— Sa ne imaginam un inceput de zi a unei dascalite. Se trezeste, isi bea cafeaua...

— Vai de mine, care cafea? Agheasma, prescura si rugaciune. Ba nu, mai intai rugaciune, pe urma agheasma si prescura. Fara rugaciune nu se cade sa iesi din casa.

— ...Apoi, isi aplica un fard fin, se rujeaza...

— Doamne fereste. Eu nu m–am fardat niciodata in viata si nici nu m–am rujat, – ochii negri ai Ecaterinei ma privesc nedumerit. Parul pe alocuri incaruntit, ii accentueaza frumusetea si nobletea chipului: frunte inalta, fata neteda fara nici un rid, cu o expresie de seriozitate si profunzime.

— E bine asa cum te–a facut Dumnezeu, de ce sa cauti sa fii mai frumos decat esti?

...Si–n drum spre biserica, dascalita deseori isi canta–n gand cantarile...

— Adevarat! Cantand, ma gandesc la fratele meu, preotul Tudor Tudoreanu, pentru ca el mi–a pus in valoare vocea, el m–a indemnat sa–mi fac un cor...

— Sunteti sora parintelui Tudor Tudoreanu?!!

Parintele Tudor Tudoreanu mergea prin noapte la volanul masinii cu viteza accelerata, grabindu–se sa ajunga la slujba Invierii.

Se simtea fericit si implinit. Era paroh al bisericii din Onitcani, Criuleni, una din cele mai somptuoase din Moldova, in relatii perfecte cu enoriasii din partea locului. Avea trei feciorasi sanatosi si isteti, pe care si–a pus in gand sa–i faca preoti, o sotie buna ca painea cea calda. Primise in ajun de Paste mitra mult ravnita si avea s–o imbrace la slujba de azi. Era poate ca slujba principala din viata lui, pentru ca trebuia sa–i incurajeze pe oamenii din stanga Nistrului sa reziste razboiului care a dat navala peste ei. Acesti oameni, erau si ei in drum spre Onitcani: in barcile umplute cu pasca si oua, ei traversau Nistrul sub tirurile cazacilor.

Alaturi, ziarista de la TVM privea in tacere zvarcolirile rachetelor Alazan. In cine ochiau cazacii tragand, de aici de la Nistru, in inaltul cerurilor? Jurnalista framanta in gand o fraza de inceput pentru reportajul pe care avea sa–l realizeze si aceasta fraza i–a venit de la sine la vederea bisericii din Onitcani: CA NISTE INIMI DESCHISE SPRE CER, BISERICILE–N NOAPTEA INVIERII. Ii placea comparatia, era tocmai expresia cautata...

Parintele Tudor Tudoreanu nu avea de unde sti, ca mai are de trait doar doi ani de zile, rastimp in care va reusi sa construiasca biserica Sf. Lazar, prima biserica in cimitirul de pe str. Doina din Chisinau, si sa puna fundamentul, alaturi, a unei alte biserici. Dupa cum nici ziarista nu banuia, ca peste ani, pornind sa scrie despre dascalita Ecaterina Jardan, o autodidacta in ale muzicii, posesoarea unei voci distinse, avea sa afle ca este chiar sora parintelui Tudor Tudoreanu. Ca maica lui, Maria, buna–buna! – a terminat biserica inceputa de fecior, ca matusica Pelaghia, deplangand la nesfarsit moartea sotului sau de 33 de ani, si–a dat copiii la preotie si ca unul din feciori, Nicolae Tudoreanu, deja e preot la biserica construita de tatal sau.

Toate personajele acestei familii s–au dovedit a fi egale ca incarcatura sufleteasca si credinta.

Toate drumurile duc spre cimitir.

Toate drumurile duc spre noaptea Invierii.

MAMA MARIA: CAT AM FOST INSARCINATA, MA RUGAM LA DUMNEZEU SA–MI DEA O FATA CARE SA CANTE. SI DUMNEZEU MI–A INDEPLINIT DORINTA.

