Cristina Liberis

— Esti o jurnalista cunoscuta pentru reportajele din zonele de razboi, catastrofe, calamitati. De ce isi alege o femeie jurnalista un asemenea domeniu?

— Depinde de femeie. Depinde de viata pe care o duce si de visurile pe care le are. Nu oricine, fie ca e barbat sau femeie, va merge intr–o astfel de zona. Atunci cand s–a vorbit prima data de criza din Kosovo, nu s–au inghesuit multi jurnalisti sa plece incolo. Cat despre corespondentii din zone de conflict, am constatat ca toti pretuiesc clipa: "Carpe diem". Avem un numitor comun .Nu mergem acolo pentru bani sau pentru glorie. E posibil ca 1 % dintre noi sa urmareasca si astfel de lucruri, dar in marea majoritate isi iubesc meseria si ar muri pentru ea. Evident ca exista si niste limite, insa doar in momentele critice tii seama de ele.

— Ai fost in Irak. Ce reguli ar trebui respectate cu sfintenie in astfel de zone, ce ar trebui sa faca in mod obligatoriu si ce nu ar trebui sa faca niciodata un jurnalist intr–o zona de razboi?

— In primul rand, sa stii unde mergi si ce vrei sa faci. Trebuie sa–ti cunosti fiecare pas in parte foarte bine si in masura posibilitatilor sa–l respecti. Apoi esential si vital este sa tii cont de regulile nescrise ale unui conflict: nu stai mult intr–un loc, nu te increzi in localnicii pe care nu ii cunosti si respecti cu sfintenie regulile impuse de cei care cunosc zona si in care poti avea incredere. Obligatoriu trebuie sa te cazezi in acelasi loc cu ceilalti jurnalisti straini pentru a sti unii de altii si pentru a face schimb de informatii, uneori vitale. Daca nu stii unde pleci, nu cunosti zona si vrei doar sa bifezi o zona de conflict in CV–ul tau, atunci risti sa nu te mai intorci.

— Daca ai reveni in Irak sau in zona altor conflicte militare, pentru ce?

— Pentru adevar si pentru a informa publicul de la noi care nu e atat de familiarizat cu ceea ce se intampla in astfel de zone. Presa are rolul de a forma opinii si de a informa oamenii in asa fel, ca evenimentele sa fie judecate corect.

— Ce riscuri ai suportat personal in timp ce transmiteai reportajele prin diferite zone de conflict?

— Bombe, masini capcana, o tentativa de rapire, urmariri din partea serviciilor de securitate. Intr–un cuvant — tot tacamul. Dar asta e, mergem mai departe, evident tinand cont de anumite limite.

— Ce poate ajuta un om, ajuns intr–o situatie foarte complicata intr–o tara straina?

— Sa cunoasca psihologia localnicilor. Este esential, asa dupa cum am spus mai sus, e important sa stii unde mergi, sa stabilesti contacte cu oamenii si sa incepi sa–i cunosti. Sa te simta si sa–i simti. Apoi, nu trebuie nici macar pentru o secunda sa iti pierzi cumpatul, indiferent de situatie si sa poti lua decizii la secunda.

— Cum ar putea fi salvati cei trei jurnalisti romani?

— Mai ales in astfel de momente cred in Dumnezeu. E nevoie de o implicare puternica a tuturor factorilor decizionali din zona, din tara si din coalitie pentru a se ajunge la un deznodamant fericit.

— Cum a fost sa faci reportaje in zonele de religie musulmana, unde femeia are un statut special?

— Socul initial a fost destul de mare, dar dupa aceea m–am obisnuit cu modul lor de a privi femeia, mai ales cand aceasta este si jurnalist. Esti o "rara avis" pentru localnici ,dar asta iti permite sa ai si niste atuuri in fata lor: acolo unde barbatii nu vor ajunge, ai mari sanse sa treci, pentru ca esti femeie.

— Ai fost si in Transnistria?

— Din pacate nu am reusit sa trec granita in Transnistria in decembrie 2003. Am incercat, dar fara succes. As fi vrut, foarte mult.

— Cand te gandesti la Basarabia, ce iti amintesti de aici?

— Mi–a placut foarte mult Chisinaul, dar din pacate nu am stat decat o saptamana. As vrea sa stau mai mult si sa ajung si in Transnistria, unde as comunica mult cu oamenii si as realiza niste reportaje de suflet.

— Poti sa dai o descriere a ta proprie pentru fenomenul razboiului? Ai un portret robot al instigatorilor de razboaie?

— Razboiul este o afacere pentru tarile dezvoltate ale lumii si un mod de spalare a banilor, iar cei care le provoaca sunt oameni doar cu numele, ei nu au suflet si inima.

