Sergiu Plamadeala

Sergiu Plamadeala:

— Copii, facem un cerc, va rog, o pereche sa intre in interior. Numar: unu, doi, trei, iar voi sa aratati degetele – unul, doua sau trei, cum doriti. Daca veti nimeri sa aratati unul sau concomitent doua degete, va spuneti complimente, daca trei degete, va imbratisati…, astfel exersam foarte des dimineata, inainte de lectii. Mai demult copiii se rusinau. Acum, insa, le face mare placere sa–si spuna complimente, sa–si dea mana, sa se imbratiseze. Ce complimente isi fac? "Esti frumos pieptanata azi", "Iti sta bine haina", "Ai pus ieri la lectii intrebari interesante…"

Un profesor barbat la clasele primare. Cati ii avem azi in scoala? Unu, doi, trei, ca–n exercitiul amintit?… Numaratoarea pe degete mai continua oare? Ce l–a facut pe un tanar barbat, pe nume Sergiu Plamadeala, sa se implice in destinul copiilor si ce–l face sa se mentina in dificila si ingrata profesie de pedagog? De ce ramane azi scoala fara cei mai buni profesori ai sai? De ce a fost nevoita Maria, sotia lui Sergiu Plamadeala, sa–si paraseasca elevii si sa plece dupa castig in Italia? Si Danut, feciorul cu ochi migdalati, cum va recupera el lipsa mamei?

Cineva mi–ar putea reprosa, spunandu–mi ca toate acestea sunt intrebari retorice. A fi sau a nu fi? E si aceasta o intrebare retorica.

Sergiu Plamadeala: COPILUL ARE DREPTUL SA GRESEASCA. A gresi e omeneste si eu nu–i inchid gura copilului in momentul cand acesta spune ceva incorect. Ii dau sansa sa–si descopere singur gafa. Pe aceasta pun accentul: elevul trebuie sa–si exprime parerea, chiar daca este gresita si difera de celelalte. Si copilul simte cand are posibilitatea sa caute, sa descopere adevarul si sa–l insuseasca.

Am avut candva un caz. Copiii au facut o boroboata, ceva iesit din comun, si au refuzat sa recunoasca. Le–am spus: " Ati procedat urat, dar n–am sa va pedepsesc. Spuneti–mi numai cine–i vinovatul, recunoasteti, ca va vede Dumnezeu si el pedepseste." Ei au refuzat in continuare. Atunci, Lilian Garbu, azi elev in clasa a VIII–a, m–a impresionat nemaipomenit gestul lui, s–a apropiat si mi–a spus: "Nu sunt eu cel cu pricina, dar recunosc in locul vinovatului." Cata rezerva de moralitate au copiii nostri! Cum s–o valorifici?!

Cristov Natalia:

M–am framantat mult atunci cand urma sa decid la care scoala sa–mi dau copilul. Am fost pe la scoli foarte bune. Dar mi–am pus in gand sa caut, in primul rand, un profesor potrivit, apoi scoala. Am descoperit acest pedagog in persoana lui Sergiu Plamadeala, aici, la scoala medie generala nr.1 din Chisinau. Mi l–au recomandat mai multe cunostinte si nu regret. El ii trateaza egal pe toti copiii. Nu avantajeaza pe nimeni.

Sergiu Plamadeala:

Gradinita mi–a fost acasa. Eram 7 copii in familie, toti cu diferenta de varsta de doi ani. Traiam la Puhaceni, intr–o localitate pitoreasca, imbratisata de paduri si de Nistru. Parintii lucrau toata ziua, mama in colhoz pe dealul mare, tata – la ferma. La gradinita n–a umblat nici unul dintre noi. Veneau copiii vecini, aveam vaca, parintii aveau grija sa consumam lactate, duceam vaca la pascut, am avut o copilarie foarte frumoasa. Inainte de inceputul anului scolar, mama ne lua cate doi–trei si ne duceam cu vaporul la Tighina, dupa cumparaturi, ori la Tiraspol, ca acolo erau lucruri foarte bune. Spre Chisinau nu era autobuz direct. Si plimbarile acestea cu vaporul erau o distractie grozava pentru noi. Apoi, vara, la inchiderea taberei pioneresti, mergeam tot cu vaporul la Zatoca sau Carolina Bugaz. Atunci calatoream cu profesorul. Ne parleam o zi la soare pe malul Marii Negre si reveneam.