ECATERINA: Din copilarie, daca am trait in ograda bisericii, dimineata si seara noi eram acolo, la rugaciune. Tot ce stiu in ale cantecului bisericesc, am invatat singura, pe parcursul intregii vieti am invatat, am cantat la tara, pe urma am trecut la oras. Fiica mea, cand era mai mica, ma intreba cine m–a invatat? Asa Dumnezeu m–a inzestrat, ii raspundeam, mi–a dat intelepciune, ca sa deprind arta cantarii singura. Parintele Tudor, fiind paroh la biserica din Onitcani, n–avea dascal, erau anii '90, perioada cand se deschideau bisericile, eu cu copil mic de doi ani, si el ma indemna: "Hai ca n–am dascal, se deschide biserica si tu stii multe..." Asa hai–hai, azi mai mult, maine si mai mult, m–am trezit in functia de dascal. Foarte multa munca am depus.

Serghei Ciuhrii, conducatorul artistic al Ansamblului "Fluieras" m–a complimentat. Multa lume, care asista la prohodurile din biserica Sf. Lazar de la cimitirul cu acelasi din Chisinau, vine si–mi spune: "Aveti o voce superba!" Nu demult cu aceleasi vorbe s–a apropiat o femeie. Seara, reproduc dialogul fetitei mele, si ea, stiti, cum a reactionat?

— Mamica, tu vezi cat sunt de buni oamenii, daca simt ca este frumos, nu se rusineaza a–i spune omului in fata.

Multi nu se prezinta si eu nici nu insist, nu suntem noi asa educati ca sa intrebam. Suntem mai cu smirenie, a spus omul ce–a dorit si slava Domnului. Dar fetita mea Maria, care face studii specializate, nu inceteaza sa se mire: "Mamica, cum de canti tu fara studii atat de frumos, fara cunostinte muzicale ?" Ea invata la liceul "Ciprian Porumbescu", mi–a mostenit talentul. Eu cunosc putina teorie, pe parcurs am luat cateva lectii de la niste profesori, de la Margareta Bancila, profesoara excelenta, plecata in Italia. Asta mai incoace s–a intamplat, simteam necesitatea, deoarece aveam un cor profesionist aici, cu baieti si fete de la radio. Si sotul meu, ma apreciaza. Noi suntem casatoriti de 18 ani si fetita–mi spune: "Mamica, taticul e cel mai mare fan al tau."

In muzica bisericeasca foarte multe cantari sunt, care la Sfanta Liturghie, care la Vecerne, toate–mi plac. In tinerete am incercat, si mai inainte, copil fiind, sa imit vreun cantaret. Dar nu–mi reusea. Cantecele bisericesti, cu totul altfel, se lipeau parca singure de memoria mea.

Noi suntem trei in cor, mai este matusca Pelagheia Tudoreanu si o profesoara de muzica din Slobozia–Dusca cu care ne–am imprietenit demult, Maria Donskoi. Preotii de la biserica, parintele Mihail, parintele Antonie, parintele Nicolae ne incurajeaza. Cantam intr–un suflet si dintr–o suflare. Un cantec la inmormantare e o mare alinare, o mangaiere pentru oamenii care raman, o intarire...

Desigur ca trebuie sa te detasezi de durerea omului care–si petrece fiinta draga in ultimul drum, ca sa poti canta. Si trebuie sa intelegi ce–i viata si ce–i moartea. Eu am citit carti sfinte si stiu ce–nseamna omul, ca el este musafir pe pamant, si este dat pe pamant ca sa se pregateasca pentru viata cealalta. Dar uneori, nu ma pot abtine, si in loc sa cant, plang. Mai ales cand fiica isi inmormanteaza mama. Asa niste cuvinte gasesc fetele. Parca–mi inchipui ca de mama mea e vorba, ca mie mi se intampla asa ceva.

MAMA MARIA: SOTUL MEU, PARINTELE ION TUDOREANU, IN FOC SE DUCEA PENTRU HRISTOS.

ECATERINA:

Familia noastra a trait experiente tragice, dar si multe frumoase. Dintre cele cu semnificatie sentimentala si nu numai, as evidentia lantul de nume Maria– Ecaterina ce se perinda deja a cincea generatie. Strabunica mea a fost Maria, bunica mea – Ecaterina, mama – Maria, eu sunt Ecaterina si fiica mea iarasi e Maria. Sunt doua nume la care tin, gasesc in ele continuitatea familiei mele.