— Cum sunt copiii in zonele de razboi, cum le afecteaza conflictele armate viata si viitorul?

— Sunt probabil cei mai afectati de razboi, chiar daca nu se trage in ei direct. Ei sunt victime de linia intai, deoarece nu au nici o vina pentru aceste conflicte declansate si purtate de adulti. De regula, viitorul lor este sub semnul incertitudinii, caci tarile si localitatile in care s–au nascut isi revin pe parcursul a zeci de ani, ceea ce cuprinde copilaria si tineretea lor, anii de formare. Copiii raman afectati pe mult timp de ceea ce au trait, au vazut sau au auzit si nimic si nimeni nu va putea rascumpara copilaria lor pierduta.

— E adevarat ca scrii o carte despre copii din diferite zone complicate? Poti sa enumeri cateva istorii?

— Da, se numeste "Copiii Razboiului" pentru ca despre ei e vorba. Am luat–o gradat din Kosovo si am ajuns in Irak. Nu voi enumera acum subiectele, ramane sa o cititi si sa va faceti propria parere despre ce inseamna razboiul si ororile lui privit, simtit si povestit de copii.

— Cum ii explici baietelului tau Matei ca mama lui trebuie sa plece la razboi?

— A fost mai greu in primii ani. Ii spuneam ca plec undeva unde e situatia complicata, iar el vroia sa vina cu mine chiar atunci, sa vada cu ochii lui razboiul. Acuma s–au mai calmat lucrurile, i–a mai trecut.

— In ce locuri urmeaza sau ai dori sa pleci?

— Am niste proiecte interesante si foarte greu de realizat ,dar totusi sper ca le voi putea pune in practica. Nu vreau sa vorbesc acum despre ele, prefer sa vorbesc despre ceva dupa ce realizez. In fond, as mai dori sa vad America Latina si Africa, dar pentru toate trebuie sa depun mult efort.

— Romania a suportat in aceste zile marele soc al inundatiilor. Ar putea autoritatile si oamenii invinge stihia? Ce poate salva vietile omenesti acolo?

— Niciodata nu te poti lupta cu natura. Numai ca de data asta a fost si mana omului la mijloc, si a iesit ce a iesit. Cred ca am demonstrat pana acum ca putem sa fim solidari in fata unei nenorociri. E nevoie de participare civica si s–a vazut ca exista atat compasiunea umana, cat si bunatatea si participarea, atunci fiecare intelege ca in locul acelor oameni nenorociti poate fi oricine dintre noi, ca stihia a ocolit doar acum pe unii, dar bunatatea si compasiunea dovedite de fiecare se vor intoarce candva, fie in clipe grele sau chiar in cele fericite. Iar suportul material si uman pe care l–a dovedit societatea romaneasca pana acum cred ca poate readuce zambetul pe buzele acelor oameni.

— In contextul Zilelor Libertatii Presei, ai declarat intr–un reportaj TV ca jurnalistii romani s–au adjudecat deja si se bucura in prezent de dreptul la libertatea de expresie. Cat timp a durat, cu ce jertfe si ce pret ai pus tu personal ca sa ajungi sa te bucuri de acest drept. Cum era atunci cand nu considerai ca ti se respecta acest drept?

— Am luptat pentru dreptul si libertatea de expresie, am insistat ca am dreptate intr–un context, chiar daca agentiile de presa relatau altceva. Si in acelasi timp am fost si taxata pentru aceasta pretinsa libertate de sustinere a unor idei: in timpul conflictului din Kosovo, dupa intoarcerea mea de acolo nu am mai avut voie sa relatez din zona pana la incetarea operatiunilor militare. A fost greu, dar am izbandit pana la urma.

— Ai fi vrut vreodata sa iti schimbi meseria?

— Au fost momente cand am vrut sa am o pensiune. Mi–ar fi placut. Dar in momentul de fata nu as renunta la ceea ce fac.

— Ai hobby–uri, alte preocupari? Ce citesti acum?

— Hobby–uri? Imi place sa gradinaresc, sa plantez, sa sadesc si sa miros florile mai apoi rasarite. Imi place sa colectionez antichitati. Intotdeauna ma gandesc si imi imaginez cine a fost proprietarul lor si ce epoci au traversat. Acum citesc o carte extraordinar de interesanta despre canalul panarab de televiziune Al–Jazeera.

— Cand se simte un jurnalist implinit?

— Atunci cand munca lui este recunoscuta si apreciata de telespectatori.

— Este jurnalismul din Romania "feminizat"?