Desi parintii nu ne stramtorau cu nimic, ne placea cand plecau la vreo nunta sau cumetrie, adica preferam, din cand in cand, sa ramanem stapani in casa. Ne jucam "de–a restaurantul". Aranjam masa foarte frumos, cu tacamuri, nu stiu de ce ne parea ca asta–i interzis, ca nu se poate, si o faceam pe ascuns. Fierbeam macaroane, prajeam cate un ou si serveam masa frumos, ca la restaurant. In afara de aceasta, mai preparam bomboane cu nuca, daca stiti, topeam in tigaie zahar, apoi adaugam nuca, n–ati incercat? Adevarat "grilaj"! Faceam colibe in copaci, ne jucam de–a baba–oarba, aveam o multime de distractii, cu atatia copii in casa si in sat, cum se desprimavara, eram toata ziua afara. Aveam grija unul de altul. Invatam unul de la altul. Imi amintesc de sora mai mare, vedeam ca studiaza abecedarul sau alt manual... Faceam la fel. Cand am mers la scoala, stiam sa citesc si sa scriu.

Valentina, sora:

Mama noastra, Nadejda, toata viata ne–a tratat pe noi, copiii, in mod egal. Suntem patru surori si trei frati. Sergiu e al saselea. Toti am simtit cum dinspre mama noastra venea o dragoste autentica, de parinte. Manifesta aceeasi grija pentru toti. Si pana astazi nimeni dintre noi nu stie, daca mama–l prefera pe cineva in mod special. Mama ne–a educat simtul de frate si sora, ne–a unit in sentimentul fratietatii. Iar pe tata, mult regretatul si mult iubitul, il tinem minte ca fiind o persoana generoasa si vesela. El a facut stop cardiac la varsta de numai 52 de ani. A fost o tragedie nemaipomenita pentru noi toti, iar pentru mama — sfarsitul lumii. Ea ramasese cu sapte copii care trebuiau pusi la cale…

Sergiu Plamadeala: M–AM BUCURAT DE MULTA DESCHIDERE IN FAMILIE.

Parintii ne asigurau cu toate cele necesare, mergeam si la filme, si in excursii, pe timpuri se organizau drumetii, ne cumparau hainute. Educatia cum era? Singurul lucru, care trebuia respectat, era sa nu facem de rusine parintii. In casa comunicam foarte mult, ne povesteau multe despre trecutul lor. Eram impatimiti de aceste discutii. Bunica de pe mama, fiind din Transnistria, a fugit cu toata familia, de rusi peste Nistru, dar n–a scapat de ei. Cand au ajuns rusii si–n dreapta Nistrului, l–au arestat pe bunic si n–a mai aflat nimeni niciodata nimic despre el. A cautat bunica prin arhive sa dea de urmele lui, dar in zadar. O alta sora de–a bunicii s–a ascuns vreo 3–4 ani prin podurile rudelor si ale vecinilor, pana a iesit la lumina soarelui, ca era din vita de gospodar si figura pe lista celor care urmau sa fie deportati. Adultii nu ascundeau de noi, copiii, dramele vietii lor. Erau foarte deschisi si astazi, peste ani, pretuiesc foarte mult aceasta sinceritate.

Valentina, sora:

Sergiu era al 6–ea copil si, de mic, pana a merge la scoala, avea porecla "profesorul", pentru ca–i placea sa citeasca. De fapt, noi toti aveam porecle. Din copilarie citea tot ce–i nimerea, cauta abonamente, procura carti, citea manualele noastre. Si uite ca porecla l–a ajuns din urma.

Sergiu Plamadeala: MI–AM PUS SCOPUL SA NU FIU ULTIMUL.