Taticu si–a dorit foarte mult sa aiba o fiica. Pe mama mamei mele o chema Ecaterina, el o stima nespus si o iubea. Si–a pus in gand ca daca va avea o fata, numaidecat ii va pune numele Ecaterina.

Sfanta Ecaterina e pe 7 noiembrie, Sfanta Mare Mucenita Ecaterina. Orfana de mama. Ea a fost foarte inteleapta si era persecutata. La dansa veneau invatati, filosofi si ea pe toti i–a convins ca Sf. Treime este credinta dreapta, cea adevarata.

Experientele tragice sunt intruchipate in viata mamei mele. Mama a ramas vadana la varsta de 31 de ani, tatal meu, preotul Ion Tudoreanu murind de inima la doar 36 de ani. Neajungand la varsta tatalui, la 33 de ani, a murit fratele Tudor Tudoreanu.

Eu m–am nascut la Paulesti, Calarasi, dar am trait in copilarie cu parintii la Tvardita, raionul Ceadar–Lunga. Taticul nostru, Ion Tudoreanu, era preot acolo, apoi starea sanatatii lui a degradat si–n 2–3 ani el a decedat. A fost pe vremea aceea prigonit, si nedreptatea i s–a pus pe inima.

Era foarte tare de fire, nu era un preot care daca auzea parerea unui functionar de stat indata–i dadea ascultare.

Biserica din Tvardita a activat tot timpul, ea nu fusese inchisa niciodata, nu i s–a pus zavorul ca in alte sate, datorita satenilor care au aparat–o. Tvardita e sat de bulgari, oameni foarte devotati credintei, crestini adevarati si uniti. Mamica povesteste, ca in 1963, ni se aruncau pietre in fereastra in noaptea Sfintei Invieri. Si oamenii, pazeau zi si noapte biserica. Se adunau cate cincizeci si mai multi de sateni, cand cineva avea nevoie sa plece, venea altul si–l inlocuia. Iar cand se apropia "drujina", imediat se bateau clopotele si intreg satul alerga in ajutor.

In mare masura, biserica s–a pastrat si datorita lui tata. El era de neinduplecat. Tata era chemat la Ciadar–Lunga pe timp de iarna, pe ger crancen, si s–a dat un ordin ca nici un sofer sa nu se opreasca sa–l ia cu masina. El zilnic era chemat la Ciadar–Lunga si zilnic parcurgea zeci de kilometri pe jos dus–intors. Aceste drumetii n–aveau cum sa nu lase urme asupra sanatatii.

Tata–i inmormantat in satul lui natal la Paulesti, Calarasi. Se simtea deja foarte rau si s–a dus mai aproape de rude, el a stat mult timp la spital, mult timp s–a tratat... Si oamenii din Tvardita au venit la inmormantarea lui. Au luat pamant de pe mormant si l–au dus in cimitirul lor, unde i–au inaltat un monument. Ei tare mult l–au iubit.

Ramasa vaduva cu mine de 7 ani si cu Tudor de 11 ani, mama trebuia sa elibereze casa bisericii. Si ne–am mutat cu totii la sora mamei care se casatorise cu un preot si care ne–a ajutat enorm. Mama nu lucrase niciodata la stat, cu atat mai mult ca era deprinsa cu biserica, si nici nu–si inchipuia viata in afara Casei Domnului..

La Tantareni am trait un timp, la Anenii Noi, pe urma ne–am mutat la Chisinau. Eu vreau foarte mult sa–i multumesc mamei mele. Copilu–i copil, mai cauta joaca, mai cauta odihna, somn, dar mama niciodata nu ne–a crutat: la biserica fara nici o discutie! Nu ne impotriveam, ii dadeam ascultare, si treptat–treptat, a venit dragostea pentru Casa Domnului care se mentine pe parcursul intregii vieti.

Cum copilul se educa in ale cititului, asa si noi am fost educati in a nu putea trai fara biserica.

