Maria Sarabas

— Draga Maria, de mai multi ani iti traiesti viata intre muzica si politica. Ce loc ii revine astazi femeii in politica de la noi?

— Despre mine spunea cineva ca as cocheta cu politica. Eu nu am cochetat nici cu arta, nici cu muzica, nici cu politica, nici cu functia mea traditionala, cea de redactor literar sau de secretar al consiliului artistic. Atasamentul meu fata de activitatile politice vine din convingerea ca fiecare cetatean ar trebui sa–si faca cinstit datoria fata de tara, simpla datorie civica fata de oamenii din jur, or, uitarea acestor obligatii ar insemna tradare in raport cu propria natiune, tradarea idealurilor nationale. Inca din frageda tinerete am fost persecutata si lovita dur pentru convingerile mele nationale… Pe atunci nici nu analizam, nici nu constientizam care, de fapt, este datoria cetateanului in general si a femeii, in special, in societate. Desi se confrunta cu numeroase obstacole, constatam in ultimul timp ca femeia tot mai mult isi cucereste drepturile si libertatile. De fapt, aceasta este o situatie inevitabila, or, s–a si demonstrat ca barbatul fara femeie este mai slab, mai neputincios. Din aceste considerente, s–o fi gandit chiar unii barbati de stat, decat femeia sa ajunga in situatia Elenei Ceausescu, Doamne, iarta–ma, ca suntem in Postul Mare, care din umbra a dirijat tara, mai bine ar fi ca femeile, care sunt si instruite, si versate in diverse domenii, sa ocupe locuri adecvate in conducerea statului, in diverse institutii si la diverse niveluri. Femeile sunt si inteligente, si rafinate, cu farmecul lor ele pot cuceri lumea. Doar femeia–mama si femeia–sotie poate manifesta suficienta cumpatare si calcul in situatii dificile. Cea care stie sa pastreze in timp o relatie de familie, care stie sa–si pastreze caminul, va gasi intotdeauna argumente si destule solutii ale problemelor de orice natura. Chiar daca foarte multi recunosc ca, intr–o eventuala competitie cu barbatii, femeile ar cuceri intaietatea in mai multe domenii, aceasta constatare schimba prea putin statutul ei oficial.

— De ce, totusi, barbatii nu le accepta pe femei in prim–planul politicii?

— Se pare ca aceasta atitudine este mostenita din timpuri stravechi si, probabil, ar trebui sa treaca destul timp pentru dezradacinarea ei. Noi nu putem face prea multe, pentru ca exista traditii prea adanci. Barbatii nostri s–au deprins, probabil au mostenit si genetic aceasta obisnuinta, sa trateze femeia ca pe o simpla partenera de viata, mama a copiilor sai si femeie in casa. Aceasta conceptie este bine fixata in subconstientul barbatilor. Foarte putini dintre ei inteleg ca, de fapt, o astfel de optica asupra statutului femeii este un viciu al lor, al barbatilor. Cred eu ca noi, femeile, suntem in stare sa–i convingem, desi nu este deloc usor. Cu toate acestea constat cum progreseaza societatea si sper ca mai devreme sau mai tarziu barbatii isi vor schimba atitudinea fata de femei, ori poate ca deja multi dintre ei si–o schimba. Pe de alta parte, un rol decisiv in aceste raporturi il are si complexul de inferioritate in raport cu barbatii, manifestat de femei. Foarte multe dintre noi nu stiu, nu incearca sa depaseasca acest moment psihologic, aceasta ciudata stare.

— Daca pornesti de la convingerile tale personale, ce mesaj anti–comunist le–ai adresa oamenilor?