Nu–mi pot explica de ce am ajuns anume la Facultatea de pedagogie a Universitatii din Tiraspol. Mai mult, cred ca a fost o intamplare: daca va amintiti, erau sectii de pregatire, un an studiai si erai inmatriculat. La Tiraspol, am depus actele la Facultatea invatamant primar. Mediul copiilor imi era cunoscut si drag, poate ca aceasta m–a determinat. Eram doi baieti si 23 de domnisoare in an. Acest fapt nu m–a marcat. Eram in relatii bune cu toata lumea. Mi–am propus sa nu fiu ultimul. Respect si pana acum aceasta conditie.

Am facut studii de calitate, dupa cum imi parea mie atunci. Aveam si profesori elevati, si laboratoare inzestrate. Am studiat si psihologia, si anatomia, si biologia. Nu stiu, daca mi–as alege azi aceasta specialitate, atunci insa nu–mi imaginam ca e atat de greu sa fii profesor la clasele primare, ca aceasta e o meserie care cere foarte multa putere. Numai persoanele, care lucreaza in scoala, stiu cat e de greu.

Dupa absolvire, iar ultimul an a fost dificil, deoarece Universitatea din Tiraspol s–a transferat la Chisinau, era vorba sa merg vara la studii postuniversitare in Romania, dar actele mele au intarziat si am fost nevoit sa–mi caut de lucru. Am venit la scoala medie generala nr.1 din Chisinau, pentru ca aici am avut prima practica, dupa anul trei. Vroiam o schimbare, ma deranja ceva in modul de instruire si de abordare a copiilor. Abia venind in scoala, ba chiar mai tarziu, implicandu–ma in programul Pas cu Pas, mi–am dat seama de lacunele sistemului sovietic de invatamant. Sistem inventat sa omogenizeze personalitatile. Am decis sa ma alatur celor care isi propusesera sa–l rastoarne definitiv.

Rodica Soimu:

Sergiu Plamadeala i–a uluit pe parinti din prima zi de scoala, cand si–au adus copiii in clasa intai. El ne–a asezat in cerc si fiecare am facut cunostinta cu vecinul din partea stanga si din partea dreapta, am intrebat de interese, de caracter. Datorita acestui fapt, noi, parintii, ne–am cunoscut din prima zi. Adunarile cu parintii sunt foarte interesante. Profesorul ne atrage in activitati, ne testeaza gradul moral si intelectual de implicare in viata copiilor. Orice parinte are dreptul sa vina la lectii si el ne incurajeaza chiar s–o facem, e foarte bucuros.

Sergiu Plamadeala: OMENIA E MAI IMPORTANTA DECAT MATEMATICA.

Programul Pas cu Pas e aplicat in Moldova de la mijlocul anilor '90. Este un program complex, elaborat de experti americani si occidentali pentru a democratiza invatamantul in tarile ex–sovietice. El presupune implicarea larga a familiei in procesul de instruire. In cadrul acestui program, copilul nu este tratat ca un obiect al educatiei, ci ca un subiect al educatiei. El este in centrul atentiei, creandu–i–se toate conditiile pentru a persevera, pentru a–si dezvolta niste abilitati de viata, in primul rand.

De fapt, urmarim aceleasi obiective ca si oricare alta scoala. Difera metodele. Profesorul trebuie sa manifeste maximum de concentrare si inventivitate. Dar si efectul este plauzibil. Copiii nostri sunt deosebiti. Ei devin descurcareti, cu un limbaj bine pus la punct, comunicativi, mai liberi in exprimare, mai degajati. Noi mizam pe o comunicare eficienta atat intre copii, cat si cu cei din jur. Fosta mea clasa, azi clasa a VIII–a, e cea mai buna in scoala, sunt copii cu media zece, vreo 7–8 cu media 9. Eu, am invatat multe de la elevii mei. In primul rand, sa fiu mai tolerant, sa dau dovada de mai multa rabdare. Am invatat ca oamenii sunt diferiti si lumea trebuie s–o accepti asa cum este, ca si maturii gresesc si e bine sa–ti recunosti greseala in fata copiilor.