MAMA MARIA: TUDOR, BOLNAV DE CANCER, IN ULTIMILE LUNI ALE SUFERINTEI SALE, N–A LUAT ANALGETICE: MA RUGAM SA I SE IA DURERILE SI NU–L DUREA...

ECATERINA: Mama tinea una si buna: sa nu va dati cu pionierii si comsomolistii. Daca va dati in comsomol, zicea ea, acasa n–aveti ce cauta. Si am suferit, fiindca stiam ca n–am sa–mi pot continua studiile. Atunci nu conta numai inteligenta. Stiti doar ce era obligatoriu sa scrii in caracteristica? Primul punct: esti sau nu comsomolist? Si abia apoi, cine esti, a cui si cum ti–ai trait viata?

Am reusit sa fac studii de cofetar, atat. Dar si la scoala profesionala am avut probleme, fiind nevoita sa spun o minciuna. Chipurile, am fost bolnava si n–am reusit sa ma dau in comsomol. Peste vreo luna, m–a chemat directorul: "Depune cerere!" Mai erau vreo cinci fete ca mine si toate au intrat in comsomol, numai eu am refuzat. Atunci, am chemat–o pe mama, si ea a dat toate explicatiile, le–a lamurit in asa mod, ca profesorii isi cereau scuze: "De ce n–ai spus din capul locului, din ce familie esti?..." Erau anii '82–'84.

Fratele Tudor, dupa spusele mamei, era foarte destept si intelept din copilarie. A invatat la Seminarul Teologic din Odesa, si–a intemeiat o familie, i se nascusera trei feciori, care de altfel, s–au dus si ei la studii teologice in Odesa. Lucra la Onitcani, dar familia era la Chisinau si urma sa se determine cu ale serviciului mai aproape de familie. Tudor nu vroia sa vina peste cineva, sa stramtoreze pe cineva. El avea experienta si tarie de caracter, de aceea si–a pus in gand sa construiasca o biserica. I–a potrivit un loc perfect – la cimitirul Doina, cum i se spunea pe–atunci. Cel mai mare cimitir din Europa nu dispunea de cel mai important si necesar lucru – de o biserica. Tudor a venit la mama si s–a sfatuit cu ea. Mama s–a cutremurat de emotii, dar nu i–a pus la indoiala decizia. Pentru noi toti aceasta hotarare a fost socanta. Ne dadeam seama, prin ce greutati avea sa treaca, dar nu banuiam ca ele vor fi multiplicate de moartea lui Tudor.

Tudor a pornit constructia bisericii in 1992. A vazut insa ca va dura, era nevoie de prea multi bani. Si atunci, i–a cladit fundamentul, iar alaturi intr–o singura vara, a inaltat o biserica mai mica, unde sa se oficieze slujbele de inmormantare – biserica Sfantul Lazar. A inceput–o in mai 1993 si in noiembrie a si sfintit–o.

Dupa ce a sfintit–o, Tudor a simtit slabiciuni mari, depusese un efort peste masura la constructie, si iata, din rau–rau–rau, ne–am trezit ca–i grav bolnav, ca are cancer la nervi. Cu o luna inainte de moarte, medicii la eliberarea lui din spital ne–au spus sa cumparam morfina si alte analgetice puternice, fiindca nu va putea suporta durerile. Dar mama i–a facut Sfantul Maslu, a chemat preoti, ea zi si noapte se ruga pentru el. Vedea ca–i pe duca si se ruga sa i se ia durerile. Ruga i s–a indeplinit: Tudor n–a avut nevoie de nici o injectie, el nu avea dureri, o data n–a oftat, era foarte linistit. Moartea l–a surprins, facandu–si cruce, cu mama alaturi. La 14 aprilie s–au implinit 11 ani de la moartea lui. Mult timp l–am visat, prima luna, nu era noapte sa nu–l visez.

Tudor este inmormantat in fata bisericii pe care o construise. Matusca Pelaghia s–a distrus de atata plans. Dar Dumnezeu a invrednicit–o cu mari bucurii de la copii si i–a dat impacare. Nu ne putem opune, asa a vrut Dumnezeu. Altfel viata nu merge inainte, daca nu te impaci cu ceea ce este, cu ceea ce da Domnul.