— Viata este foarte grea, foarte dura si, deseori, nedreapta, iar noi nu avem de ales. Datoria noastra sfanta este sa luptam in continuare. Oricat de dezamagiti am fi, oricat de multe greseli ar comite politicienii, partidele care, in perioada preelectorala se inmultesc exact ca ciupercile dupa ploaie isi lasa amprenta asupra rezultatelor. Cetateanul nu are dreptul sa nu se implice, daca vrea sa–si traiasca viata asa cum vrea el, trebuie sa lupte, cat de greu ar fi. Noi suntem factori de decizie, cel putin in ziua alegerilor. Chiar eu, pe propria–mi piele am simtit ca lupta, chiar daca iti face si cucuie, iti aduce si mari satisfactii. In viata mea nu am ezitat sa spun ceea ce cred, indiferent de consecinte. Atunci cand, din cauza revoltei sau indignarii primeam in cap, constatam ca, in situatii de conflict le este mai usor persoanelor docile. Chiar daca, pe moment, trageam niste concluzii, nu puteam face nimic cu natura mea rebela. Spuneam si in continuare ceea ce cred. Aproape intotdeauna oamenii, la postul lor de lucru, in birou, in relatiile cu sefii, se tem sa ea focul asupra lor. Eu, ori de cate ori constatam ca e nedreptatit vreun coleg de–al meu, cedam totul, eram gata sa–mi tai creanga de sub picioare cu propriile–mi maini. Sa stiti ca am mult mai multa satisfactie sufleteasca atunci cand imi apar colegii tratati pe nedrept. Sunt sigura, nu am cucerit prea multe victorii in acest sens. In societatea noastra dreptatea mai ramane la fundul marii. Stiu insa ca cel putin sefii s–au temut de mine, s–au temut de cuvantul meu, pentru ca au stiut intotdeauna ca eu pot sa–mi apar singura dreptatea mea, dar si dreptatea colegilor mei.

— Regrete?

— Nu am. Toata viata mea de pana acum a fost traita cu sinceritate. Am cantat, deschizandu–mi sufletul atat pentru prieteni, cat si pentru dusmani. Am vrut intotdeauna sa ma identific cu sufletul acestui pamant. De fapt, singurul regret ar fi acela ca am reusit, totusi, prea putin. Ma consolez, insa, intelegand ca orice om are o limita. Am remarcat si am admirat tot timpul calitatile colegilor mei care si–au facut o cariera din meseria de artist. Eu am trait mai mult cu capul in nori, ratand propria cariera profesionala pe care, daca as fi avut–o, as fi strabatut mai usor calea printre numerosii invidiosi, care mi–au facut rau cu nemiluita si care nici chiar in Postul Mare nu ar avea curaj sa recunoasca. Ba chiar si pe Dumnezeu ar incerca sa–L minta, ca mi–au facut doar bine si ca m–au iubit cu toata sinceritatea.

— Cum se reflecta asupra carierei tale de artist dezastrul din domeniul culturii?

— Dezastrul din domeniul culturii este unul mult mai profund decat constatam la prima vedere. Generatii in sir de politicieni s–au ghidat de principiul ca o tara inculta poate fi condusa, adica, poate fi manipulata mult mai usor. Cred ca acesta este principalul motiv din care, din an in an, se aloca fonduri tot mai neinsemnate pentru arta de la noi. Case de cultura daramate, sate posomorate prin care, de ani de zile nu a mai calcat picior de artist. In acelasi context: pe cine mai intereseaza astazi conditia de viata a unui artist?

— Aminteai despre implicatiile kgb–iste in viata artistilor. Spune–ne cum a fost in cazul tau?

— Nu prea am dovezi concludente. Eu, la fel ca si multi alti cetateni de–ai nostri, nu am avut acces la dosar. Sunt cateva elemente care ma determina sa cred ca am fost mereu filata de securitate. Inca de pe bancile Universitatii eram calificata drept nationalista. Apropo, printre studenti se stia bine cine sunt colegi–kgb–sti. Acum inteleg mai multe... Despre turnee... Nu puteam pleca peste hotare din doua motive: unul, legat de problema "nationalismului" despre care va vorbeam mai sus si altul, despre care nu vreau sa vorbesc pentru ca tine de statutul unei femei tinere si frumoase care este mereu atacata de asa–zisii Kazanova, dar si de persoane invidioase, care, in nici un caz nu accepta ca cei din jur sa se bucure de succesele pe care ei nu le pot atinge.