In cadrul programului Pas cu Pas, lucrez la a treia promotie. Prima mea promotie a absolvit deja scoala. Am fost invitat la serata de absolvire, s–au spus multe lucruri frumoase acolo. Pe mine m–au emotionat spusele unei mame care mi–a multamit pentru faptul ca am stiut sa cresc din copiii lor niste oameni buni. Aceasta le–o spun elevilor din prima zi de scoala: cunostinte la matematica nu va trebui sa demonstrezi in fiecare zi, om adevarat, insa, trebuie sa fii in fiecare clipa a vietii tale!

Marin Soimu:, elev, cl. IV–a:

Dl Sergiu ne spune sa ne gandim inainte de a vorbi. E bun la suflet si dna Maria era tot ca dl Sergiu de buna.

Rodica Soimu:

Am un nepotel la Ungheni. E de–o seama cu Marin, el e mai nazbatios, mai energic. Din prima zi a urat scoala. De altfel, mai cunosc asemenea cazuri. Marin, insa, din prima zi a indragit–o si invata cu placere. Noi am avut marele noroc de a o avea alaturi in primii doi ani de scoala pe doamna Maria Plamadeala, sotia domnului Sergiu, ea era asistenta metodista, lucra cu elevii dupa masa, el de dimineata si ea dupa masa. Noi am capatat o a doua mamica pentru copiii nostri in persoana ei. Acum, ca–i plecata in Italia, ii ducem cu totii dorul, copiii ii transmit salutari, ea le–a trimis la toti jucarii, cate o maimutica, foarte dragalasa, de care nu se mai desparte Marin.

Sergiu Plamadeala: MARIA ESTE FEMEIA CARE SI–A PASTRAT TAINA.

Noi ne–am cunoscut pe cand lucram in scoala, Maria lucra deja de 4–5 ani. Mi–au placut cumintenia ei, delicatetea, atitudinea ei fata de viata, pedantismul. Ii place ca toate lucrurile sa fie puse la punct. Am avut o nunta foarte frumoasa. E si ea dintr–o familie numeroasa, de opt copii, din Helesteni, Nisporeni. Foarte sensibila si acum, in Italia, ii este foarte greu, ea fiind o personalitate accentuata.

O salveaza prezenta surorilor, ele sunt patru surori si toate–s duse in Italia. Noua cu Danut ne este mai usor, ca suntem impreuna si suntem acasa. Dar ea, sufera cumplit. Vara trecuta, am vizitat–o si am petrecut o mica vacanta, o "saptamana de miere", pe litoralul Adriaticei…Nu, n–as putea reproduce nici un rand din scrisorile ei, este peste puteri sacrificiul pe care–l face si umilinta la care este supusa, doar din scrisorile pentru Danut as putea cita. Noi am avut noroc ca Danut s–a nascut sanatos si nu avem probleme cu sanatatea, de aceea a fost posibila plecarea Mariei.

Initial, eram pornit sa plec eu, sa castig bani pentru apartament, imi perfectam actele, dar a aparut o posibilitate si a plecat Maria. Ingrijeste de o batrana, intr–o familie. In clasa am 25 de elevi si dintre parintii lor – 12 sunt astazi plecati la lucru peste hotare. Pe copii ii marcheaza profund lipsa parintilor. Danut, de exemplu, de ziua lui a vrut sa impodobim peretii cu baloane si cu inscriptii. Si i–am scris, pe toti peretii, ce–a vrut el: "iubitel", "aricel", "dragutule" – asa cum ii spune mami.

COR: – Danut, vino aici la microfon sa te intreb ceva. Te duci anul acesta la scoala?

— Nu vreau la scoala, vreau la gradinita.

— Cui ii semeni asa frumos?

— Lui mami.

— Vai, ce mamica frumoasa ai, unde ati pozat?

— Aici, la Chisinau. O vreau pe mami.

— Si mamica ce–ti scrie din Italia?

— Ca ma iubeste. O vreau pe mami.

— Si tu, ai sa te duci la vara la bunici?

— Da. O vreau pe mami.

Sergiu Plamadeala:

Salariul unui profesor azi este o rusine nationala! Un profesor incepator este salarizat cu 600–700 de lei si unul cu stagiu cu cel mult 1500–1600 de lei.