MAMA MARIA: AM PIERDUT GRAIUL DE FERICIRE AFLAND CA CEA DE–A DOUA BISERICA PORNITA DE TUDOR VA PURTA HRAMUL INVIERII.

ECATERINA: Dupa decesul parintelui Tudor Tudoreanu, Mitropolitul Vladimir i–a dat binecuvantare mamicii mele ca ea cu straduinta ei sa prelungeasca constructia celei de–a doua biserici pornite de fratele meu. Mama acum are 64 de ani, este consumata de atata zbucium, pe atunci avea 53 de ani, era in floarea varstei, dar si a durerii. Cand fratele decedase, temelia celei de–a doua biserici era doar la cativa centimetri de–asupra pamantului. Era foarte greu, munca fara preget in doua cu lacrimi si nespus de multe rugaciuni. Domnul ne–a auzit. Desi lucrul cu adevaratele s–a inceput tocmai peste vreo opt ani, in decurs de doi ani de zile biserica s–a ridicat. Mamica era cap peste toate, dar sef de santier era sotul meu Pavel, "fanul" meu, cum va spuneam ca–l numeste fiica.

Eu m–am maritat la 21 de ani. Sotul meu Pavel Jardan e din Calarasi, Radeni. Ne–am cunoscut printr–o femeie de la biserica, care ma stia foarte bine, ii placea cum cant, cum citesc la ceaslov, la canoane, ea foarte mult ma admira. A dat Dumnezeu intr–o zi si–mi spune: "Cunosc un baiat bun care ti s–ar potrivi, din familie de crestini." Pavel atunci lucra in oras, sofer de troleibuz. Femeia stia unde se afla, cum sa–l gaseasca si mamica i–a spus: "Lasa sa sune, sa vina." El mi–a telefonat, noi am discutat, mi–am dat acordul mai intai eu, apoi mama si timp de doua zile ne–am casatorit.

Exact asa si–a gasit si tatal meu nevasta, adica pe mama, cautand–o prin familii de adevarati crestini. Bunicii de pe tata n–au fost preoti, insa au fost foarte evlaviosi. Parintii mamei, cu numele de familie Valuta, din Straseni, Onesti, au avut 7 copii, o familie foarte puternica de crestini. Printre fratii mamei tot sunt preoti, biserica de la Drochia, cea frumoasa a construit–o un preot, frate de–al mamei mele. Tot o biserica a construit si alt frate de–al mamei, preot la Aneni.

Suntem o familie fericita, avem si dragoste, si stima. Noi toti, datorita sotului multe am realizat. Pavel era responsabil de constructie. Acum e frumos, e bine, dar cati nervi, cata sanatate te costa aceasta realizare. Forma deosebita a crucilor a decis–o Pavel, el trei nopti n–a dormit pana s–a hotarat. Mamica a fost la Diveevo, la moastele Sf. Serafim, acolo sunt doua biserici de–o rara frumusete . Ea la intoarcere a insistat sa facem arcurile acestea sub cupole ca–i placuse nespus: "Sa fie frumos, ca asta–i Casa Domnului. Ma uit ce case minunate isi construiesc oamenii, cati bani baga in ele si cand le termina, ajung tot aici in cimitir."

Dupa ce–a fost inaltata biserica, mama s–a dus la Mitropolitul Vladimir sa se inteleaga ce hram va lua. Ea se gandea la numele unui sfant, dar Mitropolitul i–a spus ca cel mai potrivit ar fi sa se numeasca Biserica Invierii Domnului. Mamica, de bucuria ce o cuprinsese, pierduse graiul. Cateva minute nu a putut scoate o vorba. Nu s–a gandit ca–i posibil sa se intample asa ceva. De vreo doi ani, biserica–i functionala. Se oficiaza slujbe sambata si duminica. Acum, a mai ramas sa se faca pictura, deja se pregatesc peretii. Pictorul Vasile Sandu o va realiza.

— Lumea jertfeste pentru biserica?