— Spune–ne, totusi, ce se ascunde de fapt in spatele "atacurilor" asa–zisilor Kazanova? Ti s–a intamplat ca din cauza lor sa nu poti pleca in turnee in strainatate, sa–ti ratezi cariera sau sa nu ai loc in vreo orchestra?

— Probabil stiti si voi ce se intampla cu femeile frumoase in cultura si arta. Acestea ori trebuie sa aiba bani ca sa se promoveze, ori trebuie sa aiba un barbat in vreo functie de conducere, in stat sau in vreo orchestra... Trebuie sa aiba un sot sau un amant care le–ar sprijini si le–ar promova. Iar daca ai un amant, care, maine–poimaine se supara pe tine sau isi doreste alta amanta... Ce faci tu in continuare? Trebuie mereu sa–ti cauti amanti sau barbati sa te promoveze? In astfel de conditii eu am hotarat sa ma tin strans, cu mainile si picioarele, de biroul de redactor literar.

— Ai cunoscut vreun turnator care "a avut grija" de cariera ta?

— Printre colegi se vorbeau mai multe. De obicei, ca sa stiti, ei se deconspirau singuri. Baietii, la o halba de bere sau la un pahar de vin se cam "relaxau" si, de la betie pana la tradare nu e decat un singur pas. Chiar daca nu spuneau prea multe, ei se tradau prin insusi felul de a gandi, de a–si expune opiniile. Unii vroiau sa para si grozavi, lansand chiar ei zvonuri, pentru a–si "creste" valoarea. Astfel oamenii ii depistau fara prea mari dificultati. Erau insa si oameni foarte periculosi, care patrundeau in sufletul tau, se dadeau drept prieteni, iti propuneau sa fie alaturi de tine in cele mai dificile momente din viata ta. Se mai intampla ca tot ei sa–ti creeze astfel de situatii dificile pentru ca sa–ti poata propune o asa–zisa mana de ajutor. Acestia erau mai greu de depistat. Mai ales ca, la o varsta tanara, cand nu prea le intelegi pe toate, cand nu prea iti dau seama de multe lucruri, cand esti prea credula si naiva, sanse de a gresi sunt foarte multe…

— Cum se reflectau asupra carierei de artist interdictiile de a pleca in turnee prin strainatate?

— Nu am plecat niciodata, pe atunci, peste hotare, dar nici nu puteam sa exist intr–un colectiv artistic... Mai mare tragedie pentru un artist, decat refuzul de a pleca in turnee peste hotare, nu era. Tin minte, la Universitate, am fost intrebata de secretarul de partid daca intr–adevar sunt convinsa ca limba romana si limba moldoveneasca sunt identice. Atunci i–am spus ca nu exista limba moldoveneasca, ca exista o singura limba, romaneasca. I–am adus si argumente, spunandu–i ca, in caz contrar, nu m–as putea intelege cu bunicii mei care sunt romani get–beget, cu mama mea, care e si ea romanca. Nu m–as intelege foarte bine cu cei de peste Prut, nu am avea aceeasi mostenire culturala, nu am invata aceeasi literatura. Atunci secretarul de partid m–a avertizat, in soapta, sa nu mai raspund asa, pentru ca aceste teorii ale mele mi–ar putea cauza mari prejudicii. Si in partidul de atunci, si printre securisti, erau oameni care gandeau altfel. Chiar Nicolae Sulac, care a avut foarte multe probleme cu securitatea, a avut si foarte multi prieteni din cadrul KGB–ului…

— Suntem intr–o perioada post–electorala. Esti simpatizanta si membru al PPCD. In opinia ta, din ce cauza procentul acumulat de acest partid la scrutinele parlamentare nu creste, ramanand unul constant?

