Curioase fenomene au impanzit cea mai saraca tara a Europei. Le ascultam cu uimire povestirile, unele sunt bune de introdus in cartea recordurilor, pentru ca... cine ar mai putea sa creada ca un turc putred de bogat a sapat o fantana, a construit o casa si a infiat trei copii ai unei moldovence!!! Copiii invata la o scoala din Istanbul si sunt cei mai buni, sunt primii! Doamna Vera mi–a aratat o poza pusa in rama ovala, aurita, cu toata familia fiicei ei, Alexandra cea de la Constantinopol. M–a atins incet peste cotul mainii, pe sub masa mi–a facut semn sa ma uit, sa nu vada chiar toti: " Nu–mi trebuie sa ma creada laudaroasa. Si daca ramanea la Panasesti? Cotele si sapa aveau sa–i ingroape viata si avea sa o arda soarele, da copiii, trei, cine avea sa le poarte de grija?" Turcu–i tot om, a invatat cica si romaneste, dar si ruseste, ca aduce marfa din Rusia, monologheaza doamna V., parca vrand sa inteleaga daca raman la parerea mea despre cei care pleaca sau mi–am schimbat–o... Cand veni randul, le spun si eu impresia despre satul lor, despre starea mea coplesitoare pe cand treceam pe langa case si fantani proaspat varuite in alb! In alb! Dar peste albul lor asez si imaginea cu lacatul macinat de ruginita.

Fiecare vede cat poate, aud vocea unei femei care adineauri cantase cu fata spre icoana "Hristos a inviat din morti cu moartea pre moarte calcand"... "Asta–toamna sa fi venit dumneata, aveai sa vezi altceva, continua taranca jucandu–se cu coltul broboadei inflorate. Era pe potriva unui tablou pictat, de–acelea scumpe. Marul domnesc din ograda lui Andrei Miron isi scuturase fructele pana la ultimul. Treceam dimineata si ma uitam, frumusete dumnezeiasca, curat–dumnezeiasca acel covor rosu–portocaliu asternut sub pom! Uneori ma furisam de doua–trei ori pe zi sa ma uit, te apuca de ochi, dadea putere frumusetea ceea, incat nimeni nu s–a indurat sa o atinga. N–au luat, auzi mata, n–a luat nimeni nici un mar. Le–a acoperit prima zapada, care le–a tinut ascunse, iar in primavara, cand omatul s–a topit, covorul de mere era negru cu pete cafenii. De–amu era trist de tot, da copii cand veneau de la scoala tot mai stateau si priveau tacuti.... Ma gandesc ca asa frumusete ca marul cela domnesc scuturat asta–toamna in ograda lui Andrei Miron nu exista nicaieri in lume. Iata, cat era Andrei acasa, nu se vedea frumusetea marului, acum s–a descoperit, pentru ca la o casa fara stapan tot trebuie sa apara cate un semn, se dau toate la o parte, unele se mai si ruineaza, nu si radacina. Macar sa–l fi fotografiat cineva si sa fi ramas ca o amintire...ca cine stie cum vor fi vremurile. Veniti la toamna, sa fotografiati marul domnesc", incheie femeia, tragandu–si broboada si apoi legand–o in nod dupa ceafa. "Veniti, veniti...", ma indeamna si domnul Ion, satisfacut de ce a spus nevasta–sa si mandru de satul care–si duce toata viata cireada la imas. "Da–s acasa, nu–i lucru la creion, da ma scol si beau apa din fantana mea."

Marul de la Panasesti... astept sa–si scuture fructele si sa merg sa–l fotografiez... Poate intre timp s–a intors si stapanul... exista, totusi, o soarta pentru fiecare.

Antonina Sarbu
30 iulie 2005