Noi am ramas in scoala atatia ani pentru ca stateam in rand la ipoteca oraseneasca pentru pedagogi. Si avem cativa colegi care au primit locuinte prin aceasta ipoteca. Noi insa n–am reusit. Acum, ne–au chemat in februarie la agentia AMIC si ni s–a propus in sectorul Ciocana un apartament cu trei camere, varianta zero, intr–un bloc cu 14 etaje la etajul 11, cu 35 mii de dolari. Apartament varianta zero, unde mai ai de investit si de investit. Desigur, ca am renuntat, noi am procurat acum, pe banii castigati de Maria, o locuinta cu doua camere pe strada Cornului, unde am locuit o perioada si ne mutam zilele acestea. Danut daca ajuta la gospodarie? Noi avem intelegerea noastra, hai eu te ajut acum, te ajut sa scrii, apoi ma ajuti tu pe mine, facem ceva impreuna. Ii spun uneori de mai multe ori pana il urnesc la treaba. Dar el niciodata n–a avut odaia lui, acum, daca o sa ne mutam, va avea una separata, isi va aranja lucrurile.

Maria:

"Danut, salut, dulcele meu! Mami te roaga sa–l asculti pe tati, sa mananci tot ce–ti pregateste, cat mai multe fructe si legume, sa fii baiat bun si cuminte, sa fii atent la activitati, sa asculti domnisoarele educatoare. Mami te iubeste mult, tu esti iubitelul meu."

Sergiu Plamadeala: Cat mai are de stat Maria in Italia? Cat o sa reziste.

Nu stiu, cat o sa rezistam noi, ea deja e de un an si jumatate plecata. A avut o sansa unica sa se aranjeze legal, intr–o regiune foarte importanta. A stat o noapte la posta ca sa depuna actele si a fost unica selectata din 60 de persoane, fara cunostinte fara nimic, a avut noroc, cum se spune.

Dar acesta sa ne fie norocul? Nu mi–e viata implinita, pentru ca nu e ce–am visat. Am vrut mai multe de la viata. Zic multumesc ca am mama, am frati si surori, zic multumesc ca am o familie, un copil sanatos si o sotie minunata. Pentru asta spun multumesc. Dar scoala si destinul profesorului, e durerea mea. Scoala nu progreseaza. Pe seama cui au ramas copiii de la sat – a profesorilor care pasc vaci si oi in pauzele dintre ore si predau cu metode invechite, de pe timpul lui Papura–Voda? De ce nu li se permite azi profesorilor sa–si aleaga manualele dupa placul lor? Fiindca finalitatile conteaza, calitatea cunostintelor. Profesorul trebuie sa aiba libertatea sa–si aleaga manualul care–i pare mai potrivit.

Noi cu Maria, suntem din familii numeroase si avem vreo 20 de nepoti de la frati si surori. Cele mai mari sanse au cei care s–au dus la studii in Romania, acolo omul carturar se pretuieste. Omul are nevoie de credinta. Mama noastra este foarte evlavioasa, ne ducea si pe noi la biserica, dar societatea n–a avut si nu are grija ca sa intre credinta in sange, este minusul ei. In Italia, cat sunt ei de pragmatici, dar sunt evlaviosi si merg la biserica duminica. E o necesitate sa–si curete sufletul. Ceea ce ma mira nespus la noi e ca in curtea omului, in casa lui e frumos si curat, iar dupa poarta e mizerie de nedescris. Intri intr–un bloc de locuit, la scara totu–i daramat, murdar, dar in apartament e euroreparatie. Ce–i cu duplicitatea aceasta a noastra?

Eu, nu pot sa–mi definesc clar viitorul. Daca te multumesti cu ce ai, nu mai progresezi. Asta–i realitatea. In viata, trebuie sa risti. Sa–ti continui studiile, sa–ti inmultesti cunostintele, sa–ti faci o afacere… Viata in scoala azi, e foarte epiuzanta. S–ar putea si sa abandonez, s–ar putea sa plec peste hotare la munci, daca apare o posibilitate…

Viorica CUCEREANU