— Creste. Poate unii nu vor sa recunoasca. In opinia mea, cei circa un milion de persoane, plecati peste hotare, sunt, in mare parte, ppcd–isti. Procentul actual este constituit din noi membri, pentru ca, noi, cei care am ramas acasa, am tot ingrosat randurile PPCD–ului. In acest an, lipsa celor plecati la munca in strainatate si campania de denigrare a liderilor PPCD si–au spus cuvantul. In PPCD au lovit si guvernantii si democratii, astfel incat lumea a fost derutata, in anumite cazuri, nestiind pana la urma cu cine sa voteze.

— Vor gasi sau nu comunistii cele cinci voturi de care au nevoie pentru a desemna presedintele republicii?

— Eu cred ca le vor gasi. Felul in care deruleaza evenimentele, stilul in care se discuta in presa, pe la televiziune, sugereaza ca spre asta mergem. Cred ca nu avem de ales, trebuie sa se negocieze, chiar daca aceste negocieri nu sunt firesti. S–ar putea insa ca ai nostri sa fie prea optimisti si sa creada ca actuala conducere va accepta conditiile obligatorii de aderare la UE, NATO al R. Moldova.

— E sau nu pro–european Vladimir Voronin?

— E greu de spus. L–am cunoscut pe dl Voronin acum trei ani… In tot acest rastimp a fost un presedinte care a promovat o politica inconsecventa. E un om imprevizibil, de aceea e greu de spus ce va face el in continuare. De nu va trisa, de nu va trada, nimeni nu poate spune azi cu siguranta cum vor evolua lucrurile in acest stat… Imi amintesc, in fata Presedintiei, in cadrul actiunilor de protest, l–am solicitat pe Voronin sa fie un presedinte progresist, sa faca ceva pentru acest pamant si pentru acest popor si, pana la urma, sa ramana in istoria acestui stat.

— Ce te inspaimanta, personal, in notiunea de comunism?

— Am auzit ca ei vor sa–si reformeze total doctrina, dar si denumirea partidului. Sa nu uitam insa ca lupul paru–si schimba, dar naravul — ba. Pentru mine comunismul este oroare, or eu sunt din generatia celor care au trait in acea perioada. In viziunea mea comunismul este dictatura, este o inabusire a spiritului national, o inchistare, un opium pentru popor, o minciuna, o tradare.

— Minciuna, infiltrata de decenii in aceasta societate, poate fi starpita cumva? Crezi ca lozincile pro–europene ale comunistilor pot fi si credibile?

— Eu cred doar in fapte. I–am zis, intr–un context, dlui Voronin ca in cazul in care va face unirea cu Romania, prin UE, ori pe alte cai — ar putea deveni marea minune a secolului. In acest caz as putea sa–i iert mai multe pacatele.

— Se pare ca mai multe declaratii ale comunistilor se bat cap in cap. Crezi ca Voronin ar putea recunoaste vreodata ca noi vorbim limba romana?

— Poate l–ar lumina Dumnezeu... Imi amintesc, a fost si la Zidul Plangerii, si la Putna lui Stefan cel Mare. S–o fi intamplat acolo ceva in cugetul sau. Cine stie...

— In situatia in care, in acest stat, toate lucrurile depind de un singur om, ne putem astepta la schimbari pozitive? Ce crezi despre o societate in care institutiile statului sunt substituite de o singura persoana?

— E aberant, e un fenomen ce nu are nimic in comun cu democratia. E cultul unei personalitati, crescut si dezvoltat ca pe un parazit in sufletul lui si in modul lui de a concepe viata. Amintiti–va de Ceausescu. De cultul lui Stalin. De alti monstri din istoria mondiala.

— O persoana care si–a dezvoltat acest cult pana la limite inimaginabile, crezi ca poate schimba optica lucrurilor?

— Doar in cazul in care ar fi presat de opinia publica nationala si internationala.

— Ce te enerveaza cel mai mult in viata?