— Care si cum poate. Unii au adus ciment, altii piatra. Pe noi ne ajuta foarte mult domnul Vadim Misin, in special, sotia lui Ludmila, bunicul ei a fost preot, la Balti. Dna Ludmila este destul de puternica in duhovnicie, frecventeaza biserica, ea nu numai la noi vine, se duce si la biserica ucraineana de pe strada Livezilor, ea–i ucraineanca. Dna Ludmila chiar acum mi–a telefonat si a intrebat cum merge lucrul, daca a venit pictorul, ea duce contul la toate lucrarile.

— Si cum sa–l intelegem pe Misin, ca fiind una din figurile centrale ale Partidului Comunistilor, partid vinovat de distrugerea bisericilor, el astazi ajuta biserica?

— Dl Vadim spune ca asta–i unica greseala care s–a facut din partea Partidului Comunistilor, ca a distrus bisericile, si adica vrea sa rascumpere vina de candva.

— Asta nu–i unica lor "greseala", a comunistilor. Au mai fost si GULAGURILE, si multe altele.

— Desigur, dar noi nu trebuie sa judecam aceste lucruri. Dumnezeu o sa judece si o sa–l aseze pe fiecare la locul lui. Nu–i datoria noastra sa judecam, omul daca vrea sa faca bine, il face, din ce considerente, ca rascumpara vina cuiva ori vina lui... Noi multumim lui Dumnezeu ca avem alaturi un om care ne ajuta sa tinem piept la toate greutatile.

MAMA MARIA: TALHARUL, CAT ERA EL DE TALHAR, A AJUNS IN RAI DIRECT DE PE CRUCE, PENTRU CA S–A INDULCIT IN COPILARIE CU LAPTELE CREDINTEI.

ECATERINA: Fiica mea Maria se poarta la fel ca mine. Nu se fardeaza, nu foloseste creme, ea singura nu doreste, nu ca eu insist sau ii interzic. Poate ca ne deosebeste vestimentatia, culoarea neagra mie mi–e draga, asta–i culoare bisericeasca, cu atat mai mult ca lucrez intr–o biserica de cimitir si sunt intr–o durere cu oamenii care vin aici.

Maria invata la liceul "Ciprian Porumbescu", specialitatea dirijat coral, si nu avem nici o divergenta in ceea ce priveste modul nostru de viata. Din primele zile, imediat dupa botez, noi duminica plecam la biserica la impartasanie. Sfanta impartasanie este obligatorie pentru copil pana la 7 ani, in fiecare duminica, e foarte bine primit acest lucru, copilul creste mai sanatos, fara primejdii.

Parintii au marea obligatie sa–si intareasca odraslele in duhovnicia lor. Nu demult am discutat cu o profesoara foarte buna de pian, doamna Ostascu, si ea mi–a spus: "Ecaterina, admir copilul tau, stiu ca are educatie si de la parinti, si de la scoala, dar vad ca din interior ea se perfectioneaza si lucreaza asupra sa."

La varsta de 5 ani Maria a inceput sa spuna rugaciuni in biserica. Copil fiind spunea Crezul, Psalmul Cincizeci, rugaciune mare, de doua pagini. Cand era in clasa intai au venit niste studenti de la Teologie la practica si au intrebat, cine stie vreo rugaciune? Cativa copii au ridicat mana si au spus Tatal Nostru. Maria era singura care stia Crezul si Psalmul Cincizeci, acei tineri au ramas uimiti. N–am insistat, am vrut pur si simplu sa insuflu copilului meu credinta, pentru ca fiecare parinte o sa raspunda pentru copilul lui.

Un parinte trebuie sa–l ajute pe copil sa inteleaga relatia lui aparte cu Dumnezeu. Noi sase zile din saptamana le sacrificam pentru trup si sa ne para rau de doua ore pentru suflet? Cum te duci la un imparat cu o rugaminte oarecare, asa se vine la biserica. Doar nu te duci la imparat sa te asezi pe scaun in fata lui: hai sa stam nitel, sa discut cu Dvs. Tu stai in picioare, fiindca ai venit cu o rugaminte, cu ceva important. Cum trupul este hranit si spalat asa trebuie sa avem grija si de suflet.