— Nici pe departe. Avem o multime de reporteri, prezentatori, producatori barbati. Cred ca suntem pe drumul cel bun. Mai trebuie doar sa ne maturizam si totul va fi in regula apoi.

— Daca ar fi sa alegi sa faci un reportaj dintr–o batalie politica si un conflict armat, ce ai alege si de ce?

— Evident conflictul armat. Nu ma pasioneaza deloc lupta politica. Mi s–a propus la un moment dat sa trec la politic, dar, raspunsul meu a fost: "In secunda urmatoare ori ma dati afara, ori plec singura!" Nu pot, e ceva organic. Am nevoie de actiune, vreau sa privesc in profunzime o lupta serioasa, care cere implicare maxima. Politica, si mai ales cea din tara noastra nu ma pasioneaza.

28 martie 2005. Ora 20.00. Suna telefonul. "Au fost rapiti trei jurnalisti romani in Irak. Vezi daca poti sa afli mai multe." Vestea a cazut ca un trasnet. Am ramas siderata. Dupa cateva momente am zis totusi ca e o gluma sinistra. Dar nu era. Au inceput sa sune colegii: "Ai auzit? E confirmata stirea?" Nimanui nu–i venea sa creada.

Toata lumea stie deja, dar autoritatile decid ca nu e momentul sa fie difuzata informatia. E embargo si intelegem ratiunile pentru care s–a hotarat acest lucru. Insa la miezul noptii Ministerul de Externe

sparge tacerea printr–un comunicat in care anunta disparitia a trei jurnalisti si a insotitorului lor irakiano–americano–roman in Irak. Din acest moment se porneste avalansa de ipoteze si scenarii. O adevarata paranoia care, cu siguranta, nu serveste nimanui.

******

Ar fi putut fi oricare dintre noi. In astfel de cazuri nu conteaza experienta sau gradul de securitate pe care ti–l asiguri. Au fost rapiti jurnalisti care beneficiau de protectie sporita ,care au participat la cursuri speciale organizate pentru corespondentii de razboi. "Ce ti–e scris in frunte ti–e pus!" — spun intotdeauna. E vorba de destinul fiecaruia. Insa depinde si de cat de mult il fortezi. Cind pleci intr–o astfel de zona, iti fortezi toate limitele si riscul este maxim. Evident ca iti iei masurile de precautie, dar niciodata nimic nu este suficient.

Au existat si exista voci care afirma in acest caz ca cei trei jurnalisti nu erau pregatiti in nici un

fel pentru o astfel de deplasare. Putem insista mult asupra acestor detalii, insa in momentul de fata nimic nu mai are relevanta, avand in vedere ca ei au incaput pe mainile nu se stie cui, iar viata lor este in pericol, practic atarna de un fir de par. Cu siguranta atunci cand se vor intoarce in tara, pentru ca sunt convinsa ca situatia se va solutiona pozitiv, vor curge alte rauri de cerneala pe marginea felului cum au plecat, cum au ajuns acolo, de ce, dar mai ales cum au administrat autoritatile romane aceasta criza.

Autoritatile cer decenta din partea presei pana la solutionarea cazului, dar in acelasi timp nu este furnizata nici cea mai mica informatie care sa potoleasca aceasta isterie generala care a degenerat in scenarii de tot felul, tipice sau atipice. Presa arata cu degetul spre autoritati, autoritatile spre presa, iar patru oameni sunt ostaticii unei politici "a tacerii", si din partea autoritatilor, dar si a rapitorilor. Au dreptate si autoritatile, are dreptate si presa. Pana una alta rapitorii ne dau ceea ce cerem. In primele doua zile dupa anuntul disparitiei celor 4 (nu se putea vorbi de o rapire atat timp cat nimeni nu revendica incidentul), presa se intreaba de ce nu apare nici o revendicare si nici identificarea grupului care i–a rapit.

La putin timp apar totusi primele imagini difuzate de cunoscutul canal de televiziune Al–Jazeera. Insa rapitorii nu se autoidentifica, nu se prezinta nici un fel de revendicare, ci din contra, prin declaratia jurnalistei Marie Jeanne Ion este dezmintita ideea ca s–ar fi cerut vreo rascumparare in schimbul eliberarii lor. Presa explodeaza din nou: se fac analize ale imaginilor din punct de vedere tehnic, compozitional, analize psihologice ale celor patru ostatici, dar si ale celor doi rapitori care apar in aceste imagini, si evident este intoarsa pe toate fetele declaratia fetei: de unde stia, cine a pus–o sa spuna asta si mai ales de ce?