— Lasitatea, tradarea, perfizia, iar in politica sunt foarte multe astfel de elemente. E foarte greu sa ramai onest, avand in jur atatea lighioane care spun una si fac alta… Eu am intrat in politica cantand. Probabil si pentru ca muzica este parte din viata mea. Intr–un moment, am vazut ca am inceput a incarunti, nu aveam somn noaptea... Acestea sunt consecintele implicatiilor politice, a intelegerii faptului ca, desi incerci, poti schimba prea putine in bine.

— Cum iti regasesti echilibrul?

— Destul de greu. Incerc sa–mi spun ca viata e mult mai vasta si mai frumoasa decat se vede la suprafata… Asta le–o spun, deseori, si colegilor mei.

— Problema alegerii presedintelui e dintre cele mai frecvent vehiculate...

— Cred ca nu e deloc usor sa detii aceasta functie. Pe de o parte, e greu sa accepti sfaturile celor din jur, sa–ti recunosti greselile, sa ramai independent si echidistant... E destul de dificil, probabil, sa fii presedinte al intregului popor.

— Cum reusesti sa–ti pastrezi tandretea si frumusetea?

— Am observat ca, de cand m–am atasat de politica, am capatat un fel de duritate in priviri. Descopar niste elemente mai barbatesti, nuante pe care nu mi le–as fi dorit. Imi amintesc, cand eram tanara, ma priveam in oglinda, antrenandu–ma sa–mi schimb privirea din una mai naiva si jucausa, in alta, mai serioasa. Vroiam sa nu–mi zambeasca ochii, care imi zambeau mereu. Simteam ca din cauza privirii mele, lumea nu ma prea lua in serios. Eram perceputa ca un om pentru distractii, care poate diminua, periodic, emotiile negative ale spectatorilor. Acum fac antrenamente inverse, incercand sa ma debarasez de duritatea din ochi. Femeia nu se pastreaza si nici nu se poate pastra frumoasa pana la adanci batranete, dar sufletul poate ramane neatins de uraciune.

— Cate costume pentru scena ai in garderoba ta?

— Nu prea multe. Chiar sunt foarte putine dintre cele care mi–s dragi mie. Aproape toata imbracamintea mea scenica este din adunatura. Niciodata nu am avut bani ca sa–mi pot face costumul pe care mi l–as fi dorit. Admir si–mi curg ochii cand vad ce vesminte minunate au interpretele din Romania. Atata autenticitate, atata corespundere cantecului, dar si zonei din care vin, incat ai impresia ca sunt un tot intreg. E un mare vis, dar si un mare mister pentru mine. Am fost privata de aceasta minune, fiind rupti de trupul Patriei. Atat de mult imi doresc sa ma scald in mediul cela firesc romanesc...

— De ce nu ai plecat?

— Nu am avut oferte. Va recunosc cu mult regret ca nu am fost solicitata sa intreprind vreun turneu prin Tara. Cand a fost Maria Ciobanu la Chisinau, am avut o zambila mirositoare si m–am dus, plangand in hohote, am imbratisat–o, oferindu–i–o. Admiratia mea am vrut sa fie una publica. Am vrut sa vada toata lumea cat de tare mi–e dor de fratii si surorile noastre din dreapta Prutului... Cand vorbesc sau ma gandesc la Romania, vad in fata un stat, o tara mult mai prospera decat cea de acum cativa ani. Imi amintesc, tot Nicolae Sulac spunea ca, atunci cand pleca in strainatate, era instruit sa fie atent pentru ca e tare putred capitalismul. Revenind din turnee, zicea: e putred capitalismul cela, dar, mama draga, cum as vrea sa putrezesc si eu acolo. Am avut si eu marea onoare sa cant pe scena Palatului din Craiova, cu un recital in cadrul unei editii a festivalului "Maria Tanase". Acolo am inteles ca am pierdut jumatate din viata, traind departe de Tara mea. M–am simtit un copil fara mama si fara tata... Regretele mele, ca nu am trait si eu in mediul acela, sunt nesfarsite...

— Iti multumim pentru interviu.

Un interviu de Aneta GROSU