Fiicei mele, eu intotdeauna i–am dorit sa fie in inima si–n minte cu Dumnezeu, sa fie cu frica de Dumnezeu. Eu nu–mi fac planuri mari in privinta ei, stiu ca are talent si cunostinte. Pentru ca o cantareata de biserica trebuie nu doar sa aiba voce, ci si cunostinte in ale duhovniciei si Maria le are. Ce–o asteapta? Ce cariera muzicala? Stiu ca nu–i cum vrea omul, dar cum vrea Domnul. Cum Dumnezeu o s–o binecuvanteze. Eu cred ca Maria intruneste toate calitatile ca sa–mi urmeze calea.

MAMA MARIA: Dupa cata scarba am avut, Dumnezeu m–a scapat si m–a salvat. Mi–a adaugat putere plecarea mea la Ierusalim. In 1997 Mitropolia Moldovei a organizat o calatorie la Ierusalim si de acolo am venit nemaipomenit de fericita. Pentru ca dupa toate tainele si minunile ce le–am vazut la mormantul Domnului, mi s–a aratat chiar mie o minune...

La poalele muntelui Sinaia am ajuns cu autobuzul pe la unu noaptea, pentru ca era mare arsita si ne–am pornit seara. Acolo poti sa inchiriezi o camila care sa te urce pe munte. Dar eu am refuzat. Vroiam sa urc pe muntele Sinaia cu picioarele mele, nu pe camila. Si iata am pornit la drum de una singura. Mergeam, mergeam, picioarele au inceput sa–mi intepeneasca si la un moment dat nu mai puteam inainta. Pe acele pietre e greu sa pasesti.

Ca din senin au aparut trei fete, foarte frumoase, toate aveau aceeasi fata, trei fete ingemanate. Una imi lua geanta si si–o puse pe spinare, alta ma apuca de–un brat, iar a treia de celalalt. Eu am zis: "Doamne, de unde au aparut ele ca mi–au luat geanta si acolo–s toate actele mele." M–au strafulgerat mai multe ganduri. Si pana la urma am zis: "Doamne, fie voia ta. Ca la tine toate–s cu putinta." Cu ajutorul lor, imediat am ajuns in varful muntelui. De parca am zburat.

Ele m–au lasat din brate, mi–au pus in mana geanta. Eu am vrut sa le dau cativa dolari, dar ele n–au vrut sa–i ia. Mi–au spus ceva placut in greceste ca–mi doresc sanatate. Eu le–am inteles gesturile. M–am inchinat acolo si asa mi–a fost — de neuitat – drumul meu pe muntele Sinaia. Eu si acum cand ma culc, vad uneori acele fete. Eu zic, asta numai Sf. Treime putea asa sa mi se arate, in clipa cand nu mai puteam merge. Minunea aceasta n–am s–o uit pana la sfarsitul vietii.

La mine Invierea Domnului e intotdeauna o mare bucurie chiar daca am o durere, toata atentia o concentrez asupra lui Hristos.

Eu ma rog lui Dumnezeu sa pot zice cum a spus talharul pe cruce cand era rastignit alaturi de Hristos. Unul din talhari n–a vrut sa–l recunoasca pe Hristos si s–a dus in iad, dar celalalt a zis, ca daca n–ar fi fost Dumnezeu, apoi nu se intuneca soarele si nu se cutremura pamantul, si la urma s–a rugat: "Pomeneste–ma, Doamne, si pe mine in Imparatia Ta." Si el imediat a fost iertat de pacate si dus la locul care trebuie, cu toate ca a fost talhar. Dar vedeti ca lui i s–a intamplat in copilarie, in pruncie chiar, sa guste din dulceata credintei. Cica in casa lor, cand el era mic, a innoptat Maica Domnului si, pentru ca parintii lui erau ocupati, Maica Domnului l–a alaptat. Si lui daca i–a intrat credinta in sange si–n suflet cu laptele de mama, chiar daca pe urma a degradat, a venit timpul, si credinta aceasta si–a spus Cuvantul.

VIORICA CUCEREANU