Concluzia majoritatii este ca nu avem de–a face cu o grupare de insurgenti, ci cu una de raufacatori, amatori in ale rapitului, care nu stiu prea bine sa tina arma in mana, se imbraca in civil si nu "respecta" asa–zisele reguli ale rapirilor de pana acum. "Totul este atipic", spun cei mai multi analisti, jurnalisti, specialisti pe zona irakiana. Altii vin si se intreaba daca putem vorbi de tipic si atipic intr–o astfel de situatie. Nu se ajunge la nici o concluzie. Asa ca a doua zi apare un set de fotografii ale jurnalistilor, de asta data fara irakianul care i–a dus acolo, in care rapitorii par sa spuna: "Ne–am conformat: am schimbat fundalul si tinuta. Acum ne credeti?" Din acest moment lucrurile devin intr–adevar grave pentru ca toata lumea isi da seama ca ei au un canal de comunicare cu Romania si li se dau informatii despre tot ce spune presa, iar mesajul lor era foarte clar adresat doar autoritatilor romane, atata timp, cat omul de afaceri cu tripla cetatenie, americano–irakiano–romana, lipseste din acest set de fotografii. Soarta lui intereseaza la fel de mult pe toata lumea ca si soarta celorlalti trei ostatici. Ce s–a intamplat cu el? Nu mai este moneda de schimb? Este un tradator in ochii rapitorilor? Sunt doar cateva dintre ultimele intrebari la care nimeni nu are raspuns.

Intre timp si Al–Jazeera face un gest absolut surprinzator si da publicitatii un comunicat prin care cere rapitorilor sa–i elibereze pe cei trei jurnalisti romani si pe insotitorul lor, si declara ca se va implica in rezolvarea acestui caz. De ce dintr–o data postul de televiziune care a difuzat sute de casete primite de la grupari teroriste in care se prezentau ostaticii si executii ale lor, are o asemenea luare de pozitie? O alta intrebare fara raspuns.

Insa lucrurile iau o intorsatura nu tocmai placuta in momentul in care acelasi canal de televiziune panarab difuzeaza imagini cu cei 4 rapiti, 2 dintre ei fiind imbracati in haine portocalii,"camasa mortii". Este vorba de Sorin Miscoci si ghidul lor, Mohamed Munnaf. Cei 3 jurnalisti implora plangand autoritatile romane sa–si retraga trupele din Irak, in caz contrar vor fi omorati. Rapitorii acorda oficialilor de la Bucuresti un ultimatum de 4 zile pentru a da curs cererii lor. Orele se scurg cu greu pana la expirarea ultimatumului. Toti asteapta reactia presedintelui Traian Basescu, singurul care poate lua o astfel de decizie in urma unor consultari politice si a dezbaterilor in CSAT. Expira termenul limita si este acordat un altul de 24 de ore. Toata lumea traieste la maximum aceasta criza: atat clasa politica, cat si presa, dar si oamenii de rand care ies in strada pentru a–si exprima solidaritatea cu cei 4. Al–Jazeera transmite mesaje ale liderilor comunitatii arabe din Romania, dar si pe cele ale unor inalti lideri religiosi din Irak. Intre timp se intruneste Parlamentul care cere CSAT–ului sa ia o decizie favorabila pentru eliberarea cetatenilor rapiti. Comunicatul din partea administratiei prezidentiale, dat publicitatii cu putin timp inaintea expirarii celui de–al doilea ultimatum cere prelungirea termenului si implicarea in negocieri a Consiliului Inteleptilor din Irak. Se asteapta un raspuns. Insa a trecut o saptamana de atunci si rapitorii nu mai au nici un semn de viata. Celula de criza de la Bucuresti lucreaza, iar presedintele Basescu incearca sa linisteasca spiritele spunand ca jurnalistii sunt in viata si negocierile continua. Din Irak insa nici o veste.

De la inceputul acestei povesti de groaza este vehiculat numele unui personaj mai mult decat dubios: sirianul Omar Haissam, milionarul aflat in top 300, anchetat in acelasi timp de PNA, membru PSD, partener de afaceri cu un alt personaj care a tinut prima pagina a ziarelor intr–o perioada: Zaher Iskandarani. Si nu in ultimul rand Haissam este sponsorul deplasarii celor trei in Irak. Cum asta si mai ales de ce autoritatile nu spun nimic in ceea ce–l priveste?

Alte intrebari fara raspuns.

Cum se va incheia toata aceasta nenorocire? Speram din tot sufletul ca cei trei colegi ai nostri se vor intoarce cu bine in tara, iar de aici e datoria autoritatilor sa faca lumina in acest caz fara precedent din istoria celui mai recent razboi.